- Zenovie Cârlugea - DE LA „SUNETELE LACRIMEI” LA „SONETELE LANCRĂMULUI”
-
Pe
scriitorul orădean PAȘCU BALACI (n. 8 mai 1956, la Sebiș de
Beiuș, Bihor) l-am cunoscut în 2017, cu prilejul decernării
Marelui Premiu la Festivalul Internațional de Poezie „Lucian
Blaga” de la Lancrăm-Sebeș, pentru cartea „Zbor clandestin
al unui rus îndrăgostit de la Ștei la Moscova și retur” (Ed.
„Școala Ardeleană”, Cluj-Napoca) – carte pentru care,
alături de altele, i s-a decernat titlul de Cetățean de
onoare al orașului Ștei (Bihor), dar și al comunei Telciu
(pentru piesa „Fluierul de oțel” consacrată unui martiraj,
prin tragere pe roată, în 1763 la Salva (Bistrița-Năsăud),
țăranul Tănasă Todoran fiind azi trecut în rândul sfinților
martiri ai neamului românesc de către Sfântul Sinod al
B.O.R.
Polihistor cu bibliografie bogată, debutând cu poezie la 15 ani și acoperind apoi o plajă culturală destul de largă (zeci de volume de poezie și proză, consacrarea ca dramaturg cu piese jucate atât în cadrul emisiunilor de Teatru Național Radiofonic, dar și pe scenele unor prestigioase instituții de profil din Cluj-Napoca, Iași, Oradea, Satu Mare, Cernavodă, București etc.), dl Pașcu Balaci este de profesie jurist, mai exact avocat, din 1997 și până în prezent, în cadrul conducerii Baroului Bihor. Dar d-sa a fost și redactor la revista „Flacăra” din București (1989-1991), precum și publicist comentator la ziarul de tradiție „Crișana” din Oradea (1992-1996).
Pe lângă pasiunea d-sale pentru teatru, cultivând o cazuistică socială interesantă („Naufragiul”, „Banii n-au miros”, „Victima și călăul”, „Penelopa se mărită”), inclusiv din domeniul evocărilor documentar-istorice („Regina și Martirii”, „Martirii Beiușului și Unirea cea Mare”, „Muntele osândiților”), poezia este aceea care pune în evidență un bogat fond de idei și sentimente, de trăiri și imagini dezvăluind o sensibilitate autentică nu lipsită de fiorii transcendentului ori de ispitele spiritualității multiculturale, precum în mai toate cărțile: „50 de sonete” (1994, cu o prefață de Ion Simuț), „Când îngerul aduce cheia” (1998), „Poeme” (1999), „Sonetele către Iisus” (I -2000, II - 2002), „Sonetele grecești” (2002), „O călătorie în Grecia” (2004), „Viața lui Iisus în treizeci și trei de tablouri” (2004), „Slăvește suflete al meu pe Domnul (2007), „Sonetele germane”. Biblioteca revistei „Familia” (2009), „Epistole din Sebiș” (2010)...
SONETELE LANCRĂMULUI (Editura „Școala Ardeleană”, Cluj-Napoca, 2021, 84 p.) este o carte dedicată satului natal al lui Lucian Blaga, în general lumii marelui scriitor și diplomat, despre poezia, dramaturgia și filosofia căruia liceanul de la „Samuil Vulcan” din Beiuș afla lucruri foarte interesante („cu emoție și devotament”) grație profesorului său de limba și literatura română Milan Martinov (evocat în sonetul 14: „Atât iubea pe Blaga – un dascăl mare...”). Mai ales că la Beiuș se stabilise fratele poetului, farmacistul Liciniu Blaga (decedat la Cluj în 1924), iar mai târziu autorul a fost coleg de barou cu Voicu David, născut în Lancrăm și fost coleg de școală cu viitorul prozator D. R. Popescu, bihorean dinspre mamă. Iată atâtea motive pentru poetul sebișean din Bihor de a purta Lancrămului un sentiment de prețuire aparte și de a veni la festival, mai întâi, ca „simpli spectatori la acest mare și distins festival de poezie”, cunoscând scriitori români și străini invitați, istorici, critici literari renumiți, academicieni iluștri, „astfel că ne-am întors la Oradea cu temele făcute și cu dorința intensă de a reveni”. Ediția a XXXVII-a s-a dovedit fastă pentru scriitorii orădeni, premiile acordate poeților Pașcu Balaci, Mihaela Dindelegan și Gheorghe Vidican răsplătind talentul participanților și legitimându-le un oarecare statut pe calea afirmării literare. Pe deasupra, sculptorul bihorean Cornel Durgheu, fost decan al Facultății de Arte Vizuale din Oradea, a donat Casei memoriale din Lancrăm un imens tablou basorelief reprezentându-l pe poetul Lucian Blaga. Fiind de față, după cum ne menționează într-un „Cuvânt înainte”, alături de cei ce și-au adus mereu „o contribuție constantă la bunul mers al festivalului” (Ion Mărginean, Mircea Popa, E. Nistor, Al. Surdu, Zoia Elena Deju, Gheorghe Grigurcu, Horia Bădescu, Constantin Cubleșan, Constantin Șalapi ș.a.), înțelegem exact intenția poetului Pașcu Balaci de a evidenția, „în chiar anul pandemiei”, în cele 40 de sonete ale volumului (plus încă două la final), un „omagiu binemeritat adus poetului Lucian Blaga, cu ocazia împlinirii celei de-a 40-a ediții a festivalului de poezie care-i poartă numele”, precum și tuturor oamenilor de cultură și scriitorilor care de-a lungul celor patru decenii (din mai 1980) au făcut ca „mirabila sămânță (...) să rodească mereu în sufletele noastre oriunde ne vom afla”...
