Antonia Luiza Dubovici - Niciodată nu am scris despre mine

 

 

Niciodată nu am scris despre mine

și mi-ar fi într-adevăr teamă s-o fac, să las poezia aceasta să crească dureros
ca o tumoare malignă dar totuși s-o iubesc necondiționat
precum carnea ce trăiește înlăuntrul cărnii sau sângele ce se împotrivește pe deplin sângelui meu

și știi că inima ți-e întreagă căci bate și-n celălalt capăt al pământului

iar rănile celor ce nu-i vei cunoaște vreodată încep să doară tot mai mult

până când din trupul tău va învia stratul de dragoste ce se topește acum sub Fâșia Gaza

să alegi să fii vulnerabil este ca și cum ai merge în război călcând peste flăcări
cu putere absolută asupra morții

precum sufletul lui Lazăr s-a întors din
marea de întuneric iar până astăzi a rămas cea mai mare minune săvârșită dintre toate minunile.


Sufletul meu nu mai are niciun loc de refugiu

cât timp ești în viață, uneori te bucuri, alteori ritmul durerii îți îmbrățișează respirația

și vine peste tine o teamă teribilă

ca nu cumva tot ceea ce ai va ajunge să ți se cuvină cu adevărat
cum nici măcar pământul ce ne crește sub unghii nu s-ar putea împotrivi întoarcerii în pământ

sau dragostea înapoi în plămânii îngerilor.

Cine a inventat sentimentele a săvârșit un păcat de moarte

căci păcatul e unul și același cu iubirea ce nu o poți desface pe bucăți ori s-o dai mai departe măcar
ca un filament ce îmbracă cadavrele zeilor

ești la fel de neputincios când iubești precum ai fi în fața unui dezastru cosmic
când stelele mor și ochii tăi stelari nu pot vedea sfârșitul

nici dacă și-ar dori să absoarbă pe deplin conștient ultimele secunde

(fiecare inimă este un gift box și dacă vrei să te bucuri la infinit

ai face bine să nu o deschizi chiar dacă mori de curiozitate).


La sfârșit vom putea vedea toate culorile ce nu pot muri

o dragoste tulburătoare e atunci când ai vrea să trăiești măcar cu o secundă mai mult
să respiri soarele în întregime
și tot trupul tău să devină suspansul unui cataclism iminent
sângele să urce Everestul minunilor, între moarte și fericire până dincolo de
locul unde se sfârșește zăpada pe acest pământ.

Am visat cum se desprindeau flăcările de mâinile mele
era o toamnă superbă, ireal de frumoasă și toți copacii din lume

păreau că zboară departe să colonizeze alte planete

tind să cred că visul nu este decât o stare de nesupunere a minții în propriul corp, la cel mai înalt nivel
așa cum îți iubești viața și ai putere s-o ierți că
fiecare rană te naște într-o altă mamă și mai iubitoare
și cerul plin ar putea să încapă într-totul în cea mai superbă fotografie făcută în gând

afară plouă dar eu iubesc fiecare atom de apă ce moare pentru viață
cât timp exist
și inima mea continuă să bată în liniște.


Trupul meu muritor vs cuvintele mele nemuritoare

în această viață nu am fost nimeni alta decât eu însămi
ce am iubit a trecut prin mine mai departe prin măduva gândurilor
extrasenzorial
că dragostea este un fel supliment pentru viață ce prima dată trece prin creier
un anotimp nemuritor

ori un
tărâm fantastic de exersat vise lucide

suntem vii pe pământ și cerul părăsit întru-totul
citesc din Thoreau și pot atinge numai din memorie hârtiile cu notițe

ce am trăit pot să trăiesc la infinit
ca Ofelia nemuritoare pe o barcă stingând din flăcări
cu puterea minții

the comfort zone e doar un eufemism pentru închisoarea ce tot crește în straturi

dar tu te-ai obișnuit s-o iubești din toată inima ta

ca acest poem
în care lovește fulgerul de mii de ori și lasă cicatrici spectaculare.


Am întrebat pe cineva cum arată sufletul meu

și dacă ar fi să moară vreodată să fie o moarte instantanee, ca într-o implozie

ca un poem rupt din inima poetului preferat, iar el să nu simtă nimic

despre acest transplant al durerii în timp ce trece în alt corp

și tot ce ai vrea să trăiești să se lipească de tine ca fantoma unei mirese
îndrăgostite veșnic de mirele ei

și dragostea să treacă ca apa prin atomii din pietre

că nu există nimic în acest univers să nu fie numit
și fiecare nume a fost dat de către un înger făcut să iubească până la sfârșitul timpurilor

eu scriu același poem de când m-am născut,

precum mănânc în fiecare zi din aceeași bucată luminoasă de pâine,

precum îmi imaginez cum se simte un sărut pe buzele tale imaginare

și tare aș vrea să nu se mai sfârșească.


Totul se poate învața

precum mersul pe o frânghie subțire cât firul ce sângerează din coasta unei stele

care nu mai există de miliarde de ani

și totuși în locul a ceea ce ar fi trebuit să fie o poză cu numele umbrei ei
pupilele-mi iau foc ca o țigară homeless ce abia așteptă ca cineva să-i ardă sufletul.


