Vasile Hatos - Criza spiritului

 

   Am venit în Italia în anul 2002 după o experiență nereușită în Grecia, Insula Creta. În țară majoritatea fabricilor cădeau, rând pe rând, falimentând. Era greu să găsești de lucru. Politica dusă de guvern era demagogică, fără sens! După căderea comunismului, toți românii din țară  credeau că o să fie mai bine, dar s-au înșelat! Era din ce în ce mai greu. Creșteau prețurile la alimente, la benzină etc. Țara mea se transformase într-un lagăr de unde puteai ieși cu greu, fiind nevoie de viză!

   Majoritatea românilor sufereau din cauza minciunii și sărăciei. Datori, trăind de pe azi pe mâine, neajungându-ne banii de la salar la avans și invers, deveneam din ce in ce mai săraci! O țară unde unde dăinuia minciuna politică, fiind ridicată pe cele mai înalte culmi ale ,, moralei umane ”, pentru că și minciuna are ,, morala” ei, o ,,morală” de a defăima spiritul uman. Dacă minciuna a ajuns o ,, morală” în societatea românească, știrbită pe altlocuri cu de grave erori politice, atunci țara se ducea la râpă, iar Reconstrucția României trebuia începută de la zero, cu oameni pioși, dar unde să găsești asemenea valori în România?! În oamenii de cultură? În acei profesori universitari, care pe timpul comunismului, majoritatea dintre ei, n-au ridicat un deget contra tolitarismului impus de politica ceaușistă?! În acei oameni simpli, dar care nu aveau acces la o carieră politică pentru că nu aveau bani și școli înalte pentru a face campanie electorală?! În acei oameni așa-ziși disidenți care au plecat pe timpul comunismului din țară, și reîntorcându-se în țară pentru a o ajuta, nu mai aveau loc de ceilalți așa-ziși ,, anticomuniști”?! Cine putea scoate țara din impasul în care era pentru a o pume pe picioare redându-i României eternitatea?!

   Adevărații naționaliști sunt cei ce se sacrifică pentru România, pentru pământul românesc, fără a cere nimic în schimb. Sunt cei care își dau viața pentru glia strămoșească. Își iubesc țara cu patimă, dând totul din ei! Creația absolută, cea care vine din dureri, din sacrificii imense, este o trăire absolută chiar mistică! Creația adevărată, cea spirituală, este căutarea sensului în viață, setea de absolut, setea de perfectiune a spiritului. Cine nu-și dorește cu adevărat fericirea? Criza spiritului este criza societății în care trăim. O societate bolnavă spiritual este o societate degradată fără a avea  un țel anume! Ea se bazează pe delirurile ,, mistice” ale unor oameni ai societății! Nu creezi o societate absolută creând spații spirituale materiale, dacă nu te creezi pe tine însuți lăuntric. Marile anomalii ale societății sunt tocmai acestea: crează spații pentru spirit dar nu crează oameni pentru spirit! Oameni care să-i dea unei societăți eternitatea. Trăind într-o societate bolnavă, avidă de materialism, omul uită de propria sa existență, uită de Sacru. Apropierea omului de Sacru este însăși apropierea societății de Dumnezeu, de o Renaștere Spirituală! Chiar un singur om poate schimba o societate bolnavă dându-i fericirea absolută. Paradisul unei societăți este tocmai rodul acelui om care s-a cucerit pe el însuși, a cucerit de-a dreptul eternitatea ființei. Este o muncă asiduă a spiritului de a intra în sfera Sacrului, în sfera cunoașterii de sine, absolută.

   Urând minciuna, te urăști pe tine însuți, urând răul dintr-o societate bolnavă. Stresul apare din cauza acestei societăți bolnave, transfigurând în ființă toate bolile umane. Oamenii se îmbolnăvesc din cauza necunoașterii de sine, din cauza gândirii negative, care se propagă asupra lor ca un uragan.

