Mihai Batog-Bujeniţă - Aspecte narative în studiul basmului

Mihai Batog-Bujeniţă - Aspecte narative în studiul basmului

în fotografie:Mihai Batog-Bujeniţă

Studiile lingvistice, în abordarea aspectelor narative, iau în considerare toate modalităţile de exprimare sub această formă literară sau orală. Ceea ce pentru cazul de faţă ar necesita o explorare extinsă în domeniu şi ar excede mult dimensiunile unui subiect fatalmente limitat de spaţiul tipografic. Prin urmare, consider că referirea la un singur aspect al narativului, unul cu rădăcini adânci în cultura omenirii, basmul, este suficientă şi poate deveni chiar edificatoare. Cu atât mai mult cu cât această formă de naraţiune trece de la nivelul oral-folcloric la forme culte în care autori de mare prestigiu din întreaga lume şi-au exersat condeiul. Iar dacă ne gândim şi la cinematografie, cea care, în nenumărate producţii pune în prim plan acest model cultural, iar apoi, în alte genuri de film, introduce simbolistica şi preceptele morale izvorâte tot din această formă arhaică de naraţiune putem spune că avem o plajă largă de posibile referiri, dar şi concluzii, unele chiar deosebit de interesante.
Să pornim însă de la definiţia basmului: Basmul (din sl. basnŭ: născocire, scornire), numit şi poveste, este alături de povestire, snoavă şi legendă, una dintre cele mai vechi specii ale literaturii orale, semnalată încă din antichitate, răspândită într-un număr enorm de variante la toate popoarele. Indiferent de tip, basmul diferă de restul scrierilor fantastice, precum nuvela, prin aceea că prezintă evenimente şi personaje ce posedă caracteristici supranaturale, fără a pretinde că acestea sunt reale sau seamănă cu realitatea, miraculosul din basme purtând astfel numele de fabulos şi reprezentând de fapt un fantastic convenţional, previzibil, ce vine în contrast cu fantasticul autentic modern, unde desfăşurarea epică şi fenomenele prezentate sunt imprevizibile, insolite şi se manifestă în realitatea cotidiană, drept o continuare a ei. (Wikipedia).
Nici trimiterea la limba slavă şi nici alăturarea basmului cu povestea nu sunt erori de natură să modifice profund ideea de bază, aceea că basmul este o specie a narativului, iniţial orală, foarte veche. Pentru că vom găsi verbul: a băsni printre arhaismele limbii române având sensul de: a născoci, a inventa, a spune lucruri de necrezut, prin urmare etimologia de provenienţă slavă poate fi pusă în discuţie doar dacă cineva ar fi interesat de acest lucru. Însă a suprapune basmul cu povestea este, sunt convins, o eroare care ar putea afecta exact rolul şi locul basmului în cultura umană, rol ceva mai puţin înţeles şi, în consecinţă, de multe ori neglijat de cei care abordează problematica.
Afirm aceasta deoarece, frecvent, este ignorat contextul socio-economic în care basmul se presupune că apare, dar în mod sigur circulă, cu preponderenţă. Avem suficiente mărturii că basmul este una din formele majore de cultură folclorică în Evul Mediu, aşa cum îl considerăm noi europenii, însă informaţii despre basm, concept identic celui luat în discuţie, există dovezi că sunt prezente cu mult mai devreme în culturi mult mai vechi şi chiar îndepărtate geografic, Orient, Africa, Australia, continentele Americane, etc...
