-
« Nu condiţia
noastră, ci calitatea sufletului nostru ne face fericiţi » spunea
Voltaire. Volumul « DRUMUL SPRE SUFLET », scris de TITINA NICA –
ŢENE, a apărut la Editura « NICO », din Târgu – Mureş, 2014 şi se
încadrează tematic în categoria romanului memorialistic. Cartea este
prefaţată de Mariana Cristescu care concluzionează lapidar : « Carte
frumoasă, cinste cui te-a scris ! »
Compoziţional, romanul este alcătuit din opt capitole,
fiecare având un titlu sugestiv şi un motto care sugerează
complicata simfonie sufletească a eroinei : I – Copil de corcoduşe,
II – Am plecat în lume, III – Adolescenţă…clipă trecătoare, IV – Pe
când poezia ţinea de foame, V- Din nou acasă, VI – Între lumină şi
floretă, VII – Lupta cu rămăşiţele trecutului, VIII – A doua
tinereţe. Cartea se încheie cu poezia « Copilul a îmbătrânit »… In
loc de epilog. La sfârşitul cărţii, minunate fotografii de familie,
care au pecetluit timpul, ţin loc de « Memoria clipei »
Titlul metaforic « Drumul spre suflet » sugerează întoarcerea
la izvoare şi experienţele parcurse de-a lungul anilor,
reîntoarcerea în timp fiind pavată cu mărgăritarele inimii.
Prezentul roman memorialistic al scriitoarei Titina Nica - Ţene
rezumă viaţa ca viaţă, în mod etapizat : naşterea, copilăria, anii
de formare, adolescenţa, viaţa de familie, aspiraţiile şi
determinările, suprapunerea dorinţelor şi eforturilor personale.
Scriitoarea Titina NICA-ŢENE este înzestrată cu un soi de
sănătate sufletească, pe care numai oamenii cu o personalitate
puternică o cunosc. Scriitoarea nu înţelege scrisul ca pe un lux, ci
mai degraba, ca pe o eliberare, ca pe un confort sufletesc sau o
profundă trebuinţă, prin care a sfidat orgoliile celorlalţi. Frumos
spunea Grigore VIERU « Sufletul rănit naşte mărgărint » . Prin
urmare, un robust optimism faţă de viaţă şi cei apropiaţi este menit
să-i panseze trecătoarele răni, depăşind chiar momentele de îndoială
proprie.
Memoria are un rol covârşitor în amintitul roman. Francheţea
sau spusa pe şleau reanimează limbajul popular şi familiar, iar
stilul scriitoarei capătă mai mult contur. Cartea este o confesiune
despre viaţă aşa cum i-a dăruit-o Dumnezeu, cu bune şi rele…În
mijlocul acestui vârtej, care înseamnă viaţă, Titina NICA – ŢENE are
propria-i concepţie despre destin, ştie că CEL de SUS îţi dă, dar nu
pune şi-n traistă. Îşi ascultă vocea inconfundabilă a cugetului său,
rezistă cu înţelepciune săgeţilor, îşi stabileşte bornele şi
complexul de norme morale, devine o luptătoare în adevăratul sens al
cuvântului.
Planurile narative se întretaie, vârstele capăta speciale
dimensiuni. Născută într-o frumoasă zi de vară, în luna iulie, aşa
cum aflăm din primul capitol, scriitoarea vede lumina zilei in satul
UŞUREI, comuna ŞUŞANI, un sat oltenesc din judeţul Vâlcea, fiind al
patrulea copil din cei opt, pe care familia Nica îi avea. Copilăria
este lipsită de jucării, dar autoarea, copil fiind, găseşte interes
în toate lucrurile mărunte, o infinită încântare este râul Beica şi
păpuşile confecţionate din coceni de porumb.