În prefața intitulată „Lucian Blaga în lumea sonetelor”, criticul și istoricul literar Mircea Popa îl numește de la bun început pe autor „un as al sonetului”, având desigur în vedere numeroasele cărți de sonete din bibliografia lui Pașcu Balaci, care, ca înaintașul său, ieșeanul Mihail Codreanu, și-a botezat casa de la Oradea cu denumirea „Casa sonet”. Debutând în 1994 cu volumul „50 de sonete”,- un gest „de sfidare la adresa postmodernismului în vogă” (Ion Simuț) -, poetul s-a îndreptat, începând cu al doilea volum, „Când îngerul aduce cheia” (1998), către o poezie religioasă, după cum rezultă din titlurile deja amintite mai sus. Poetul a călătorit prin Europa, îndeosebi prin Germania, Italia și Grecia, prilej de a compune noi și noi volume de sonete, amintind aici: „Sonetele grecești” (2002), „Sonetele germane” (2009), „Sonetele Sfântului Munte Athos” (2016), dar și „Epistolele către români de la Sfântul Munte Athos” (2018).
Desigur, întâlnim în sonetele dlui Pașcu și lumea mai apropiată a poetului, locurile și oamenii Beiușului (precum, în câteva cărți, iubirea unui inginer rus Ivan de la mina de uraniu din Băița-Bihor pentru o rusoaică din Moscova, Liudmila Zenaida, pentru care autorul unor înflăcărate scrisori zboară clandestin cu o navă „Antonov 2”, cu escală la Kiev. Estimp, studenta Liudmila era și în grațiile colegului de facultate Mihail Sergheevici Gorbaciov, nimeni altul decât viitorul președinte al URSS-ului – poveste, desigur, fabuloasă, incredibilă!)...
*
Cu acest titlu de sonorități evocatoare, SONETELE LANCRĂMULUI este o carte sui generis dedicată în întregime marelui poet transilvan, autorul sugerând o apropiere nu numai paronimic-onomastică între Sebișul de Bihor, satul natal, și Sebeșul din județul Alba, căruia îi aparține azi Lancrămul, în care își doarme somnul de veci poetul eternității născute la sat.