Deci se poate afirma că basmul este parte a culturii planetare şi, aşa cum am amintit, circulă într-un context socio-economic în care ştim că omul era preocupat şi chiar acaparat de procurarea celor necesare existenţei, deci se poate lua în discuţie, lipsa nu numai a timpului necesar reflecţiei asupra problemelor ideatice de tip cultural, ci şi o foarte posibilă lipsă de interes pentru aceste aspecte ale vieţii. Observăm că nici în zilele noastre nu se observă o apetenţă remarcabilă pentru creaţie la populaţiile aflate la limita de jos a mijloacelor de existenţă. Şi nu vom lua în discuţie unele aspecte ale naraţiunii care prefigurează, aproape la fel ca literatura de anticipaţie din zilele noastre, referirile la tehnologii şi acţiuni care depăşesc cu mult imaginaţia un om, oricât de inteligent ar fi el, aflat în stadiul de culegător, agricultor rudimentar, sau chiar vânător. Dar pentru o mai bună aşezare în logică a problemei să recurgem tot la informaţia oferită de sursa Wikipedia:
Despre originea basmelor au existat mai multe teorii, mai importante fiind: teoria mitologică, teoria antropologică, teoria ritualistă şi teoria indianistă. Mitul, istoria sacră, înscrisă în timpul "circular, reversibil şi recuperabil", vorbeşte despre zei, despre fiinţe fantastice cu abilităţi pentru călătorii cosmice şi terestre. Basmul induce şi ideea de lume repetabilă, existentă în tipare arhaice, atemporale, încă de la începutul începuturilor. Unele gesturi sunt magice, cum ar fi scuipatul de trei ori în urmă; la fel, petele de sânge de pe batistă pot arăta că fratele de cruce este mort. Plantele pot adăposti copii: un dafin are în el o fată care iese doar noaptea pentru a culege flori. Zmeii sau balaurii aleargă după carne de om sau o miros de departe când se întorc acasă şi aruncă buzduganul de la distanţă. Unele pedepse, cum ar fi aceea a decapita persoana şi a o arde, aruncând cenuşa în patru direcţii, sunt de certă inspiraţie arhaică, din comunităţile primitive.
Relaţia dintre basm şi mit a fost stabilită de fraţii Grimm, de Wesselski şi de Propp: basmul are ca sursă certă de inspiraţie mitul, iar cele două specii au existat de la început la popoarele arhaice, uneori confundându-se. Cu timpul, însă, mitul a pierdut importanţa pe care o avea prin degradarea sacrului şi transformarea lui în profan, zeii şi eroii mitici fiind înlocuiţi cu personaje umane, cu puteri însă supranaturale în basmul fantastic sau cu personaje comune, în cel nuvelistic. Pe această pantă a desacralizării, zeitatea supremă a pădurii devine Strâmbă-Lemne, adică un personaj cu puteri specifice mediului în care trăieşte; foarte băutor devine Setilă, în timp ce zeul ubicuu, uriaşul care păşeşte de pe un munte pe altul, devine Munte Vânăt, având capacitatea de a fi peste tot, de a sta cu picioarele pe lună şi cu capul sub un stejar, calităţi pe care le întâlnim la Păsări-Lăţi-Lungilă. Teoriile moderne vorbesc de poligeneza basmelor, de originea multiplă, de influenţele reciproce, ca şi de structurarea unei tipologii coerente a acestei specii literare.
Şi o ultimă referire, din aceeaşi sursă, la timpul în care basmul îşi concretizează acţiunile, dar şi la timpul în care el este vehiculat de naratori care, aşa cum vedem din chiar spusele lor, se pare că au preluat conţinutul de la o sursă mult mai veche, considerată acum ca nefiind de încredere sau doar suspicionată de a fi pus în circulaţie lucruri şi fapte neverosimile, pentru cei ce povestesc, dar şi pentru cei care ascultă: Verosimilitatea basmului fantastic trimite spre o vreme îndepărtată, in illo tempore, când a umblat Dumnăzău cu Sfântu Pătru pă Pământ, când erau viteji cu urieşi, adică într-un timp mitic. Despre veridicitatea faptelor petrecute într-un timp atât de îndepărtat şi insondabil chiar cu percepţia omului modern, există accepţiunea: "nu credea nimenea, toată lumea vede că-s bazme de pierdut vremea, poate copiii ăştia mai mici cred c-aşa o fost. Nu, ce să crezi în minciuni? Niciodată n-o existat oameni care să creadă, chiar dacă n-o ştiut carte."
