*Silvia Ioana Sofineti, „Feline pândind printre gânduri”, Editgraph, 2021

 

Cronică de Valeria Manta Tăicuțu

Valeria Manta Tăicuţu

 

    Motto: „Joaca ne aduce împreună, fluierul ne desparte. Viața e un ring și cam atât.(„Gând 9”)

    Într-o artă poetică așezată la începutul volumului „Feline pândind printre gânduri”, Silvia Ioana Sofineti pune în relație umanul și vegetalul, din osmoza acestora rezultând „ivirea”, adică scoaterea la lumină, din adâncuri misterioase, a unui mod surprinzător și sensibil de a construi un imaginar poetic: „din podul palmei cresc ramuri/ se împletesc în aer/ nasc frunze și idei/ ascultă glasul vântului/ separă sunetele păsărilor/ de gândurile oamenilor pe care le/ combină cu nemărginirea/ iscând poeme” („ivire”). Fereastra, frunzele, norul, adică motivele poetice îndelung exersate în secolele de poezie pe care le avem în urma noastră, rămân actuale și, la nivelul sensibilității moderne, își extind conotațiile: „voalul ferestrei îți șoptește să mai stai/ în gândurile tale, cu ochii spre frunzele/ care abia se mai țin, ca și speranțele/ pe care le-ai aruncat departe/ printre stropii toamnei, printre nori./ mai stai, zice fereastra, nu mă despărți/ și pe mine de ce e al meu/ chipul tău îmi trebuie să mă oglindesc în el/ să văd prin ochii tăi timpul/ să simt trecerea norului umbrindu-mă./ mai stai, zic frunzele, măcar cât mai/ putem și noi să rămânem/ înainte să devenim una cu pământul/ unește-ți lacrimile cu noi/ să ne regăsim dincolo, în alt anotimp./ mai stai.” („mai stai”).

    În ipostază de Sisif, creatorul de frumos trebuie să treacă din întunericul condiției umane la lumină, prin uitare/ iertare, distrugându-se și reconstruindu-se într-o trudă fără sfârșit, în ciuda realității care favorizează nepăsarea, închiderea în sine și refuzul comunicării: „te descompui sub privirea lor nepăsătoare/ îți ies din suflet rădăcini și tulpină și frunze/ te înalți albastru spre uitare/ redevii tu și o iei de la capăt/ sisif al durerii/ încununat de îngeri.” („sisif”).

    Cele 13 „gânduri” sugerează o operație complicată de compunere/ descompunere a lumii, asupra căreia se proiectează o vedere de tip caleidoscopic: printr-o voită distorsiune, imaginile sunt separate, putând fi surprinse într-o aură greu sesizabilă în absența unor tehnici poetice ori, pur și simplu, în stare de normalitate: „ochiul tău e o planetă spartă de raza soarelui” („Gând 1) trimite la o dualitate spirit/ corp, vizualizată cromatic și nu în clasica manieră religioasă: „ pisica neagră întinde languroasă o lăbuță/ un ochi e o planetă, celălalt un soare/ cu unul vede sufletul/ cu celălalt vede trupul/ gheara neascunsă sfâșie orizontul/ împărțind ființa în două/ de o parte albastru, de alta galben/ în joaca ei, coada reunește jumătățile/ le combină pe o paletă de lemn/ verdele ivit se revarsă/ acoperind întregul.” („cromatică”). Nu trebuie să fii pictor ca să știi că verdele, cu toată simbolistica lui sugerând natura, viața, bogăția, speranța ș.a.m.d., chiar dacă este o culoare primară, poate fi obținută artificial prin amestecul altor culori primare aditive; în poezie, rolul său este de acoperire/ mascare/ transformare a ceea ce este sortit să împartă ființa în două.

Prezența felinelor în textul poetic, deloc surprinzătoare la o poetă tânără, are atât rolul de a accentua caracterul ludic al scrierii, cât și pe acela de a trimite la o perspectivă simbolică și culturală diversificată, una care să lege timpul poetei de alte timpuri și orizonturi. În regim nocturn sau diurn, inocente sau ascunzându-și cu grație ghearele („Gând 4”), purtătoare de mister, dar și simbol al independenței, caline și malefice în doze egale, felinele Silviei Ioana Sofineti „pândesc printre gânduri”, gata să toarcă ori să zgârie, întotdeauna, însă, martore ale unui efort de supraviețuire și de ordonare a unei existențe greu de suportat câteodată: „pun în mănunchi într-o vază visele/ să se împlinească sub lumina lunii/ iau cântecele și le pun în cutia de șervețele/ să scot pe rând, câte unul pentru fiecare stare/ iau cuvintele și le separ în plicuri/ pe litere și pe domenii/ păstrez la îndemână doar sunete/ sunt suficiente pentru un suflet liber.” („dereticare”).

