« Revista ASLRQ
Tatăl cornelian
de Petruța Spânu
 
Vom analiza imaginea corneliană paternă ca simbol şi sistem de ancorare în morala aristocratică la Pierre Corneille (1606-1684). Ne vom referi la capodoperele sale Cidul (1636/ 1637), Horațiu (1640) şi Cinna sau Clemența lui Augustus (1641).
Don Diego din Cidul şi bătrînul Horațiu reprezintă trecutul glorios, etica datoriei familiale şi statale pe care se străduiesc s-o lase urmaşilor. Funcția tatălui va fi să asigure ordinea în transmiterea unei ideologii a cărei permanență este garanția însăşi a întregului sistem cornelian.
Numele, ca semn al apartenenței şi al obligației, întemeiază principiul noblesse oblige, rezultînd dintr-o origine ilustră. Rodrigo, numit Cidul de duşmanii săi pe care i-a învins, se naşte ca erou virtual. Nu aşteaptă decît o ocazie favorabilă pentru a-şi actualiza esența, în felul unei Idei platoniciene. În lumea corneliană, personajele nu devin eroi, ci se nasc astfel. Don Gomez, conte de Gormaz, tatăl Ximenei, aminteşte acest lucru în replica pe care i-o dă Elvirei, guvernanta fiicei sale. Aceasta îi vorbise despre iubirea stăpînei sale pentru Don Rodrigo.
„Şi-i dintr-un neam ce dete atîți eroi măriți
Încît ei nasc de-a dreptul de lauri adumbriți[1]“.
Valoarea este preexistentă naşterii şi determină dinainte viitorul nou-născutului. Acesta va fi făcut după chipul şi asemănarea tatălui şi îi va satisface aşteptările, aşa cum şi tatăl nu şi-a dezamăgit înaintaşii. Fiul devine astfel trăsătura de unire dintre trecut şi viitor şi va trebui să le ocrotească şi să le apere omogenitatea şi permanența.
„Eu cred că fiul calcă pe urma lui“, declară Don Gomez despre Rodrigo şi despre tatăl acestuia, Don Diego (actul I, scena 1, v. 37). Prin urmare, nu dragostea lui Rodrigo pentru Ximena îl determină pe Don Gomez să-l accepte ca ginere, ci „gloria“ de care a dat deja dovadă, adică forma pasionată de onoare şi de stimă față de sine şi de ceilalți. În acest sens, Numele predispune ființa la ceea ce aceasta va fi şi constituie un semn vizibil constant.
În Cidul prezența tatălui este atotputernică şi obsedantă. Chiar cînd nu apare pe scenă, influența lui este mereu simțită, pentru că întreține viu sentimentul datoriei la Rodrigo şi Ximena. Vii sau morți, cei doi tați, Don Diego şi Don Gomez, joacă un rol esențial în desfăşurarea piesei, care poate fi citită în parte ca povestea unei răzbunări părinteşti. Tematica tatălui constituie unul dintre polii conflictuali ai piesei, după cum dovedesc următoarele versuri rostite de Rodrigo în celebrele stanțe din actul I, scena 7:
„Onoare şi iubire, duşmane față-n față!
Război frumos şi crîncen! Plăcută tiranie!“
În original:
« Père, maîtresse, honneur, amour,
Illustre tyrannie, adorable contrainte. » (actul I, scena 7, v. 311-312)
Antiteza şi oximoronul subliniază dilema cu care este confruntat eroul şi, în acelaşi timp, pun în evidență conflictul central al piesei: tată-onoare/ iubită-iubire.
Don Diego îi impune fiului calea de urmat şi insistă pe principiul absolut al filiației: dacă Rodrigue îi este fiu, dragostea va ceda în fața datoriei. « Si Rodrigue est mon fils » constituie punctul de plecare al acțiunii piesei şi este suportul dialecticii eroului. Cu sau fără voia sa, Rodrigo este „îmbarcat“, pentru a folosi un termen pascalian. Alegerea datoriei nu-i mai aparține, căci este dictată de o ideologie asupra căreia nu are nici o influență. Iubirea trebuie să cedeze în fața unui sentiment mai înalt şi mai ardent, care îi cere să execute singura răzbunare în stare să-i restituie sîngelui (neamului) puritatea. Principiul legii talionului este o urmare necesară a legii vendetei.