Inserţia în timpul mitic este dată de formule iniţiale şi finale, care fixează timpul narativ în care se proiectează acţiunea, iar la sfârşit închide această buclă temporală, prin revenirea în timpul real. Formulele pot fi diversificate, uneori foarte expresive şi dezvoltate, precizând şi atitudinea naratorului faţă de faptele povestite şi caracterul lor miraculos, aproape paradoxal, dar toate au ca nucleu precizarea de ordin temporal: "A fost odată ca niciodată; că, de n-ar fi, nu s-ar mai povesti; de când făcea plopşorul pere şi răchita micşunele; de când se băteau urşii în coade; de când se luau de gât lupii cu mieii de se sărutau înfrăţindu-se; de când se potcovea puricele la un picior cu nouăzeci şi nouă de oca de fier şi s-arunca în slava cerului de ne aducea poveşti: De când scria musca pe perete,/ Mai mincinos cine nu crede." Sau o formulă de final: "Iar eu, isprăvind povestea, încălecai p-o şea şi vă spusei dumneavoastră aşa; încălecai p-un fus, să fie de minciună cui a spus; încălecai p-o lingură scurtă, să nu mai aştepte nimica de la mine cine-ascultă; iar descălecând de după şea, aştept un bacşiş de la cine mi-o da: Basm băsmuit,/Gura i-a trosnit,/Şi cu lucruri bune i s-a umplut".
Formulele mediane menţin discursul narativ în acelaşi timp al fabulei, făcând conexiunea între secvenţele narative, arătând durata, continuitatea, deplasarea fără sfârşit: "Şi se luptară,/ Şi se luptară,/ Zi de vară până seară" sau "Zi de vară/ Până seară,/ Cale lungă,/ Să-i ajungă."(sursa Wikipedia).
Iată deci că studiile nu ignoră vechimea basmului, dar nici nu dezvoltă relaţia dintre nivelul socio-economic şi creativitate. Ca să nu mai vorbim de faptul că, deşi tangenţială, problema destul de stranie a existenţei unor fiinţe atestate ştiinţific, uriaşii de exemplu, care nu aveau cum să fie, aşa credem, cunoscuţi creatorului de basm, un om aparţinând totuşi istoriei cunoscute a omenirii, ori a unor mijloace tehnice pe care abia acum le-am putea înţelege, poate genera puternice controverse. Să dăm câteva exemple: Zmeul, o fiinţă care nu se confundă în nici un fel cu balaurul şi nici cu uriaşul, căpcăunul sau alţi umanoizi, locuieşte pe un tărâm special (dincolo, ţara zmeilor) în nici un caz sub pământ, este o fiinţă cu un puternic sentiment al familiei (fraţi, mamă excesiv de iubitoare, dar şi foarte puternică, autoritară) şi deţine tot felul de posibilităţi de a se deplasa (de regulă în zbor), răpeşte, în scopuri conjugale, femei frumoase pe care le ţine închise în locuri speciale, dar foarte bine utilate (vestitele palate ale zmeilor) sub un control destul de sever. Zmeul nu este o simplă brută, are chiar nişte tabieturi, vrea ca masa să-i fie servită nici caldă nici rece, iar pentru asta îşi anunţă soţia din timp (trimite de la distanţă un buzdugan care loveşte într-un anumit fel în poartă) şi în general face notă discordantă cu manierele unui timp în care credem că acestea nu erau chiar norme sociale generalizate. În prezent am spune că zmeul trimite un mesaj SMS, o chestiune banală pentru oricare dintre noi, însă de neimaginat pentru acele vremuri.
Şi mai interesant este personajul din Tinereţe fără bătrâneţe, „jumătate de om călare pe jumătate de iepure şchiop” o descriere care incită mai ceva decât viziunea lui Iezechel şi care, la o analiză conformă normelor actuale de gândire, ar putea fi un fel de motociclist.