   Trecând peste aceste dispersii, mă întreb: ,, De ce, noi, românii, bineînțeles unii, ne-am părăsit țara?”. O întrebare care mi se succede în minte de mulți ani.

   După Revoluție în anii 90, societatea românească era plină de oameni anticomuniști, care peste noapte au devenit din comuniști, oameni integri, patrioți etc. Mulți dintre ei aveau funcții înalte în perioada comunistă. Totuși cine sunt acești oameni, acești ,, buni români”, care au intrat în politică să conducă societatea românească, făcând legi și schimbând multe articole din Constituția României?

   Să-i luăm în ordine aleatorie: oameni de cultură, profesori universitari, actori, birocrați, milițieni, cântăreți de muzică ușoară și populară, sportivi de performanță, securiști, informatori, turnători etc. etc. Societatea românească era plină de acești oameni care vroiau ,, binele ” României.

  Oamenii de cultură: cine sunt aceștia și ce-au făcut pentru cultura românească?

   Nu dau nume, dar mulți dintre ei au stat în cornul umbrei ceaușiste. Aveau tot ce le trebuia. Iar  după Revoluție au devenit mari anticomuniști, mari disidenți. Acești oameni  l-au adulat pe Ceuașescu, i-au scris poezii, poeme, povești, articole despre regim, iar azi sunt în cele mai înalte funcții din stat sau din cultură. Edituri Comuniste transformate peste noapte în edituri private, printr-o transformare radicală, unele pe căi ilicite! O privatizare forțată de regimul în care am trăit. Mulți oameni de cultură deveneau mari filosofi, mari moraliști, mari scriitori etc, dar când le citeai cărțile spuneau foarte puțin despre spirit! Dar să înțelegem, fără o Educație a Conștiinței de către Adevăr, nu putem să accedem spre profuzimile spirituale, acolo unde omul se întâlnește cu adevăratul Dumnezeu, prin revelație! Dar ce înseamnă cu adevărat cultura într-o națiune? O cultură fără descoperirea unor noi oaze spirituale este nulă, nu va face istorie. Se complace în scrieri mediocre, romane care nu spun nimic despre spirit, eseuri care bulversează cultura pe alte căi, critici nerealiste, pentru că criticul nu înțelege în totalitate opera unui scriitor. Orice critic trebuie să fi trecut prin albia suferinței intrinsece, dacă nu cu greu va înțelege ce vrea să spună scriitorul respectiv, la care îi face critică la o carte. Ori critica scrierile  canonice, cea a Biblei, are multe interpretări. Este drept, fără critici nu există o apologie a operei, dar nici fără opere nu există critici! Critica s-a născut dintr-o stare a spiritului, unde educația, cultura, opera, filosofia, morala, credința s-au bulversat într-un iureș de sentimente și nostalgii, într-o dezavuare a ființei umane, unde actorul este scriitorul iar criticul bufonul. Orice scriitor care scrie doar pentru oameni este actor și orice critic care face critică din obligație este un bufon! Criticul adevărat este cel ce trăiește cu adevărat opera scriitorului, scriind cu patimă despre el. Nu există compromisuri într-o critică adevărată, ci doar nostalgii, acele de-a înțelege în profunzime opera unui scriitor! Mă gândesc câți îl înțeleg în totalitate pe Cioran, Țuțea, Noica, Eliade, Eminescu, Coșbuc, Baudelaire, Rimbaud, Poe,  Platon, Epicur, Aristotel, Diogene din Sinope, Dante, Pascal, Hegel, Kant, Kierkegaard, Heidegger ș.a.m.m.d. Nu știu! Dar ceea ce știu este că într-o operă trebuie să înțelegi esența nu esențialul! Acesta este un limbaj al criticii pe care mulți îl desconsideră, dar cu cât intri mai mult în opera unui scriitor cu atât îl cunoști mai puțin! Îți trebuie ani întregi, experiențe spirituale, pentru a înțelege ce vrea să spună scriitorul respectiv. De exemplu: Dante nu este înțeles în totalitate nici astăzi. Pe zi ce trece criticii descoperă ceva nou în gândirea lui Dante, din Divina Comedie. Atunci te întrebi: de ce scriitorul este înțeles mai bine după moarte și nu când este în viață?!