„Sunetele lacrimei” intuite de Blaga în denumirea Lancrămului natal („Sat al meu ce porți în nume/ sunetele lacrimei...” – poemul „9 Mai 1895” din vol. „Nebănuitele trepte”, 1943) i-au sugerat, desigur, dlui Pașcu Balaci titlul volumului „Sonetele Lancrămului”, care decantează imagini, date, biografeme, în general aspecte de biobibliografie blagiană și din binecuvântatul areal istorico-geografic al localității impregnată de spiritul genialului poet. Virtuoz al sonetului pe care-l cultivă de peste trei decenii, autorul își începe „excursul” omagial cu o „definiție” a acestei specii de poezie cu formă fixă, sonetul fiind formal asemănat cu o clepsidră de argint „cu nări înguste” (brâu subțire), amânând cât poate de mult „marea trecere”: „Sonetu-i fagurele de poezie,/ Doar pentru cei chemați să îl deguste,/ Clepsidră de argint cu nări înguste/ Ca să ne facă moartea mai târzie.” (Definiția sonetului)
Încă din primul sonet putem realiza cum, dincolo de o bună asimilare a liricii blagiene cu imaginile ei memorabile, evidențiate de la început de criticul E. Lovinescu („Cine aude-n noapte cum se sparge/ De geamuri, snopul razelor de lună...”), dl Pașcu Balaci se dovedește un experimentat mânuitor al endecasilabului, cu ritm trohaic, hotărât ca un menestrel învestit a împărtăși lumii povestea nemuritoare a Lancrămului transilvan, loc la fel de celebru precum Ipoteștii lui Eminescu sau Rășinarii lui Goga: -
„Lancrăm – verset și port cu o poveste:
A fost odat' demult, în Transilvanii...,
De care vreau în lume să dau veste:
Aici se scad, nu se adună anii,
Că vin din depărtări de mii de verste
Romantici menestreli să-mpartă danii.”
(Cine aude-n noapte cum se sparge...)
-
După această „deschidere”
anunțată public și omagial de menestrelul orădean,
confratele mai mic al marelui „lăncrănjan”, începe
decantarea „poveștii”, cu evocarea unor date importante din
biografia poetului. Al doilea sonet, „Când Țara se-ntregi
după Unire...”, - momentul astral al Marii Uniri de la 1
Decembrie 1918 de la Alba Iulia, la care poetul a
participat, fratele lui, Lionel Blaga, primar al Sebeșului
săsesc, având un rol important alături de marii unioniști –
ne reamintește de debutul din 1919 cu „Poemele luminii”
considerat de Iorga un „dar” pe care Ardealul îl aduce la
reîntregirea Țării: „Când Țara se-ntregi după Unire,/ Sosi
din Lancrăm alt fel de Poet,/ Mut ca o lebădă, anahoret:/
Poemele luminii-s mântuite,// Dând versului o nouă viețuire/
Despre un neam de seamă, dar discret,/ Din strana lui
cioplită-n epitet,/ Punându-ne pe cap cununi de mire.// Nu a
venit Ardealul fără zestre/ La nunta așteptată mii de ani,/
Ci cu-ale Paradisului ferestre,// La Cina cea de taină, cu
ciobani,/ Aur, cetăți, păduri, statui ecvestre/ Și-un nou
Orfeu născut între țărani.”
Poetul simte că trebuie aduse unele lămuriri, desigur nu pentru cititorul inițiat în biobibliografia Blaga, ci pentru un public mai larg, de aceea introduce la sfârșit o secțiune consistentă de „Note”, în care se regăsesc explicațiile detaliate ale unor trimiteri din sonete (bunăoară nota nr. 8, întinsă pe mai mult de opt pagini, evocă, într-o strânsă documentare, relația lui Lucian Blaga cu Nicolae Iorga, de-a lungul anilor, de la admirația inițială și elogiul istoricului cărturar, la respingerea in integrum a poetului și filosofului!). Relația poetului cu bătrânul „proclet ranchiunos” este evocată în sonetul „De la admirație la ură...”
Următorul poem, „Dealul și valea care ne-nconjoară...”, trimite direct la viziunea „spațiului mioritic” din filosofia culturii, deși poetul a mărturisit că altul a fost relieful ce i-a sugerat „adevăratul meu spațiu mioritic”. În continuare sunt evocate realități ale locurilor natale, precum „Râpele Roșii”, fabuloasele concrețiuni geologice comparate de poet în „Hronicul vârstelor” cu coloanele unor vechi temple egiptene și care se găsesc în romanul postum „Luntrea lui Caron”, în vertijul lor găsindu-și sfârșitul filosoful Leonte Pătrașcu, un alter ego al Poetului, ca și Axente Creangă din aceeași scriere. Sonetul, - reamintind