« Revista ASLRQ
  • Carmen Oltean - Poezii
     


    Aurelia (mama)

    Din taina sacră a lumii nevăzute
    Tu tot cutezi să îmi vorbești
    Din somnul cel de veci
    Eu simt că mă îmbrățișezi
    Cu aripi nevăzute de argint
    Că mângâieri de vânt tu îmi trimiți
    să mă sărute
    Duhul tău sfânt mă însoțește
    Îmi poartă pașii spre lumină
    Te aștept în vis, cu marea ochilor tăi blânzi
    Ce îmi cântau o simfonie
    Mă alintă valurile înțelepciunii tale
    Ard ca o lumânare în sacristie
    O dulce răstignire a dorului de mamă
    Albă maramă de iubire
    Giulgiul de cer ce mă înfășoară
    E rupt din tine
    Tu, înger colindând cu mine
    Prin viața lacrimile mă sfințesc
    Până la următoarea întâlnire
    În fața Tatălui ceresc
    Te văd în fluturi culegând nectarul verii
    În soare când răsare și apune
    Te port în cântul inimii
    Îți port parfumul și dragostea de mamă
    slujind ce-n viață tu m-ai învățat
    Îngenuncheată fiecărei clipe sfinte
    Precum ai fost și vei rămâne în veci
    Icoana sfântă, veșnică mângâiere
    A timpului ce reînvie...


    Dor de casă

    În inimă îmi bate un clopot
    Amintirile sunt ca un roi de fluturi orbi
    Pierduți de câmpul lor cu flori
    Am să mă-ntorc acasă-n sat
    Pe urma firului brodat în suflet
    Să urc spinarea dealurilor înverzite
    Cu gulerele mov de liliac
    Să caut broșele de violete-n iarbă
    Lângă troița ce lunca o veghează
    Acolo am hălăduit și am crescut
    Cu mieii blânzi păscând,
    Plângând, strigându-și mama lor
    Eu le trăiam durerea despărțirii...
    Privind icoana albastră a cerului
    Soarele rugi slobozea din raze
    Precum cădelnița înmiresmează liturghia
    Era odată ca-n povești
    O lume cu-o inimă unită
    Pământul ne striga pe rând
    Veniți, mă frământați cu duhul sfânt!
    Ne întâlneam cu drag și veselie
    Legați de trudă în veșnicie...
    O funie nedezlegată
    Mă trage înapoi acasă
    Mi-e dor de tihnă, de ulițele satului
    Ce îmi vorbeau prin fiecare piatră,
    Cu fiecare umbră prin care am trecut...
    Mă strigă iarbă îmbătrânită
    Mormintele părinților ne-așteaptă
    în tăcere
    Tata a plecat cu-o rugăciune atârnând pe buze
    “Copila mea, întoarce-te acasă"!


    Oprește-mi, Doamne, risipirea

    Viața alunecă prin mine
    ca un pumn de nisip
    Ce-a fost odată stâncă
    Oprește-mi, Doamne, risipirea
    Cariile îndoielii se hrănesc lacom din mine
    Sunt lemnul ce nu se poate apăra
    Îmi caut somnul pierdut
    Precum pescarul așteaptă să prindă pește
    Îmi aștept foamea de viață
    Precum aștept învierea lui Hristos
    Tămăduiește-mă Doamne
    Precum ai dat lumină orbului
    Suflă duhul Tău sfânt peste mine
    Precum soarele încălzește pământul
    Aprinde-mi focul dragostei de Tine
    Fața Ta nu-ți întoarce de la mine...
    Scoate-mă din furtuna vânării de vânt


    Poezia

    Îmi iau poezia din viață
    La masa rotundă a șoaptelor
    Sorb cuvintele
    precum nectarul din seva verii
    Razele ce au copt strugurii mă toropesc
    Un vers mă cuprinde cu aripi de serafim
    Un foc din cuvinte se încinge
    Ca un fachir hipnotizând dansul flăcărilor
    Mă las sedusă de jocul lor
    Din taina nopții strâng praful din stele
    Sub pleoapele mele visez poezie
    Din lacrimi neplânse condeiul meu scrie
    Mirajul cuvintelor să învie
    Precum marea își freamătă pântecul
    Sărutându-și valurile cu frenezie
    Îmi iau poezia din dansul frunzelor
    Din șoaptele umbrelor
    Din pașii prin iarba robită
    Ce râde brodată pe câmpuri
    Din zâmbetul albastru al cerului
    Îmbătat de zborul păsărilor
    Îmi iau poezia din viață
    Din cântecul inimii
    ce încă își scrie simfonia de viață...


