Savu Popa, Hemeneutica incertitudinii

 

cronică de Dumitru Chioaru

 

Poet deja consacrat, Savu Popa semnează în diferite reviste și critică literară, fiind unul dintre puținii tineri comentatori ai volumelor de poezie publicate de autori din alte generații decît cea din care face el parte. În 2022,  a publicat la editura Eikon chiar un volum cu titlul O hermeneutica a incertitudinii, extras și prelucrat din mai vasta sa teză de doctorat. În Argumentul ei, autorul explică denumirea originală a ipotezei sale de lucru, și anume hermeneutica incertitudinii, ”posibilă din moment ce interpretativ își autogenerează obiectul, prin sondările în adîncimile textului, acolo unde se găsesc zonele prea pline de semnificații”. În același argument, Savu Popa afirmă că metodele sale de lucru sunt analiza fenomenologică și comparația hermeneutică, complementare în demersul care pornește de la suprafață pentru a se cufunda în adîncimile textului.

          Bazîndu-se pe lectura cărților de referință din domeniul hermeneuticii si al teoriei lecturii, semnate de Schleiermarcher , Dilthey,  Gadamer, Ricoeur, W.Iser, U.Eco, Paul Cornea ș.a., autorul explică legitimitatea hermeneuticii incertitudinii, termen care trimite mai degrabă la principiul incertitudinii din fizica cuantică a lui Heisenberg, referitor la propagarea simultană a luminii ca undă și particulă, susținînd însă în prezentarea semnificației originale acordate termenului că ”această incertitudine generează tensiunea dintre semnificat și semnificant, adică dintre zonele de suprafață ale textului și zonele de adîncime semnificantă ale derizoriului, ludicului, parodicului, aflate dincolo de suprafața semnificată în prim-planul lecturii”.

Savu Popa își dezvoltă propria concepție hermeneutică în capitolul teoretic, pornind de la termenul poetalul, preluat din cartea cu acest titlu a coordonatorului  științific al tezei sale de doctorat, Dorin Ștefănescu,  conform căruia reprezintă ”un atribut dinamic al poemului matricial de a se auto-dona în signifianța auto-afectării, întruparea posibilului în carnea vie a poemului, pentru  a-l deosebi de apariția poetică a ființei unui poem în statica sa”.  După acest model, Savu Popa  generează o serie întreagă de termeni noi sau vechi,  resemnificați conform propriei sale teorii, ca de pildă, textualul, definindu-l drept ”acea dimensiune a textului din adîncul textului”. De fapt, întreaga lui teorie  se fundamentează din punct de vedere terminologic pe un set de paronime construit pe modelul binar poeticul – poetalul. În felul acesta, demersul interpretativ își delimitează teritoriul de exersare a metodelor de lucru, pentru a pătrunde ”dincolo de suprafața enunțurilor, căutînd să sondăm realitatea textuală, încărcată de sensuri și simboluri”. Se ajunge astfel la ceea ce autorul  numește ”viul textului”, adică acea stare originară de lucruri semnificabilă înainte de a fi limbaj, ”o formă ingenuă de a transmite semnificațiile”, așa cum procedeză el însuși în capitole acordate poeților Ion Mureșan și Aurel Pantea, reprezentanți de marcă ai neoexpresionismului echinoxist, primul avînd – ca să-mi exprim părerea în termenii lui Wilhelm Worringer – atracție spre intropatie, iar celălalt spre abstractizare.

Schema prezentată teoretic apare în relația dintre tendința apolinică și tendința dionisiacă, răsfrîntă în tensiunea dintre expresie și supraexpresie. între care se desfășoară aventura expresionistă bazată pe intropatie a poeziei lui Ion Mureșan.  Drept urmare, Savu Popa consideră că autorul Cărții de iarnă a trecut de la neoexpresionismul echinoxiștilor la supraexpresionism, termen înțeles ca ”mod de a transcendere a universului poetic în căutarea unui ultra-univers poietic”. Iar aspectul vizionar al acestei poezii este analizat în relație cu vizionalul, prin care ”se face trecerea de la învelișul aparent al viziunii, la învelișul inaparent al vizionalului”. Dar vizionalul nu se reduce la vizual, ci se fundamentează și pe aportul celorlalte simțuri în configurarea viziunii poetice, ceea ce  constituie inefabilul poemului care nu poate fi înțeles, titlul celui de-al doilea volum al lui Ion Mureșan, respingând astfel interpretarea în folosul unei comunicări vizionale.

          Abordînd apoi poezia lui Aurel Pantea, Savu Popa renunță  să mai analizeze textul prin prisma dedublării planurilor sale, pentru că suprafața și profunzimea se contopesc ca într-o hologramă situată ”undeva între suprafața și adîncimea lumii”. El nu mai este de astă dată atît de ispitit de divagații teoretice, ci recurge la un impresionism critic mai aerisit terminologic și mai aplicat  descifrării indicilor textului. Lirismul lui Aurel Pantea este situat sub semnul unui ”realism tenebros”, implicînd o ”alchimie întunecată” și o ”pătrundere în viscerele textului”. Pentru Savu Popa, dominantă este în poezia lui Pantea ”atmosfera sumbră a experienței thanatice” care, deși se regăsește mai puțin în primele lui volume, se impune cu Negru pe negru și continuă cu volumele Nimicitorul, Execuții ș.a. Savu Popa consideră că thanatomorficul acestei poezii se  bazează pe imaginea imersivă, numită și imagine în cădere, ceea ce constituie o poetică a căderii, analizată cu subtilitate în oglinzile textelor care o multiplică la infinit. Modelul ontologic al acestei imagini este corpul uman perisabil, disociat ca și la filosoful Michel Henry, de trupul ca imagine a divinității creatoare. Criticul descrie retorica lui Pantea ca ”un mediu carceral al non-limbajului”, prin intermediul căruia este reprezentată, într-o continuă tendință spre neantizare a lumii,  ”atmosfera dezintegrării, atît carnale, cît și spirituale” a omului, pe un fundal apocaliptic.

Hermeneutica incertitudinii este o carte remarcabilă,  întemeiată pe o bună formație filologică, dar și pe o intuiție de poet care știe că orice text are și un subtext, făcînd necesară aplicarea unei grile de lectură hermeneutică.

 

Dumitru Chioaru

Sursa: Dumitru Chioaru, 27 oct. 2023