de „visul” poetului de a privi din locul de veci Râpile Roșii, însă nesocotit de autoritățile care au obstaculat perspectiva cu o sală de sport amplasată pe aliniamentul vechiului gard din piatră demolat! – face vorbire în următoarele trei strofe de „lupta de clasă” prin care „siniștrii, găunoșii” și „ulceroșii mâncați de gelozie” l-au vorbit de rău pe poetul propus la Premiul Nobel, considerându-l „demn a fi doar de Canal” („Locu-i de veci, prin ultim testament...”). Ar mai fi ceva de spus și precizat în această chestiune, noi considerând mai reușit următorul sonet, al 5-lea, „În Canionul sterp al României...”: „În canionul sterp al României/ Sunt Râpe Roșii, turnuri, piramide;/ Nici firele de iarbă mici, timide/ Sau vrejul lung și încurcat al viei,// Nu se ivesc pe pantele pustiei./ Dar un Poet din sat săpând firide/ Aflat-a românești cariatide/ Pentru ai lui de-aici cosmografie...” Sau, la fel de reușit, al 6-lea sonet, „Nu a-ncetat calvaru-i după moarte”: „Nu a-ncetat calvaru-i după moarte:/ Ei, neo-comuniștii-au înălțat/ Lângă mormântu-i, anodin palat/ Ca să nu vadă Primul Între Arte// Cele-ale Râpei Roșii stranii boarte/ Și astfel testamentu-i fu-ncălcat/ De-o pletoră de activiști de stat/ Obedienți, flămânzi și fără carte.// E prigonit poetul Blaga – acum/ Și neglijat la manuale-n școală,/ Discursu-i academic este scrum,// Iar pruncii noștri amărâți se scoală/ Prin alte țări, căror plătesc uium,/ Mâncați încet de-a pribegiei boală.” Că poetul trece „acum” printr-o vreme de „prigonire”, fiind „neglijat” de manualele școlare – asta este iarăși o chestiune discutabilă, de vreme ce locul său este bine fixat în cadrele „modernismului” interbelic, iar opera este editată, slavă Domnului, sub auspiciile prestigioasei Edituri HUMANITAS și se bucură de unanimă prețuire...
Însă, verbul poetului este, cum se vede, plin de indignare și de acuze istorice, vitriolant la adresa „neo-comuniștilor” mai mult locali, căci cei de la Centru, au încuviințat editarea operei (ediția Dorli Blaga) și, în 1980, au aprobat inițierea Festivalului Național, transformat cu timpul în Festival Internațional (de amintit, ca fapt concret-istoric, deși poetul nu o face, pe unii din stâlpii de zeci de ani ai Festivalului, „umblând la Centru după semnătură”: poetul albaiulian Ion Mărgineanu și regretatul director al Centrului Cultural „Lucian Blaga” din Sebeș, profesorul Gheorghe Maniu).
În sonetul cu numărul 9 („Monologul poetului Lucian Blaga”), dl Pașcu Balaci amintește de anul 1914, când poetul, spre a evita mobilizarea în armata cezaro-crăiască, a optat pentru Facultatea de Teologie de la Sibiu, mutată provizoriu, după intrarea României în război (august 1916), la Oradea, „oraș trepidant” necunoscut de junele student până atunci, unde va trebui să-și treacă „examenele de anul II, cu care eram încă o dată în restanță!”, conform mărturisirii din „Hronicul și cântecul vârstelor”... Sonetul merge pe construcția unui solilocviu, tânărul Lucian întrebându-se, precum eroul lui Stendhal aflat între „roșu” și „negru”, care va fi drumul său în viață: „-Ca și eroul lui Stendhal și eu/ Sunt pus s-aleg între roșu și negru:/ Să-mbrac stiharul de preot integru,/ Ori tunica de-oștean, lucind mereu?” Desigur, poetul nu a optat și nu a avut chemare pentru niciuna din ipostazele prezumate, țintele vieții sale fiind filosofia și poezia (literatura)...
Încă un motiv de mândrie și apropiere de amintirea lui Lucian Blaga, decantată în cele 42 de sonete, ceea ce presupune o bună cunoaștere a biobibliografiei. Dar, în același timp, și recunoașterea ipostazei modeste a orădeanului, cam cum ar fi gândit însuși tânărul student teolog, care va îmbrățișa, însă, Filosofia, devenind student la Viena, după încheierea studiilor la Sibiu: „Ce mic mă simt eu în Oradea Mare/ Cu-atât de multă vorbă străinească!/ Spre Lancrăm, chiar pe ger și sub ninsoare,// Aș vrea să zbor: doar aripi să îmi crească!/ Ca Slavici spun: Din București răsare/ Un soare pentru limba românească!” („Monologul poetului Lucian Blaga”, 9).