  M-am abătut de la subiectul cărții pentru a face o paranteză: nu există naționalist fără o dramă de nebunie, sau de ce nu, o adevărată nebunie în opera unui scriitor! Adevărații creatori sunt cei ce crează pentru ei înșiși, apoi pentru umanitate! Nu ești nebun decât tăcând, trăindu-ți ideile și sentimentele în tine însuți, apoi îți redai simțurile pe hârtie! A face simțurile să vorbească este un mod de a spune lumii ceea ce simți, ceea ce dorești să faci, ceea ce dorești să știi. Nu creezi cu adevărat decât ducând-ți ideile până la capăt. Idealul ia naștere când spiritul este aprins de ideea divină , scânteind la venirea suferinței intrinsece! Durerea absurdă, absolută, dă naștere creației adevărate. A scrie când exiști pe culmile intrinsece ale durerii înseamnă a da mâna cu Dumnezeul tău interior, unde intuiția dă naștere geniului. Aici apar adevăratele scrieri care bulversează spiritul în albia marii sinceritrăți, unde sufletul este pur, și nostalgiile sunt legate de visări intrinsece, aici renasc și mor infinit, aici dau mâna cu ființa mea interioară, cu simțurile mele, cu setea de absolut, aici mă întâlnesc cu adevăratul Dumnezeu! Copil fiind îmi plăcea să hoinăresc prin Natură, căutând fericirea, frumusețea acestei lumi, a sensului. De aici mi-au venit ideile vieții, ale morții! Nostalgii care m-au catapultat în infinitul ființei, căutându-mi fericirea. Trăirea intensă este și trăirea propriei morți, pentru că numai murind în sineși renaști! Nebunia este accesul omului spre alte dimensiuni spirituale, pentru că trebuie să fii nebun să atingi absolutul ființei, trebuie să fii sincer cu tine însuți. Creația este cea mai utilă armă de-a scăpa din ghearele sinuciderii! Creația adevărată, ceea care vine din experiența absolută a durerii este și cea mai profundă, mai genială! Devii mistic fără să vrei, pentru că îți apar revelațiile despre sensul tău în lume. Aici ia naștere Nostalgia Paradisului. Aici cauți cu adevărat Absolutul, acela de a duce o viață perfectă, în toate sensurile!

   Privesc cu nostalgie în mine însumi și văd lumini care mi-au aprins scânteia divină, văd pulsul eternității. Văd lumi ireale, dar care de fapt sunt reale! Văd chipul intransigent al fericirii, a unei beatitudini ce crește în fiecare clipă. Văd dincolo de eu, dincolo de lume, trăind într-o lume a visării, unde gândurile se adună în albia binelui, unde răul un mai poate pătrunde. Acolo este lumea mea, acolo trăiesc cu adevărat, acolo sunt fericit. Scăpat de condiția umană mă urmăresc reveriile spiritului, trăind clipa eternității. Acolo știu cine sunt și de ce m-am născut! Trăind clipele extazului mistic, trăiesc dincolo, în etenitatea ființei, unde răul nu mai poate pătrunde. Să fie acesta sensul vieții mele și al lumii, că am ajuns la rădăcinile spiritului, cunoscând moartea, prin revelație?! Nu știu ce este! Ceea ce știu cu exactitate că moartea pentru mine nu există ci este doar o trecere din lumea ireală în cea reală! Orice om dorește cu adevărat să fie fericit, să simtă și să trăiască clipa beatitudinii!

 

Castiglione di Ravenna, Italia, 23 iunie 2015

Sursa: Vasile Hatos, 15 nov. 2023