Nici cheile zmeului, acelea care ţipă dacă sunt luate de o altă mână, nu ne mai surprind acum. Cheile amprentate sunt acum la fel de banale precum mai sus pomenitele SMS-uri. Maşinile de zburat ale zmeilor, să nu le confundăm cu bidiviul vorbitor al personajului pozitiv, sunt de asemenea de natură să ne uimească. Ele aduc în discuţie paradoxul temporar care ne fascinează în acelaşi basm şi care ne vorbeşte despre un tărâm în care timpul trece altfel dând iluzia unei permanente tinereţi. Şi nici despre apa moartă care cufundă omul într-un somn greu, dar foarte necesar unei intervenţii chirurgicale extreme (recompunerea unui corp dezmembrat) sau a apei vii, singura în măsură, după intervenţie, să readucă la viaţă personajul.
Iar dacă ne referim la mit, aşa cum a ajuns el la noi, ne putem întreba cine sunt înţelepţii centauri (Nessus cel priceput la farmece şi care îl va ucide pe viteazul, dar cam instabilul, Herakles ori Chiron, învăţatul care îl crescuse şi educase pe acelaşi neliniştit Herakles). Pentru că nu putem confunda un simplu călăreţ, foarte frecvent în timpurile istorice, cu aceste personaje fascinante a căror înţelepciune şi cunoştinţe par a fi transmise unor urmaşi nu tocmai vrednici de ele. Dar păsările stymfalide prezentate ca un fel de reptile zburătoare mai precis precum pteranosaurus sau ramforincus, fiinţe despre care ştiinţa a luat cunoştinţă abia prin secolul al XIX-lea? Desigur lucrurile stranii prezentate în basme nu se opresc aici. Hidra din Lerna este, conform descrierii, un saurian uriaş, una din acele specii considerate dispărute cu mult înaintea apariţiei omului, iar hiperbolele referitoare la refacerea capetelor sunt, evident, adăugiri mult mai târzii menite să amplifice efectul narativ. Cât despre leul din Nemeea el este în mod cert o realitate a unor vremuri, este vorba de aproximativ cinci mii de ani, când aceste fiare chiar trăiau în spaţiul sud-european.
Chiar şi cele câteva exemple la care ne-am referit pot induce întrebarea: Nu cumva basmul este un depozit de ştiinţe al unei civilizaţii anterioare pe cale de dispariţie, din diferite pricini, depozit transmis potenţialilor urmaşi în aşa fel încât atunci când aceştia vor ajunge la înţelepciune şi îşi vor putea pune întrebări, să găsească şi răspunsuri!? Pentru că şi metoda găsită pentru a face basmul transmisibil prin timp fără să piardă informaţia indiferent de modificările, inerente, introduse de povestitor sau chiar de instituţii precum cele eclesiastice, evident din necesităţi ideologice, este tulburător de ciudată. Basmul se transmite, de milenii, prin intermediul celui mai simplu, dar şi celui mai eficient mod. Mama, în mod tradiţional, principalul vector de transmisie, este cea care spune basme copilului până în jurul vârstei de şase-şapte ani. Creierul copilului, indiferent de sex, absoarbe şi reţine aproape integral informaţia apoi, la rândul său copilul devenit adult o va reda viitorilor copii, fără prea multă prelucrare întrucât nici el nu înţelege în totalitate ceea ce povesteşte. Această tehnică, uimitoare prin simplitate nu poate fi însă decât rodul unei cunoaşteri profunde nu numai a speciei ci şi a posibilităţilor fiziologice ale indivizilor acesteia. Cine să fi fost cei care aveau aceste cunoştinţe!?
Este greu de spus, dar în contextul societăţilor civilizate tehnologic, societăţi în care basmul este înlocuit cu alte modalităţi de informare (formare) a copiilor (desene animate, poveşti scrise de povestitori fără profunzime, etc...) este predictibilă pierderea unui important depozit de cunoştinţe iniţiatice, posibil potenţiale surse de revoluţii tehnice şi nu numai.