În acest moment există o legătură strînsă şi indisolubilă între trecutul imemorial (ascendența strămoşească) şi un viitor amenințat neîncetat de un posibil prejudiciu adus onoarei. În luminosul său articol despre Corneille, Jean Starobinski notează:
„Gloria ia formă în Nume. Lui îi va fi delegată permanența ființei[2]“.
Dacă gloria îşi află originea în Nume, ea se transmite din tată în fiu şi se răsfrînge de la unul la celălalt. Această identificare atinge paroxismul atunci cînd Don Diego îl îndeamnă pe Rodrigo la răzbunare:
„Vin, nobilul meu sînge, vin, vrednicul meu fiu.
Vino şi mă răzbună!“ (actul I, scena 5, v. 266-267)
Trecutul, prezentul şi viitorul fuzionează într-un ordin pe care fiul trebuie să-l execute pentru a asigura Numelui continuitatea. Aşa cum tatăl este continuat de fiu:
„Junia mea renaşte în sîngele tău viu“ (ibid., v. 265),
tot aşa fiul îşi asumă răspunderea răzbunării onoarei seminției sale.
Pe plan dramatic, funcția lui Don Diego este aceea de ațîțător la răzbunare şi de simbol al ordinii ce trebuie apărată şi păstrată. Purtarea lui imperioasă nu admite replică, căci pentru el „Onoarea-i numai una; amorurile – mii“ (actul III, scena 6, v. 1058). El se exprimă prin porunci, iar cuvintele sale sînt întotdeauna imperative:
„Răzbună-mă pe mine, răzbună-te şi tu!
Arată-te de-un tată ca mine vrednic fiu“. (actul I, scena 5, v. 287-288)
Din punct de vedere teatral el şi-a jucat rolul, misiunea sa fiind, ca să spunem aşa, să-i amintească fiului datoria pe care i-o impune rangul social. Personajul său este lipsit de complexitate. Contează numai ideea pe care o întruchipează. Valoarea simbolică pe care o proiectează este mai puțin produsul a ceea ce este, cît al idealului eroic pe care îl reprezintă. De acum înainte scena va fi ocupată de Rodrigo, de vreme ce asupra lui se răsfrînge onoarea familială. Hotărîrea de a o răzbuna nu va fi promptă, nici asumată imediat. Celebrele stanțe din actul I, scena 6 dezvăluie o perioadă de introspecție, rară la eroii cornelieni. O vom regăsi la împăratul Augustus din tragedia Cinna sau Clemența lui Augustus. Dar va dura puțin. Obligația față de obîrşie îl sileşte pe Rodrigo la supunere:
„Nimic pe lumea-aceasta nu-i mai presus de-onoare,
Şi dacă mor în luptă sau mor de întristare,
Jertfi-voi al meu sînge curat cum l-am primit“. (actul I, scena 6, v. 342-344)
Tema morții ia aici un sens dublu şi constituie un ecou la faimoasa poruncă a lui Don Diego:
„Mori sau ucide“. (actul I, scena 5, v. 275)
Cum spune Serge Doubrovsky[3], această maximă este principiul moralei aristocratice şi nu lasă loc alternativei. Într-adevăr, apărarea şi transmiterea valorilor aristocratice îi depăşesc cu mult pe indivizii însărcinați cu ea sau care se simt răspunzători. Morala preexistă personajelor, care nu fac decît s-o actualizeze, fără s-o pună vreodată în discuție.
În această stare de spirit, după ce-a luat hotărîrea de a-şi răzbuna tatăl şi l-a ucis în duel pe Don Gomez, Rodrigo vine să se justifice în fața Ximenei:
„Am căutat să aflu făptaşul, l-am găsit,
Am răzbunat onoarea-mi şi pe iubitu-mi tată.