« Pe mine nu mă interesa, eu, deşi nu aveam nici ce mânca,
eram tare fericită. Număram furnicile, culegeam flori, jucam
pietricele, îmi făceam păpuşi din coceni de porumb cu rochiţe din
cârpe rămase de la mama, de la războiul de ţesut, priveam stelele,
prindeam peştişori din râul Beica, culegeam ciuperci. Nu aveam timp
să mă plictisesc. Viaţa mi se părea minunată. Mă încântau stelele şi
luna. De unde veneau ele? Totul în jurul meu era plin de mister. Nu
avea cine să îmi răspundă la întrebări, aşa că misterul era şi mai
mare. Seara mă jucam pe drum cu alţi copii, la lumina lunii şi a
stelelor. Satul nu avea curent electric şi era neasfaltat ».
Frumuseţea unei familii numeroase apare în secvenţa narativă,
când fraţii Nica pornesc pe urma unei curci rebele, care îşi făcuse
cuibarul în altă parte. Ei se comportă ca nişte adevărati detectivi.
« Ne-am ascuns în spatele casei, trăgând cu ochii la…urmărită.
Curca, văzând că nu e nimeni în jur, a început : cau, cau, cau ! Şi
a luat-o încet spre Dadeşu. Noi, după ea. Ne-am ascuns în porumbii
care erau încă o dată mai înalţi decât noi. Parcă presimţea curca
ceva…Se oprea, ridica un picior şi…asculta. Stătea câteva minute,
care ni se păreau cât o zi de post. Apoi, iarăşi: cau, cau, cau!
Pornind cu paşi vioi spre mărăcinii din Dadeşu. A intrat într-un
mărăcine. Noi, cu mâinile streaşină, să nu ne intre soarele în ochi,
am aşteptat un sfert de ceas, care ni s-a părut cât « un car de
vreme », cum deseori zicea mama. Când a ieşit, am lăsat-o să plece
şi noi…ţuşti în tufiş ! Acolo, minune, un cuib, frumos construit, cu
douăzeci de ouă mari şi pistruiate. Eram în culmea fericirii. Le-am
adunat în poală şi, victorioşi, de parcă cucerisem Roma, ne-am
îndreptat spre casă. Seara, mama ne-a sărutat şi ne-a făcut o omletă
cât soarele de mare »
Sărbătorile religioase se bucurau de mare preţuire în lumea
satului şi luau proporţii de eveniment. « Pe atunci ne duceam la
Biserică doar la Paşti şi la Crăciun. Nu ştiam prea bine de ce ne
ducem. Ba…eu ştiam. Mă încânta îmbrăcămintea preotului. Avea un fel
de şorţ în faţă şi în spate, galben - auriu, cusut cu arnici roşu.
Nu eram atentă la ce spunea. Îmi plăcea că, la Paşti, ciocneam ouă
roşii, iar mama ne făcea, din toată sărăcia, cum spunea ea, rochiţe
noi…Nu aveam voie să le îmbrăcăm decât în ziua de Paşti. Aşa că mă
jucam cât mă jucam pe drum, şi mereu mă duceam în casă, să mă uit la
rochiţa plină de floricele de toate culorile »
De remarcat grandioasa modestie şi sinceritatea evocării. «
Crăciunul, pentru noi, copiii, însemna carne de porc, colinde şi
zăpada cu bucuriile ei. Nu-i dădeam o semnificaţie religioasă. Nici
nu ştiam că de Crăciun s-a născut Iisus Hristos. Nu ne spunea
nimeni…Nu aveam brad, nu aveam becuri, nu aveam globuri. Ar fi fost
prea mult pentru imaginaţia mea de copil să văd atâtea lumini. Eu mă
delectam cu pâlpâitul lămpii cu petrol şi cu lumânările pe care le
aprindea mama când dădea de împărţit »
Scriitoarea evocă în anumite secvenţe tarele comuniste, dar
înţelege că trebuie să ia lumea aşa cum este. În adolescenţă, viaţa
autoarei capăta un nou sens. Se desprinde de haosul înconjurător,
devine independentă, învaţă să admire, să tolereze ce este de
