-
Omul plutește cu gândurile pe deasupra prăpăstiilor. Alege între
viață și moarte. Iar când se apropie moartea alege viața și invers!
Ce ciudat! Unii aleg Raiul, alții Iadul. Uneori sună ca o nonșalanșă
ireductibilă. Alegeți în viață ce vreți: infernul sau paradisul; dar
dacă sunt amândouă, amalgan și nu știți, atunci vă spun eu ...
există; și atunci alegeți: bucuria sau nebunia ... agonie și/sau
extaz!
Am cercetat rând pe rând: viața, iubirea, dragostea, adevărul,
frumosul, binele, credința și m-am ales cu beatitudinile.
Trăind cu gândul că într-o zi ne vom trezi fericiți; dar unde să
cauți fericirea dacă nu în Dumnezeu!
Ce elogiu – să spui ceea ce gândești: și bine și rău; dar câți spun
binele și câți spun răul?
Când te apuci să citești o carte vrei să-l cunoști pe autorul
respectiv, iar când vrei să te cunoști pe tine însuți nu reușești.
De ce ? Fiindcă nu știi ce-i suferința sau ce aduce ea.
,, Am să vorbesc despre toate ” ( Democrit). Da, câți am vrea să
spunem totul, dar mulți nu reușesc. Și cine/ce spune totul, dacă nu
suferința!
Când Alexandru cel Mare i-a cerut lui Diogene o dorință pe care să
i-o satisfacă, a rămas uimit de ceea ce-i cerea – ca Alexandru să se
dea puțin la o parte, astfel îl împedica vederea soarelui. Și când
te gândești că alții cer să li se satisfacă cele mai absurde
lucruri. Câți cer adevărata fericire? Ce obiecție: Alexandru fiind
împărat iar Diogene filosof . Asta da întrecere în înțelepciune când
un rege rămâne uimit de simplitatea filosofului! De fapt, așa ar
trebui să fie toți oamenii: simplii. Astfel ar dispărea ura între ei
– fiecare să fie simplu ca un copil.
Diogene locuia într-un butoi. Obișnuit să bea apă cu un vas de lemn,
el a aruncat acest vas când a văzut un băiat bând apă din pumn,
spunând rușinat: ,, Acest băiat m-a depășit în simplitate”. Ce
simplu și paradoxal ca un filosof să recunoască simplitatea
băiatului. Deci, fiecare ar trebui să ne cunoștem păcatele și ce
aduc ele. Dar oare câți vor avea curajul să-și cunoscă egoismul din
ei care bântuie ca o furtună? Nu știu, dar știu că viața merită
trăită după ce ai disperat în ea. O obsesie banală.
Ce supărare: să știi că iubești și să cazi în amăgire.
Omul nu va iubi fericirea altuia ci numai a lui! Așa se nasc
nenorocirile.
Ce obsesie: să cazi în disperare și apoi să te întorci la credință.
Fericirea unuia se cunoaște după chip, dar și după disperare!
Nenorocirea iubirii – să știi că nu ești iubit.
Nenorocirea dragostei – să știi tainele celeilalte ființe.
Țara în care m-am născut cunoaște mai mult căderea decât urcarea.
Urcă fără voie și coboară din plăcere! Să coboare?! Dar până unde??
N-ar fi mai bine să urce până pe culmiile absolutului? Dar cum să
urce, fiindcă urcarea cere sacrificii! Și atunci coboară, fiindcă nu
e în stare de sacrificiu, și atunci din nou: dar până unde ...??
Oamenii întodeauna caută să nu se cunoască pe înșiși, ci pe alții.
Caută natura altui spirit, de aceea omenirea a căutat răul altuia nu
al ei!
Când vei avea curajul să te întorci spre tine însuți? De abia atunci
îți vei da seama că trăiești, suferind!
Lumea crede în ea nu în Dumnezeu, fiindcă dacă ar crede în Dumnezeu
atunci ar suferi. Și cine suferă știe ce-i credința.
Când am fost copil știam de ce am apărut în lume, dar nu știam ce-i
fericirea. Atunci am căutat-o înlăuntrul sufletului meu, dându-mi
seama că așa voi fi fericit.
Unele ființe caută suferințele altor ființe, se bucură de ele, iar
când vin asupra lor acele suferințe atunci tac, se ofilesc. De-abia
atunci își dau seama că nu trebuia să se bucure de suferințele
acelor ființe. Ce să le faci!? Așa sunt unele ființe, caută să
iubească altceva decât cer iubirile lor.
Omul e singur în univers, dar îl ajută Dumnezeu.
Cunoaște-te – ce cuvânt frumos.
Iubirea e ca o stea călătoare: zboară, se întorce, privește,
ascultă, apoi oboșește, dar nu iubirea din noi, ci iubirea vântului
pentru noi!
Uneori iubim dar nu știm ce iubim!
Când iubești te simți fericit dar și disperat!
Ce frumoasă este viața când știi s-o trăiești. Bineînțeles cugetând.
Când un om vede fericirea altuia se întristează fiindcă știe că el
nu este fericit. Atunci, egoist, își zice sieși: ,, De ce este el
fericit și nu sunt eu fericit?”.
Oamenii întodeauna au căutat să-i omoare pe înțelepți. De ce?
Fiindcă îi considerau nebuni, dar nu-și dădeau seama că ei înșiși
erau nebuni. Cum a fost cazul lui Socrate, Iisus, Seneca, etc.