Şi dac-ar fi nevoie, aş face-o înc-o dată“. (actul III, scena 4, v. 876-879)
Ultimul vers îndeosebi delimitează continuitatea şi intransigența ce marchează datoria eroică. Dincolo de diferențele de vîrstă şi de personalitate, tatăl şi fiul se regăsesc într-o cauză comună a cărei soluție este apărarea întregii seminții. Acelaşi argument se aplică şi Ximenei, obligată, de asemenea, să răzbune onoarea părintească:
„Aceeaşi rîvnă cată la rîndul meu să pun
Onoarea să mi-o mîntui, pe tata să-l răzbun“. (actul III, scena 4, v. 915-916)
Luptînd pentru aceleaşi valori insuflate de tații lor, Rodrigo şi Ximena se iubesc şi se înfruntă în exaltarea datoriei. Încercarea dură pe care paternitatea le-o impune nu este numai cauza conflictului lor, ci şi prilejul de a-şi dovedi valoarea, pentru a-şi merita dragostea.
Bătrînul Horațțiu nu stă la baza conflictului piesei eponime, dar prezența lui este o rememorare permanentă a valorilor morale ale Romei. Funcția lui este dublă: să-şi îndemne fiul la luptă şi să înăbuşe ura Camilei şi a Sabinei. În această piesă impregnată de sentimente bărbăteşti, femeile reprezintă o amenințare la adresa ordinii romane, pe care o acuză de insensibilitate, mai ales Camila. Dominate de sentimente, ele riscă să mineze vitejia fratelui şi, respectiv, a soțului. Tînărul Horațiu este conştient de această primejdie cînd îi adresează tatălui rugămintea:
„Veghează, dragă tată, din fire să nu-şi iasă;
Să stea cît mai ascunse şi cît mai mult în casă;
Iubirea lor aprinsă de-o spaimă ne-ntreruptă,
Cu țipete şi lacrimi ne-ar turbura în luptă[4]“.
După cum notează Serge Doubrovsky[5], lacrimile reprezintă pentru Corneille o atitudine femeiască de neputință, căreia i se opune curajul bărbătesc. Neputînd intra în luptă, femeile vor căuta să stîrnească mila prin „țipete şi lacrimi“. Această atitudine descurajatoare va fi condamnată de tînărul Horațiu, care va ajunge să-şi ucidă sora. În universul Romei, numai cei puternici triumfă, iar imperativele colectivității cîştigă în fața sentimentelor individuale.
Bătrînul Horațiu, adică tatăl, este probabil personajul cornelian care reprezintă cel mai bine austeritatea Romei antice. Pentru el, ca şi pentru Don Diego, moartea este preferabilă dezonoarei. Iuliei, care îl anunță că doi dintre fiii lui înfrînți au fost ucişi, el îi oferă acest răspuns lapidar:
„Sau Roma nu-i învinsă, sau fiu-mi nu mai este.
Eu ştiu cine-i Horațiu, el ştie ce a vrut“.
În original:
« Rome n’est point sujette, ou mon fils est sans vie.
Je connais mon sang, il sait mieux son devoir. » (actul III, scena 6, v. 1000-1001)
Versul 1001 subliniază identitatea dintre continuitatea strămoşească şi morala aristocratică, sîngele nobil presupunînd aici curaj. Fiul devine moştenitorul tatălui ale cărui valori le asumă. În acest sens viața sa nu-i mai aparține, de vreme ce este condamnat să mențină o tradiție impusă din exterior.
Don Diego şi bătrînul Horațiu au numeroase trăsături comune, printre care disprețul abia ascuns pentru femei.
„Onoarea-i numai una; amorurile – mii“, afirma Don Diego. Există, totuşi, între ei cîteva diferențe importante. În primul rînd, onoarea familială îl motivează pe Don Diego. Ordinea romană domină la bătrînul Horațiu. Cidul conține cîteva aluzii la Castilia, care reprezintă o entitate mai degrabă geografică şi națională decît metafizică. Roma, dimpotrivă, nu este o simplă aşezare, ci un sistem de valori etice care depăşesc valorile naționale. În acest sens, Horațiu simbolizează rațiunea de stat împinsă la extrem, acolo unde considerațiile individuale dispar în fața imperativelor naționale.