Mai mult decât dragoste

frica că vom înceta să mai fim nici măcar un fior sau un vis cu zăpadă într-un pat cald

am ținut fruntea ta între palmele mele
gândurile se luminau ca niște păsări atomice ce plutesc deasupra cometelor închipuite
orbitând spectacular în jurul pământului.


Și va veni ziua în care nu te vei teme de nimic

și ea îți va fi doar un alt déjà rêvé
ca în dragoste
atunci când închizi ochii și sufletul tău levitează deasupra tuturor trupurilor cu oameni,

dar tu ai găsit unul singur pe pielea căruia să îți transpire palmele

și ai vrea să curgi departe de lume
să apeși pe singurătate numai din vârful buzelor
(iar el să vină
în visele tale
nechemat, neatins…).


Ochii care nu se văd sunt scriși în aer

cu degete oarbe
în timp ce aerul plesnește dureros în mai puțin de o secundă toate organele
tot așa trupul meu a învățat să asculte de mine, ca un înger supus Dumnezeului ce șade deasupra cerurilor
și apoi să plângă pentru casa în care nu va intra niciodată
sau pentru buzele din care au curs toate izvoarele acestei lumi

aș vrea să te ating dar nu pot să o fac, căci
dragostea doare mai ales atunci când ții ochii închiși și nu ai cum să uiți

fiindcă a avea o inimă fierbinte înseamnă să arzi

iar moartea să fie doar un alt lucru imposibil dintre cele cu adevărat imposibile.

Ceva nemuritor ca o bucată din cer
transpiră dincolo de cei mai negri cireși
pe care i-am privit vreodată.


Nopților mele nedormite

cu vioară apăsând în măduva oaselor
înainte de somn mă gândesc cum ar fi existat o zi perfectă pe acest pământ,

cu sufletul îngreunând mersul printre oameni, pe drumul
către lucru
în stația de autobuz
când inimile devin prăpăstii și gânduri vulnerabile nediscriminatorii cu așteptarea

în timp ce crești smerit în pântecul vieții primești o șansă nouă de mântuire
când toate zilele se termină odată ca niciodată
iar dragostea trece vie în fața ta și începe să îți zâmbească dureros
în chipul unui străin

poate că până la urmă vom învața să iubim fără să lăsam niciun cuvânt nerostit
ca în toate cărțile cu poezii

unde Dumnezeu Însuși pune câte un clopot la capătul fiecărei umbre.

 

 

Antonia Luiza Dubovici (Zavalic)

S-a născut la 24 iulie 1989 în Sighetu Marmaţiei.
Este licenţiată în Asistenţă Socială şi absolventă a Programului Masteral Asistenţă Socială în Spaţiul Justiţiei.

Probaţiune şi Mediere în cadrul Facultăţii de Sociologie şi Asistenţă Socială, Universitatea Babeş-Bolyai, Cluj-Napoca.

A publicat în Revistele: Mantaua lui Gogol, Actualitatea Literară, Revista Singur, Oglinda Literară, Cronica,

Negru pe Alb, Marmația Literară, Graiul Maramureșului, Mișcarea Literară. Tu-carte deschisă.

Premii:
* Premiul ‚‚Ileana Mihai”, acordat de către Centrul de Studii Maramureșene Sighetul Marmației cu ocazia Zilelor Scriitorului Sighetean, iulie 2015;
* Trofeul ‚‚Primăvara 2015- agonia.ro” în cadrul Concursului de Poezie “Primăvara 2015- agonia.ro”;
* Premiul ‚‚Revistei Mișcarea Literară’’ la Festivalul Naţional de Poezie „Armonii de Primăvară”, mai 2014;
* Premiul pentru Debut al Serilor de Poezie „Nichita Stănescu” din cadrul Festivalului Internaţional de Poezie, Sighetu Marmaţiei, Ediţia XL, septembrie 2013;
* Premiul pentru Debut la Festivalul Naţional de Poezie „Armonii de Primăvară”, Vișeu de Sus, Ediția XXXV, mai 2013.

Volume publicate:
„Templul de Adamant/The Adamanth Temple”, Editura Valea Verde, Sighetu Marmației, 2019.
„Despre înfrângerea definitivă a întunericului”, Editura Valea Verde, Sighetu Marmației, 2015.
„Despre fluturi şi praf”, Editura Grinta, Cluj-Napoca, 2013.

Antologie:
“Orașul cu poeți”, Editura Valea Verde, Sighetul Marmației, 2023.
„Cinci Poete” (în cadrul Antologiei Concursului de creație „Armonii de Primăvară”, Vișeu de Sus, Ediția XXXVI-a, 2014), Editura Grinta, Cluj-Napoca, 2015.
„Pe aleea cuvintelor”, Editura Inspirescu, Satu Mare, 2015.
„Pași împreună”, Editura Gutinul, Baia Mare, 2015.

Traduceri:
„Când aveam 19 ani” de Ian Macilwain, Broombank Publishing, 2016 (publicată ca ediție specială în limba engleză de Broombank Publishing).

 

Sursa: Antonia Luiza Dubovici, 9 nov. 2023