« Credo poétique : balançoire du rêve, la parole frappe aux portes de l’éternité »

ou la découverte du désir de traduire George Schinteie

 

 

    J’habite, et c’est ma nouvelle patrie, pour paraphraser Cioran, la langue de la traduction : cette langue à la croisée des chemins, qui s’abreuve à deux sources linguistiques et s’enrichit constamment des créations de certains (les auteurs traduits), qu’elle façonne, avec un haut degré de fidélité, pour ma part, à destination d’un plus grand nombre encore (les nouveaux lecteurs). Traduire de la poésie est, pour moi, une bien plus grande source de plaisir, car même chez les poètes contemporains la rime et les contraintes formelles se glissent parfois, subrepticement ou volontairement, en rendant la transposition un peu plus compliquée, en ce qu’il faut demander à la syntaxe française des efforts de souplesse qu’elle n’est pas toujours prête à consentir, comme ce fut le cas pour Mărtișor (je reviendrai sur la signification du titre), magnifique poème où je n’ai hélas pas pu reconstituer toutes les rimes.

 

    Pour définir ce que j’ai éprouvé lors de la découverte des vers de George Schinteie, je ferai mienne cette citation : « […] le poème n’est pas une réponse à une interrogation de l’homme ou du monde, mais ne fait qu’aggraver le questionnement » (Linda Lê, Par ailleurs (exils), p. 75) car comme l’écrit George Schinteie dans un poème en un vers : « Poésie : telle une épée la parole en métaphores met à mort ». Cette idée d’aggravation qu’évoque si bien Linda Lê correspond chez le poète à une sorte d’urgence (le dernier mot du recueil est apocalypse, tandis que le premier, la vie) à ouvrir le champ des interrogations, sans points, car, vous remarquerez qu’il s’affranchit totalement de la ponctuation, pour laisser libre cours au flux poétique s’écoulant tel le sable. Plusieurs poèmes d’ailleurs, requièrent une attention toute particulière quant à l’enchaînement des mots et à la délicatesse de leur enchâssement.

 

    Ainsi, donc, ma rencontre avec George Schinteie est intervenue sous le signe des monostiches que nous avons échangés. Lorsqu’il m’a envoyé (en 2020), avec générosité, plusieurs de ses recueils de poésie, c’est celui sur les poèmes en un vers (monostiches) qui a d’abord retenu mon attention, de sorte que je lui ai naturellement transmis en retour le volume intitulé Monostiches et autres poèmes, d’Ion Pillat que j’ai traduit et publié en France (fin 2015) avec l’aide de Muriel Beauchamp (mystérieux pseudonyme).

Mon émerveillement est cependant allé au-delà de cette comparaison, car j’ai trouvé dans la poésie de George Schinteie une source de plaisir poétique évidente. Il exprime de manière sublime ce « dur désir de durer » (Paul Éluard), par l’amour, les rêves et la beauté insaisissable de la nature, notamment.

 

    Dans cette courte note de la traductrice, je vous propose également deux éclaircissements sémantiques et justifications des choix de traduction.

 

    Pour revenir au poème déjà cité, Mărtișor, j’ai opté pour une non-traduction du titre, sans en faire pour autant un déni de traduction je l’espère, car le terme correspond à une tradition locale plutôt bien vulgarisée par différents moyens, même si pas encore trop connue en France. En effet, les Roumains célèbrent le 1^er mars l’arrivée du printemps, par la fête de Mărţişor (nom populaire du mois de mars), dont l’origine remonte au temps des Daces et des Romains. Le 1^er mars (martius en latin), premier jour du vieux calendrier romain on célébrait Matroualia, la fête dédiée au dieu Mars, la divinité des forces de la nature, du printemps et de l’agriculture.

    Je cite encore à ce sujet une experte, Denise Pop-Câmpeanu (Se vêtir : Quand, pourquoi, comment, en Roumanie hier et aujourd’hui, pp. 121-122) :

    « L’association fil rouge/fil blanc se rencontre aussi dans la charmante coutume des souhaits du 1^er mars. Autrefois, les parents mettaient au cou de leurs enfants, le matin du 1^er mars, une pièce d’or ou d’argent attachée par un fil rouge, ou par des fils tordus rouges et blancs pour leur porter chance et santé durant toute l’année. Il fallait faire attention qu’une femme enceinte ne soit pas présente au moment où les enfants recevaient ce cadeau nommé mărțișor (littéralement : petit mars) car l’effet aurait été contraire. […]

Aujourd’hui, cette coutume s’est étendue à tous les âges de la vie. Entre amis, entre membres d’une même famille, de la main à la main ou par lettre, les mărțișoare sont offerts ou envoyés sous la forme d’une petite amulette suspendue à un nœud confectionné avec deux brins de fil, rouge et blanc. »

    Et le poète de nous livrer à son tour une définition : « c’est le printemps de l’âge qui tente/dans d’autres saisons l’amour de faire passer ».