Un exemplu al acestei atitudini se găseşte în replica tînărului Horațiu către Procul, care îi reproşează că şi-a ucis propria soră:
„Să nu-mi spui că mi-e soră, să n-aud că mi-e neam.
Nici tatei să-i mai fie, nu poate, fiică dragă.
Cui îşi urăşte țara, şi neamul şi-l reneagă“.
În original:
« Ne me dis point qu’elle est mon sang et ma sœur.
Mon père ne peut plus l’avouer pour sa fille,
Qui maudit son pays renonce à sa famille. » (actul IV, scena 6, v. 1326-1328)
Spre deosebire de Cidul, Horațiu pune în joc o valoare care depăşeşte familia şi se instituie ca o divinitate: Roma. Bătrînul Horațiu nu este numai depozitarul acestei ordini sacrosancte, ci posedă, în virtutea codului roman, dreptul de viață şi de moarte asupra fiilor lui. Viața lor îi aparține din punct de vedere juridic.
„Pe sîngele-mi, prin lege, stăpîn te socotesc“.
În original:
« Disposez de mon sang, les lois vous en font maître. » (actul V, scena 1, v. 1419)
În Horațiu noțiunea de sînge leagă nu numai un fiu de un tată, o generație de alta, ci şi o ordine socială absolută de o rațiune de stat invincibilă. În calitatea sa de pater familias, bătrînul Horațiu simbolizează permanența neamului. În acelaşi timp el garantează, prin autoritatea sa, transmiterea valorilor care vor trebui să asigure stabilitatea regatului şi siguranța viitorului său.
Don Diego şi bătrînul Horațiu sînt instrumentele unui sistem etic care se întemeiază pe valorile aristocratice ale sîngelui şi, uneori, purtătorii săi contradictorii de cuvînt. Astfel bătrînul Horațiu nu ştie dacă să-l pedepsească pe fiul său fratricid sau să-l slăvească pe învingătorul Albei şi salvatorul Romei. Tînărul Horațiu va rămîne singur în gloria şi crima lui. Un asemenea conflict nu există în Cidul, deoarece tatăl şi fiul îl rezolvă punîndu-se de acord.
Menținînd puritatea neamului sau prestigiul statului, fiul supraviețuieşte tatălui şi își asigură propria posteritate. Numele pe care îl poartă eroul nu este o simplă realitate exterioară, ci coexistă cu ființa sa şi îl defineşte. Eroul îi datorează oarecum viața. În universul cornelian curajul nu este apariția originară a voinței libere, ci dovada unei continuități ancestrale care se transmite prin sînge[6]. La eroul cornelian acțiunea nu are o valoare inaugurală. Fiecare act este reluat şi continuat, plecînd de la o ideologie prestabilită. Simbolistica tatălui constituie bolta de susținere a moralei aristocratice, căci ea aminteşte în fiecare clipă originea. În acelaşi timp, ea permite proiectului eroic să recupereze trecutul pentru a se ancora în viitor.
 
Articol apărut în volumul Din volume adunate (de Petruța Spânu), Iași, Editura Fides, 2023, pp. 11-16.
[1] Cidul, traducere de St. O. Iosif. Bucureşti, Editura Albatros, colecția Lyceum, 1973, actul I, scena 1, v. 31-32. Vom cita din această ediție.
[2] L’œil vivant. Paris, NRF Gallimard, 1961, p. 62.
[3] Corneille et la dialectique du héros. Paris, NRF Gallimard, 1963, p. 95.
[4] Horațiu, traducere de Victor Eftimiu şi Petru Manoliu, actul II, scena 8, v. 695-698, in Pierre Corneille, Teatru. Traducere Aurel Covaci, studiu introductiv de Romul Munteanu, cronologie şi note de Vasile Covaci. Bucureşti, Editura Univers, 1983.
[5] Op. cit., p. 121.
[6] Vezi Starobinski, Jean, op. cit., p. 65.

Sursa: Dumitru Scorţanu, 3 nov. 2023