Dar până la sejurul teologic de la Oradea, este de amintită școala din Sebeș pe frontispiciul căreia se află deviza goetheană iluministă ca un îndemn general adresat școlarilor pentru a deveni cetățeni liberi: Bildung ist Freiheit, „Bildung” având aici – credem noi - nu atât înțelesul general de „Cultură” ci pe cel de „învățătură”/ „carte”, deviza-îndemn sunând cam așa: „Învățătura e libertate” (sonetul 10, „Bildung ist Freiheit! Asta mi-e credința”, scris cu italice, transcriind temeinicul și neabătutul gând al școlarului îndrăgindu-l pe Schiller, poetul atât de prețuit la gimnaziul săsesc din Sebeș).
Sonetele, dincolo de pelerinajul periodic al autorului lor la Lancrăm, de „Ziua Europei”, aduc în pagină, deopotrivă, realități și idei din opera blagiană, precum priveliștea îndepărtată a Apusenilor, patria „vâlvelor” („Dați-mi un trup, voi, Munții Apuseni...”, 13), Mureșul („Luntrea lui Caron trece peste Mureș...”, 15 – de corectat că nu în timpul sejurului diplomatic din Portugalia „a scris volumul Luntrea lui Caron”, cf. notei 25, de la p. 77!, ci mult mai târziu, în anii '50), amintirea fratelui farmacist Liciniu din Beiuș, chiar „morga de la Clinici” unde „întins pe-o targă, fără lumânare/ zăcea pe spate Anonimul Zeu” („La morga de la Clinici, pe Hasdeu”, 30).
Poet al „misterului” („Cum vechii greci au introdus vocala”, 16), concepând ca eminență supremă a ordinii cosmice pe „Marele Anonim” („Între războaie, Blaga-a fost supus...”, 34), dar și creator de lumi poetice, Blaga – scrie autorul – ne-a dat o „grădină transilvană” de rară frumusețe („Cum descindea cu tiocuri de rășină...”, 23 ): -
„În ea găsești corole de minuni
Cumpeni de ape, de albine rare
Și Curțile de dor, după furtuni,
Mirabile semințe, psalmi, altare,
Sufletul satului legând genuni
Și paradisurile-n destrămare...”
-
În definitiv, „Om de cultură,
adânc, universal...”, 22 (precum amintiții Iorga, Hasdeu,
Călinescu, Cantemir, Pârvan, Milescu), Blaga este „unicul
Poet a cărui moarte/ Adusu-ne-a aminte despre daci/ (...)/
Bardul din Lancrăm fost-a-nmormântat/ În ziua când a răsărit
pe lume;/ La nimeni nu s-a-nchis așa curat// Al vieții cerc
cu-obada-nfiptă-n hume:/ Râsul și plânsul s-au amestecat/ În
lutul ce așteapă al său nume.” („Semnificația morții
poetului Lucian Blaga...”, 27).
Filosof al culturii lansând teza „spațiului mioritic” ori ideea privind „boicotul istoriei”, Blaga este socotit summa summarum, not comparable, altfel zis, expressis verbis, „cea mai completă personalitate din România”, ridicându-se, vorba aceluiași Cioran citat, „la același nivel pe toate planurile” (cf. sonetul 33: „Poesie, teatru, proză și eseu...”). Ipostaza celor 13 ani petrecuți „în slujba diplomației”, cum ar zice poetul, o avem în sonetul 38, „Lucian Blaga – poetul diplomat”, știindu-se că în primăvara lui 1939 Blaga a renunțat la acest îndelungat și itinerant serviciu „confortabil” pentru a se stabili la Cluj, preluându-și catedra de la Universitate, pe care o visase încă din 1924.
„Cel mai micuț copil dintre cei nouă? Ajuns-a cel mai mare: ca-n Scriptură!”, versifică astfel dl Pașcu Balaci („Cel mai micuț copil dintre cei nouă”, 28), poetul urmând până la urmă „O via crucis între Cluj și Lancrăm” (31). Nu lipsesc amintite: relația cu Octavian Goga (29, 32), gimnaziul săsesc (10) și catedrala evanghelică din Sebeș (Blaga însuși fiind „o catedrală-a ființei, românească”, 35), orașului acesta săsesc, denumit când Sabesium, când Mühlbach / Pârâul Morii, fiindu-i dedicat sonetul 37, „Sonetul orașului Sebeș”: „Străvechiul râu ce poartă mult pietriș/ Adus-a dintre Munți filon de aur,/ Rămas în Lancrăm sub un mal pieziș,// Deasupra-a răsărit un pui de laur:/ Un prunc tăcut sub verde-acoperiș/ A devenit prin vremi sublimu-i faur.” Dar, să reținem, nu din Apusenii auriferi izvorăște Sebeșul, ci din Carpații Meridionali străbătuți, pe Valea Frumoasei, de Transalpina, care urcă din Valea Lotrului muntele pentru a coborî la Rânca, iar de aici în Novacii Gorjului... Drum pe care îl urmase și Eminescu la 16 ani, venind de la Rășinari și trecând cu turmele transhumante prin „vama cucului”, pentru a ajunge la Râmnicu-Vâlcea, apoi la București...