    Profund marcată, totuși, de realitate, poeta afișează o nepăsare pe care și-ar dori-o autentică, dar în spatele acelui declarat „jeomanfișism” este decelabilă spaima de singurătate, de minciună, de falsa comunicare interumană: „cine sunt eu să neg credința celorlalți?/ încă mă lupt cu a mea/ adevărul e dincolo de copacii ăștia/ care îți împiedică vederea/ dincolo de nori, de stele/ nu-i așa că e convenabil să trăiești în minciună?” („jeomanfișism”). Întrebările, desigur, retorice, apar și dispar cu ciclicitatea migrenelor: „ tâmpla zvâcnește neputincioasă/ eliberată pentru moment din clește./ respiră adânc/ dar durerea zbang vine înapoi./ închid ochii, număr până la zece/ până la o sută, până la... ce sens are/ dacă e tot acolo/ pulsând, veghind, respirând/ o viață proprie./ aștepți să te uite.” („migrena”).

    Poetele sunt, în general, asociate cu poezia de tip confesiv/ liric, chit că ultimele generații, practică un stil cumva masculinizat de a trata temele și motivele poetice, cu apăsarea pedalei pe dreptul de a scrie despre orice și oricum, cu o lejeritate nesăbuită, dar justificabilă; filtrul cerebralității, fiorul metafizic și alte subtilități asemănătoare sunt considerate inactuale și, totuși, mai apare câte o poetă care nu simte nevoia de a se legitima generaționist, scriind despre sex (nu despre iubire), înjurând (nu adorând) divinitatea, exhibându-și rănile (nu       îmbrăcându-le într-o ceva mai decentă haină metaforică). Silvia Ioana Sofineti, profesoară de limba și literatura română, deci la curent cu toate modele și modelele poetice de acum și de altădată, reușește să se desprindă de „val” și să-și limpezească poemele. Operațiunea de distilare nu este la îndemâna oricui, căci spune poeta în „Gând 3”, „Dacă nu ai umbră nu e bine. Și dacă ai și nu știi ce să faci cu ea, iar nu e bine.”. Ironia și autoironia pot fi mai convingătoare decât vulgaritatea mimată cu scopul de a epata, de a-l trezi pe iubitul cititor din confortul lecturii cu pisica torcând pe genunchi. „nisipul din ochi îngreunează vederea/ încerci să-l scoți/ să-l faci să dispară/ să lase privirea limpede și nedureroasă./ zgârie cristalinul./ te gândești la proverbul ăla cu paiul și/ cu bârna și nu vezi asemănarea./ închizi ochii/ speri să treacă mai repede senzația/ pe care o ai pentru că nu-ți place ceea ce vezi/ și dai vina pe nisip/ deși nu-i nici un fir acolo/ și tu știi asta./ mai bine stai așa cu ochii închiși/ decât să faci ditamai plaja în privire/ și în gând.” („ignorant”). Poetul, „pios fiind, deci static”, nu se poate rupe totuși de timpul său, prin aceasta negându-și menirea și rupându-se de sacru, pentru a deveni prizonierul unei lumi virtuale: „paşii se-ndreaptă prin bălţi albastre/ spre tine./ întinzi mâna căuş/ prinzi câteva picături pe care le sorbi însetat/ te simţi de parcă ai luat pastila din matrix/ universul se învârtește în jurul tău/ vrei să opreşti tăvălugul de imagini/ pui un deget pe un chip/ şi totul înlemneşte.” („imagini”).

    Cele câteva trimiteri livrești (Bacovia și, desigur, Nichita Stănescu) sunt dozate în poeme, integrate osmotic în țesătura lor, într-un efort de a atinge perfecțiunea, lucru nu întotdeauna de obținut într-un volum de debut: „tuşa de culoare incertă de pe pânza/ aproape goală/ nu-mi spune nimic./ ar fi trebuit să fie un crochiu/ care să surprindă mişcarea bruscă/ a dimineţii/ imagine fragilă plină de roua visului./ ar putea fi linia din palma ta stângă/ întinsă spre ghicirea destinului/ sau copacul din faţa casei/ cu crengile ridicate către nori./ poate că e doar o tuşă de culoare/ aruncată din întâmplare pentru a strica/ perfecţiunea pânzei/ şi, precum în lecţia despre cub/ lumea ar spune, privind-o/ ce frumoasă ar fi fost fără dunga aia.” („perfecțiune”). 

Sursa: Valeria Manta Tăicuţu, 14 nov. 2023