« Revista ASLRQ

PĂCATELE DOMNULUI ABELL, de Melania Cuc – impresii de lectură

 

cronică de Simona Mihuţiu

 

 

    Melania Cuc își acordează rândurile pe un acordeon temporal pe care îl strânge și îl desface, plimbându-și cititorul din prezent în trecutul mai mult sau mai puțin îndepărtat, demonstrându-ne că toate evenimentele, așa după cum sunt însăilate pe pânza timpului, sunt interconectate, interdependente. Scriitoarea, preluând chipul eroinei naratoare Catalina Erdei, și-a dorit „să reformuleze o lume”, să reconstituie o perioadă istorică tumultuoasă, amalgamată, acoperind „ca într-un puzzle” evenimente din Cel de-al Doilea Război Mondial, cum ar fi Dictatul de la Viena, sacrificiile românești de la Cotul Donului, de la Odessa sau din Gulagul rusesc și mai apoi cele din lupta de eliberare a Ardealului.
    Melania Cuc nu face acest lucru întâmplător, ci construiește o „punte peste timp”, atenționând, confruntând trecutul cu prezentul. Temerile și le presară în dialogul personajelor sale, cum ar fi, spre exemplu, Catalina: „Caut adevărul. Omenirea nu a învățat nimic din Istorie. Sigur, sunteam în vara anului 2022, în urmă cu câteva zile au atacat iar Odessa” sau cum ar fi Eva Evian: „Oamenii țipă: Nu ne vindeți Țara! Jos labele de pe Roșia Montana! Hoții și pădurile! Vrem o țară ca afară! Fără droguri și arme în școală!! Huuuo, bandiților! / - Drăguțo, închide geamul, trage storurile. Mulțimea asta mă neliniștește. Istoria se repetă și nu vede nimeni.”
    O altă caracteristică este faptul că evenimentele sunt prezentate din perspectiva omului simplu, nevoit să „își urmeze viața de-a bușilea”. Acest lucru îi permite scriitoarei să facă o pledoarie indirectă pentru pace, pentru înțelegere între toți trăitorii meleagurilor românești. Afirmațiile spuse fără echivoc, cum ar fi: „Cap sau pajură! Nu destinul sau soarta, ci marile puteri au măsluit nu o dată zarurile, apoi au schimbat regulile chiar în timpul jocului” sau „În cancelarii și cazarme, cărțile istoriei erau aranjate, alianțele se făceau și se desfăceau. El habar nu avea” vin să întărească această pledoarie anti-război. Descrierea bunei înțelegeri dintre oamenii locului, indiferent de etnia acestora („Cât de fain cântau ceterașii unguri învârtita românească, apoi, ceardașul, iar învârtita, și la urmă de tot, cântam și dansam cu toții domnește: tango, vals… Noa, uneori jucau cu noi și țiganii. Era loc pentru toată lumea”) și descrierea mai apoi a transformării acestora în oameni capabili de „vrajbă etnică endemică”, mergând chiar până la animozități în sânul aceleași etnii sau chiar aceleași familii, în momentul în care oamenii sunt supuși unor presiuni externe lor, manipulatoare, dovedește o fină observație și o profundă înțelegere a reacțiilor umane. „Dacă îmi pare rău de ceva, îi pentru că voi muri fără să aflu pentru ce minunea am luptat acolo”. Melania Cuc aduce și un simbol care îi susține opțiunea pacifistă: crucea. Cimitirul „adunase la un loc și români și unguri, și harnici și puturoși, slugile și stăpânii lor”.
    Melania Cuc pledează pentru iertare, ea nu judecă, doar analizează și o face cu respect pentru adevărul istoric. În acest context plasez și descrierea ororilor petrecute pe frontul Ungariei lui Horthy: „ Ați auzit de linia morții? Era un baraj format din cei mai spurcați soldați, unii scoși direct din închisorile de drept comun din Ungaria, erau așezați-lanț în spatele nostru. Din față veneau rușii. Oricât te-ai fi temut de inamic, numai dacă făceai un singur pas înapoi, cei din linia morții te pușcau pe loc. Nu alegeau. De ruși mai scăpai, dacă aveai noroc. De ei, nu”.
    Cutremurătoare sunt și ororile petrecute în Gulagul rusesc, în Siberia. Dacă despre crimele de război ale naziștilor s-a vorbit și s-a scris pe bună dreptate mult, pentru a nu se mai repeta istoria crudă a acelor ani, despre ororile staliniste s-a scris prea puțin. Melania Cuc nu menajează pe nimeni, nici pe nemți, nici pe unguri, nici pe americani, nici pe români. Dar o face fără obidă. „Nu judec, nu caut vinovații”, ne spune autoarea prin cuvintele Catalinei Erdei. Nici Ioan, prizonier în Siberia, scăpat cu viață, „ nu judeca pe nimeni, nu-i ura nici pe nemți, nici pe unguri, nici pe români, nici pe sovietici”.