Iubește numai când știi că ești iubit, atunci vei fi fericit. Ce
atrofie dar și banalitate: să știi că ești iubit! Atunci simți că
trăiești într-al nouălea cer dar și-n mister, fiindcă iubirea este
misterioasă. Câți n-au disperat din cauza ei? Și atunci vrei să fii
iubit din nou, cu alt chip, cu altă iubire. Și așa este bine: să
iubești din sinceritate, să iubești o altă frumusețe.
Chiar și Cezar a fost bun, când și-a dat seama cât a păcătuit!
Când Izolda își dă seama că o va ucide Brangien, slujitoare ei,
atunci se înspăimântă zicându-le slujitoarelor că sunt ucigași. Ce
chestie! Să ucizi fără să meditezi sau numai din plăcere! Mai bine
Izolda ar fi ucis răul din ea, și-atunci precis nu le-ar fi dat
poruncă slugitorilor s-o omoare pe Brangien, dar cum femeia se
schimbă mereu fiind ca o unealtă sofisticată, fiindcă întodeauna se
pierde în haosul ideilor.
Undeva, în ,, Statul spartan ”, Xenofon spune că bărbații sunt din
fire superiori femeilor în ceea ce privește stăpânirea de sine.
Aveai impresia că mai degrabă statuile de marmură ar prinde glas, că
mai degrabă statuile de bronz și-ar îndrepta asupra ta privirile
decât acești adolescenți, a căror sfiiciune întrecea chiar pe a
feciorelor retrase în iatacurile lor”. Oare, unii români, când vor
avea această stăpânire de sine, să tacă, să sufere, să creeze?! Când
vor avea puterea de a nu mai spune demagogii?
Nici Ivan Karamozov n-a acceptat lumea. Dar cum era s-o accepte dacă
era rea ... Deci, nici Dostoievski n-a acceptat lumea în totalitate.
Avea dreptate: cum s-o accepte cu toate imperfecțiunile și mizerile
ei?!
Ce frumos zice Camus: ,, Orice viață procupată de bani este o
moarte”. Și câți se procupă de spirit?
Uneori omul caută răul altui om – așa se naște înșelăciunea.
Ce durere! Să fii sincer toată viața.
Un om sincer întodeuna va fi considerat nebun. Ce chestie! Să te
considere nebun ... Cine știe, poate cei ce sunt buni sunt
considerați nebuni iar cei ce răi sunt considerați buni! Așa este
omul: când ajunge să se cunoască pe însuși, când nu. O lume care
acceptă ideea materialistă. Cine știe? Poate idealul și materialul
au acelaș sens. Atunci omul aleargă după doi iepuri și nu prinde
nici unul, dar dacă-i prinde pe amândoi, atunci poate să se
considere cu adevărat fericit.
Când un om te atacă cu inepții nu știi cum să scapi de el. Astfel de
oameni sunt ratații istoriei.
Când o ființă se simte fericită, e plină de voioșie, aleargă pe la
toți să le spună fericirea ei, dar căzând în suferință atunci
așteaptă de la alții fericirea ei. Ce vis! Să se creadă fericită,
când colo nu este. Așa sunt unele ființe: ce bucuroase par și în
fond sunt disperate!
O agonie întotdeauna aduce o altă agonie! Suferința de fiecare clipă
îți dă semnalul unui drum: deschiderea spre absolut.
B.B. ,, Nimeni nu-și dă seama că unii oameni cheltuiesc o forță
herculană pentru a fi doar normali”. Ce ciudat! Să cheltuiești o
forță herculană pentru a fi normal, dar câți cheltuiesc forțele
pentru a se stăpânii de la unele plăceri? Ce angoasă. Să-ți fie
teamă de forțele tale când nu știi să le stăpânești. Într-o astfel
de situație omul își arată imbecilitatea.
Ce tăcere – să asculți glasul Ființei.
Arete, fiica lui Aristip, este prima femeie pe care o înregistrează
ca gânditoare istoria filosofiei. Chiar și femeile pot să
filozofeze, dar numai când vreau fiindcă atunci își arată
capacitatea de gândire. Deci și femeia este o zeiță a înțelepciunii,
dar o înțeleaptă fără căpătâi!
Eubuclude din Milet, succesorul lui Euclid, e primul filosof care
răspunde la întrebări cu da și nu. Ce frumos ar fi ca în viață
întotdeauna să spunem DA, fiindcă NU-ul ne amăgește. Ce liniște
sufletească, la căsătorie, ființa în fața altarului spune ,, da ”.
Ce frumos sună – să cauți fericirea în iubire.
,, Înțelepții sunt liberi, dar sunt și regi ” ( Crisip ). Are
dreptate Crisip, fiindcă întodeauna înțelepții au ajutat omenirea,
dar oamenni i-au nesocotit. Atunci lumea căuta libertatea trupului,
nu a sufletului. Ce limpede sună această libertate: să ajungi să te
împaci cu timpul și cu lumea. O fericire eternă.
Când un om pornește pe drumul virtuții trebuie să aibă trei arme
asupra sa: credința, voința și curajul. Dacă nu, cade în sinucidere.
O luptă incalculabilă care se dă în suflet între bine și rău.
-
Sursa:
Vasile Hatos,
15 nov. 2023