tolerat şi aspiră spre o licărire de succes. Când timidă, când
îndrăzneaţă, când tăcută, când spontană, scriitoarea Titina Nica -
Ţene acceptă previzibilul şi imprevizibilul în viaţa sa. Îşi
divinizează trecutul, apreciază prezentul şi se bucură permanent de
ziua care va veni. Visele copilăriei se împletesc acum cu
realitatea, oamenii sunt cei pe care-i ştia, râul Beica şi pădurile
rămân la locul lor. Romanul este traversat de o interesantă galerie
de personaje, fiecare având câte o trăsătură dominantă. Temele şi
motivele literare prezente în roman sunt variate: meditaţia asupra
timpului, aspecte din viaţa satului de altădată, copilăria, căutarea
idealului sau motivele literare : izvorul, luna, stelele, soarele,
dorul nemărginit ş.a. Frazele când lungi, când scurte subliniază
plăcerea pentru detaliu. Scriitoarea ajunge învăţătoare într-un sat
din Maramureş, iar Florin, băiatul pe care-l cunoscuse la Drăgăşani,
devine student la Filologie, în Baia Mare. Îşi unesc destinele şi
rămân pentru totdeauna un cuplu lipsit de vanitate, unde cuvântul
spus devine aproape simbol, ştiind să adune împreună lacrimile şi
bucuriile vieţii. Aşa au trecut cei 56 de ani de căsnicie, împliniţi
şi slăviţi pe 1 Mai, 2020.
Frazarea şi subtilitatea logică capătă note de excepţional
când viaţa vrea una sa-i ofere, iar scriitoarea ştie că lucrurile
pot sta şi altfel. Canavaua de contrast pare să lipsească pentru o
vreme, adâncind lectura, constatăm că Titina Nica - Ţene nu înclină
niciodată spre metoda renunţării, ci descoperă modalitatea de a
câştiga fericirea, titlul ultimului capitol, « A doua tinereţe »
fiind edificator în acest sens. Resortul care-i dă acel avânt
interior este bucuria de a trai alături de cei doi fii şi cei cinci
nepoţi, drumurile vieţii oricât de întortocheate au fost,
scriitoarea şi-a găsit echilibrul vieţii, alături de scriitorul Al.
Florin Ţene. Tot ce pentru unii ar fi fost un obstacol sau o
prăpastie de netrecut, pentru autoare a însemnat doar o provocare,
ştiind că trebuie să parcurgă totul până la capăt. Viaţa i-a oferit
uneori complicate stări de suflet, s-a adaptat continuu, a intuit
ipocrizia unora, dându-şi bine seama că este greu să poţi fi
respectat şi de proştii serioşi. Dragostea pentru familie, viaţa şi
speranţa sunt componentele care stau la baza efortului său creator.
Nostalgia copilăriei, a timpului care a zburat, imaginea părinţilor,
a fraţilor, atmosfera rustică…toate acestea se regăsesc în poezia
care ţine loc de epilog. « Şi mama mea, acolo-n vis, / e tânără şi e
zglobie, / o văd venind dinspre colnic, / cu şorţul plin de păpădie.
/ Tăticul râde pe la poartă,/ de gluma spusă de un vecin / şi viaţa
le pare frumoasă / ciocnind câte un pahar cu vin…/ Şi râul curge
liniştit / cu mici sclipiri de soare-n unde, / încet, încet, eu mă
trezesc / şi o tristeţe mă cuprinde./ Privind, atent, în luciul
apei, / observ că părul mi-a albit,/ părinţii nu mai sunt nici ei,/
copilul a îmbătrânit » (Titina NICA-ŢENE « Copilul a îmbătrânit »)
În final, fie-mi îngăduit să afirm că romanul memorialistic
“Drumul spre suflet” m-a surprins în mod plăcut prin textura
ideilor, intărindu-mi convingerea că Dumnezeu nu face nimic în
zadar.
Sursa:
Adriana Răducan, 6
ian. 2022