-
Destinul
lui Blaga nu ar ilustra decât predestinarea unui „Valah
suind Golgota strămoșească...” (36), pentru care sonetul ia
forma rugăciunii:
„Așază-l, Doamne, pe Poet în plaiul
Cel mai de sus și preacurat din ceruri,
Dezleagă-l de păcate și misteruri
Și pune-l grămătic peste tot raiul.”
(„Rugăciune pentru poet”, 40) -
Dacă penultimul sonet („În căutarea gorunului magic”, 41) creionează ideea acestui „soi de cedru tandru, carpatin”, amintindu-ne de „cedrii Libanului” din „Cântarea cântărilor”, ultimul, „Adio, dar rămân cu tine, Blaga...” (42), insinuând o joculară familiaritate, evocă în terținele cu endecasilabi în ritm trohaic magicul „templu” din pietre al Poetului menit să înfrunte Timpul, el însuși fiind un zeu zalmoxian preschimbat în Român:
-
„Tu pietre – ai adunat la
magic templu
Să găzduiești Zalmoxele păgân,
Ce ni l-ai dat la toți străbun exemplu
De zeu ce preschimbatu-s-a-n Român.
De aceea vin la Lancrăm să contemplu
Locul din lume unde să rămân...”
-
Așadar, o cântare-omagiu adusă
„Zeului” din Lancrăm, ba chiar o evocare a biografiei
spirituale și a roadelor bibliografice, autorul
menținându-se în această ipostază de elogiu lipsit de orice
rezervă, împingând totul către o recunoaștere supremă și,
sfârșind, cum se vede, în spiritul unei „zeificări”... Ei,
această rostogolire în mit a personalității lui Lucian
Blaga, a tot ceea ce se leagă de „Pașii Profetului”
umblători, îndeosebi, prin geografia mirabilă a Lancrămului
natal, dă poeziei un aer de sacralitate intangibilă. Așa s-a
întâmplat și cu Eminescu, proiectat în perspectivă mitică,
ba chiar într-o sacralitate justițiară („Eminescu să ne
judece”!), cerându-se, la un moment dat, beatificarea,
transformarea în cult bisericesc, cu drept de icoană etc.
Ceea ce este profund greșit – căci nu iubirea oamenilor ar
fi mai presus, ci transformarea în „idol”, „zeificarea”...
(observația aceasta a făcut-o criticul Gheorghe Grigurcu la
volumul nostru de poeme din 2014, „Lythiada”, sugerând
într-o metafizică oarecum omagială „epopeea pietrei”, carte
dedicată lui Constantin Brâncuși – și nu găsim observația
respectivă lipsită de spirit critic și tâlc!)...
Atât de impregnate de o coloristică omagială și engramate de o mistică a adorației, „SONETELE LANCRĂMULUI” – carte, în general, originală, plăcută și deosebit de atractivă, chiar premiabilă la o viitoare ediție a Festivalului – nu ar fi pierdut din ideatica și estetica sa dacă, dincolo de fascinația prețuirii fără rezerve, ne-ar fi arătat din când în când măcar și fațete ale omului Blaga, supus punctual condiției existențiale, un Om „per pedes apostolorum” sau „per aspera ad astra”, mai apropiat de lumea din care a plecat și în lutul căreia se va reîntoarce pentru totdeauna, „per crucem ad lucem”... Oricum, Blaga-omul este excedat în „Sonetele Lancrămului” de imaginea plutitor-ideatică ce i s-a creat în timp, când de „catedrală a ființei românești”, când de zeu „Zamolxe” al unui templu, când de „Zeu ce preschimbatu-s-a-n Român”... Mai exact zis, cu vorbele lui Noica: Dacă secolul al XIX-lea a fost al lui Eminescu, secolul al XX-lea este al polihistoricului Lucian Blaga, spirit enciclopedist...
ZENOVIE CÂRLUGEA, - Tg.-Jiu, 15 Ianuarie 2022
-
Sursa: Paşcu Balaci, 18 ian. 2022