 

    J’ai compté les occurrences du mot nostalgie, dans ma traduction : une dizaine dont la plupart représentent la transposition du roumain dor.

Radu Bata, qui déclare, sans vraiment plaisanter, vouloir introduire le mot dor dans la langue française, nous propose dans son anthologie de poésie roumaine Le Blues roumain, vol. 3 (p. 46), cette explication : « dor : mot roumain intraduisible qui vient des mots latins dolor (douleur) et  desiderium (désir) et contient bien des états : douleur, désir, langueur, envie, amour, nostalgie, tourment, tendresse, spleen, etc. Le dor est un sentiment intense et indéfinissable qui va de la souffrance jusqu’à la douceur, du mal du pays jusqu’à l’érotisme, du délice mélancolique jusqu’à l’aspiration vers un ailleurs…, selon les circonstances. Son cousin portugais s’appelle saudade. » George Schinteie use, mais n’abuse pas de ce mot qu’on pourrait donc qualifier de typiquement roumain. Pour sa traduction, j’ai choisi d’utiliser le mot nostalgie qui caractérise aussi bien le mal du pays que le regret mélancolique (d’une chose révolue ou de ce qu’on n’a pas connu) ou bien un désir insatisfait. Je ressentais ainsi le besoin de faire ressortir davantage la dimension universelle de ce sentiment, à qui George Schinteie dédie un poème entier, et sur lequel d’aucuns ont abondamment glosé.

 

    Les livres de George Schinteie sont tous des réalisations éditoriales remarquables, aussi, je suis très honorée d’avoir participé à ce recueil bilingue et je tiens à remercier le poète pour sa confiance.

 

Gabrielle Danoux

***

 

„Crez poetic: leagăn visului, cuvântul bate la porți de eternitate”,

sau descoperirea dorinței de a-l traduce pe George Schinteie

 

 

    „Locuiesc”, și este noua mea „patrie”, pentru a-l parafraza pe Emil Cioran, în limba traducerii: această limbă la răscruce de drumuri, care își potolește setea la două izvoare lingvistice și care se îmbogățește în mod constant din creațiile câtorva (autorii traduși), pe care le modelează, cu un mare grad de fidelitate, în ceea ce mă privește, destinându-le unui și mai mare număr (noii cititori). A traduce poezie este, pentru mine, o sursă de plăcere mult mai mare, pentru că, inclusiv la poeții contemporani rima și constrângerile formale se strecoară câteodată, pe ascuns sau în mod voit, făcând astfel că transpunerea se adeverește și mai complicată, din cauză că ea cere de la sintaxa franceză eforturi de suplețe pe care aceasta din urmă nu este pregătită să le consimtă, așa cum a fost cazul pentru „Mărtișor” (voi reveni asupra semnificației titlului), superb poem în care din păcate nu am reușit să restitui toate rimele.

 

    Pentru a defini ceea ce am simțit citind pentru prima dată versurile lui George Schinteie, am să-mi apropriez acest citat: „[...] poemul nu este un răspsuns la o întrebare a omului sau a lumii, ci nu face decât să agraveze chestionarea” (Linda Lê, „Prin alte părți (exiluri)”, p. 75), căci așa cum scrie și George Schinteie în „Poeme într-un vers”, „Poezia: ca o sabie cuvântul în metafore ucide”. Această idee de agravare pe care o evocă atât de bine Linda Lê corespunde la poetul nostru cu un soi de urgență (ultimul cuvânt al volumului de față este „apocalipsa”, în timp ce primul est „viața”) în deschiderea câmpului de întrebări, fără puncte (de întrebare), pentru că, veți remarca felul în care el se leapădă definitiv de punctuație, pentru a lăsa calea liberă fluxului poetic ce se scurge precum nisipul. De altfel, mai multe poeme necesită o atenție specială în ceea ce privește felul cum sunt înșiruite cuvintele și delicatețea cu care se înrădăcinează ele.