    Iubirea de neam a autoarei este exprimată elegant, dar penetrant. O regăsim în frumoasele descrieri ale peisajului transilvănean rural, în afirmațiile „dacă nu mai avem Patrie, nu avem nici ideal, nici Dumnezeu” rostite de unul dintre perosonajele sale, avocatul Grigore Erdei și altele asemenea. Este prezentă și în grija nedisimulată, în lumina evenimentelor contemporane nouă, ca istoria să nu se mai repete. „ Din camera de alături se auzea televizorul, și o crainică peltică vorbind despre Cele 100 zile de Război în Ucraina: … Luptele continuă, rușii vor să spargă liniile de apărare, folosind rachete și în regiunea Lugansk”.
    Apreciez în mod special descrierile scenelor de război și din prizonierat, Melania Cuc fiind un adevărat Sven Hassel sub acest aspect, netrăind efectiv evenimentele însă reconstituind din arhive, documentare și istoria propriei familii. Autoarea creionează imagini pe cât de realiste, pe atât de sfâșâitoare prin duritatea și tristețea lor. Războiul duce la dezumanizare, la o restrângere a umanului la instinctul primordial, acela de supraviețuire.
    „Îi degeraseră de tot degetele la picioare și la mâini. Apoi, nu și-a mai simțit mușchii obrajilor. Nu băuse defel apă și se întreba de avea nevoie să urineze. Deși era singura vietate în câmpia ninsă, se jena să își descheie nasturii pantalonilor. Apoi râse, ar fi hohotit ca să își dea seama dacă e viu sau e pe moarte, dar nu reuși. Avea buzele ca de sticlă, casante. Era situat undeva între nebunie, disperare și gândul că trebuia să-și ducă misiunea până la capăt, indiferent de sacrificii personale. Ușor de zis, greu de pus în practică”.
    N-aș vrea să uit să remarc stilul de frazare plăcut lecturii, descrierile indirecte, tot de tip puzzle ale caracterelor principalilor eroi ai cărții, pe care îi vedem aievea, complecși și veridici sau exprimări de o reală frumusețe artistică, din care aș reda aici doar o mostră: „Acum, Moartea mergea alături de el. Ei, Morții, nici nu i se vedeau urmele pe zăpadă. Ea era albă, rece, rigidă și își înfipsese dinții pe tot întinsul zăpezii”. Personal, am apreciat și utilizarea unor cuvinte și expresii populare ardelenești, menite a contura felul de a fi al personajelor, dar realizând totodată, prin utilizare, o păstrare a acestor regionalisme și arhaisme, spre neuitare. Departe de a o înstrăina, menținerea lor îmbogățesc limba română, conferindu-i savoare.
    Construcția acțiunii este ingenioasă. Catalina Erdei se pregătește de întâlnirea cu angajatorul ei neamț, Abel Winzer, bănuit a fi, nu fără oarecare temei, unul și același cu fostul comandant SS din timpul Celui de-al Doilea Război Mondial, oaia neagră a familiei sale. În acest sens Catalina adună informații din surse diverse, încercând să afle ce fel de om a fost, dacă a iubit pe cineva, dacă a avut sau nu regrete, dacă și-a împlinit destinul.
    Personalitate complexă, ca toate personajele acestei cărți, Abel Winzer se dezvăluie greu. Aflăm că „moartea și iubirea merg mână în mână”, căci în această carte este vorba, ne spune chiar naratoarea, nu doar de beligeranță mondială, ci și de dragoste în situații limită, de rezistența individului în fața morții, de iertare și sacrificiu” Ne spune asta gândindu-se la toate conflictele militare din istorie.
    În ceea ce privește destinul lui Abel Winzer, îl aflăm la final, acesta fiind și quintesența acestei cărți, un final meritat, aș spune eu. „Așezat, ca la manșa unei nave cosmice, în scaunul ergonomic al Telescopului sofisticat, Abell Winzer tocmai murise. Avea ochii deschiși, căutau steaua de care el îți agățase destinul, și ea, steaua lui Abell nu se născuse încă”.
„Păcatele domnului Abell” este o carte așa cum și-a dorit-o autoarea, „un timbru pus pe o scrisoare de front”, un timbru pe care scrie pace, înțelegere, iubire, aș adăuga eu.