 

    Așadar, întâlnirea mea cu George Schinteie a intervenit sub semnul poemelor într-un vers pe care ni le-am oferit reciproc. Când (în 2020) el mi-a trimis, cu mare generozitate mai multe din volumele sale de poezie, cel cu poeme într-un vers mi-a atras mai întâi atenția, astfel încât i-am trimis și eu, retur și în mod firesc, selecția „Monostiches et autres poèmes” de Ion Pillat pe care am tradus-o și publicat-o în Franța (la sfârșitul anului 2015) cu ajutorul lui Muriel Beauchamp (misterios pseudonim).

    Plăcuta mea uimire depășește însă această comparație, pentru că am găsit în versurile lui George Schinteie o sursă de plăcere poetică evidentă. El exprimă într-un mod sublim această „dificilă dorință de a dura” (« dur désir de durer », Paul Éluard), prin dragoste, prin vis și prin frumusețea imposibil de descris a naturii mai ales.

 

    În această scurtă notă a traducătoarei, vă propun de asemenea două lămuriri semantice și justificări rapide de traducere despre termenii „mărtișor” și respectiv „dor”.

Pentru a reveni la poemul deja evocat, Mărtișor, am optat pentru o ne-traducere a titlului, fără însa a face o non-traduceren, un refuz de traducere, cel puțin așa sper, petru că acest termen corespunde unei tradiții locale mai degrabă bine vulgarizate prin diferite mijloace, chiar dacă nu încă prea cunoscută în Franța. Românii sărbătoresc deci la 1 martie sosirea primaverii. Este vorba de sărbătoarea Mărţişorului (numele popular al lunii martie) a carei origine trebuie căutată în vremea Dacilor. Pe 1 martie (martius în latina), prima zi din vechiul calendar roman se sărbătorea Matroualia, sărbătoarea dedicată zeului Marte, divinitate a forțelor naturii, al primăverii și al agriculturii.

    O citez în continuare la acest capitol pe experta Denise Pop-Câmpeanu (Se vêtir : Quand, pourquoi, comment, en Roumanie hier et aujourd’hui, pp. 121-122) :

„Asocierea fir roșu/fir alb se regăsește și în fermecătorul obicei al urărilor de 1 Martie. Pe vremuri, părinții puneau copiilor la gât, în dimineața zilei de 1 martie, o monedă de aur sau argint legată de un fir roșu, sau de fire răsucite roșii și albe pentru a le purta noroc și sănătate pe tot parcursul anului. Trebuia să se aibă grijă ca nicio femeie însărcinată să nu fie prezentă atunci când copiii primeau acest cadou numit mărțișor (la propriu: micul Martie) pentru că efectul ar fi fost invers. […]

    Astăzi, acest obicei s-a răspândit la toate vârstele vieții. Între prieteni, între membrii aceleiași familii, de la mână la mână sau prin scrisoare, mărțișoarele sunt oferite sau trimise sub forma unei mici amulete suspendate dintr-un nod făcut cu două fire de ață, roșu și alb.”

    Am numărat aparițiile cuvântului nostalgie în traducerea mea: vreo zece, dintre care majoritatea reprezintă transpunerea „dorului” românesc.

    Radu Bata, care declara, fără să glumească cu adevarat, că vrea să introducă în limba franceză cuvântul dor, ne oferă în antologia sa de poezie romanească Le Blues Roumain, vol. 3 (p. 46), această explicație: „dor: cuvânt românesc intraductibil care provine din cuvintele latine dolor (durere) și desiderium (dorință) și conține multe stări: durere, dorință, langoare, invidie, dragoste, dor, chin, sensibilitate, etc. Dorul este un sentiment intens și de nedefinit, care variază de la suferință la dulceață, de la dor de casă la erotism, de la încântare melancolică la dorul de altundeva..., în funcție de circumstanțe. Vărul său portughez se numește saudade”. George Schinteie face uz, dar fără abuz, de acest cuvânt care ar putea fi descris ca fiind tipic românesc. Pentru traducerea lui, eu am ales însă să folosesc cuvântul nostalgie, care caracterizează atât dorul de casă, cât și regretul melancolic (a unui lucru care a trecut sau a ceva ce nu s-a cunoscut) sau o dorință nesatisfăcută. Am simțit astfel nevoia să scot mai mult în evidență dimensiunea universală a acestui sentiment, căruia George Schinteie îi dedică o poezie întreagă, și despre care unii au comentat din belșug.

 

    Cărțile lui George Schinteie sunt toate realizări editoriale remarcabile, astfel încât mă simt foarte onorată că am participat la acest volum bilingv și țin aici să-i mulțumesc poetului pentru încrederea acordată.

 

Gabrielle Danoux

Sursa: Gabrielle Sava, 1 nov. 2023