    Între răsărit și apus

    Tinerețe, parcă ai fost doar un vis
    zburdalnică nălucă
    Dansezi precum steluțele de zăpadă
    Topite în dogoarea trăirii
    Lăsând un fuior de amintiri de tors
    Le scotocești în oglinda sufletului
    Paralizat de o teama mută, fără nume
    Cu ochii goliți de marea timpului
    Unde odată valurile se ridicau până la cer
    Într-o anume clipă
    Te regăsești alienat
    Cu pieptul ciuruit de regrete
    Ce ai amanetat în goana iluziilor
    Când s-a așternut praful îndoielilor
    Ce miroase a naftalină și vechi
    Totul pare mai strâmt, înghesuit
    O cocoașă invizibila te-a aplecat iremediabil
    Ți-e sete de un pahar de tinerețe
    Acum, cu pașii mărșăluind în deșertul gol
    Și umbrele te-au părăsit
    Imensitatea golașă te face stingher
    Precum firul de nisip ce-ți intră în ochi
    Acum, doar copacii și vântul te mai îmbrățișează
    Soarele te mai mângâie
    Florile îți mai zâmbesc
    Mai primești doar sărutul uitării
    Fragil bibelou de porțelan …


    Dansul inimii

    În fiecare inimă e adăpostit cineva
    Și de e doar în vis
    E locul unde timpul încremenește
    Prefăcându-se în aripi intinse de zbor
    Este uitare, visare, tropot de cai…
    Acolo izvorul tainic fiori dăruiește,
    Cuvintele înfloresc prinzând viață,
    O voce cântă duios fără glas,
    Dansând cu fluturi îmbrățișezi nevăzutul
    Acolo râuri de lumina curg
    Urcă spre stele strălucind fără noapte
    Maci fără câmp sunt aprinși
    Vântul mângâie ca un serafim
    Îngenuncherea este dulce
    Sufletul își recunoaște focul
    Acolo doar vei afla cine ești…


    Toamna

    La balul toamnei culorile se-ngână
    Lumini și umbre dansează turmentate
    Anină parcă-n vis
    Săruturi languroase, topite de la soare
    Vrăjite frunzele mimează
    Un dans al ielelor descins
    Răvașe de adio murmură în văzduh
    Ce le șoptește vântul de la miazăzi
    De cad râzând în brațele pământului
    Ce muzică albastră sloboade cerul
    De parcă îngerii îngenunchează
    Pecetluind misterul arămiu cu o rază
    O ploaie în suflet mă cuprinde
    Privind la valsul toamnei și al verii
    Acest priveghi nostalgic
    Cu cerul plin de păsări călătoare
    O tulburare stranie ca o fantomă
    Ceva se frânge-n mine
    Să mă despart de altă vară
    Și n-am decât să scriu un psalm cu sânge
    din mustul strugurilor copți
    să pun la loc inelul de logodnă al verii
    într-un sertar al inimii
    la amintiri de răscolit când ard un foc


    Cine sunt eu, cine ești tu

    Cine sunt eu, cine ești tu
    De nu o pasăre zburând pe două ceruri
    De două cuiburi îngrijind
    Iubindu-și lumile îngemănate
    Și unde tu vei poposi
    De nu în tihna sfintei liturghii
    Dorul de casă e o umbră deasă
    Cu lacrimile adunate în geană
    În suflet porți icoana părintească
    Și ce n-ai da să mai miroși năframa
    Încăruntitei tale mame
    Și vocea tatălui ce pilde te învăța, s-auzi
    Acum privind copilăria prin ochii limpeziți de ani
    Aici în țara cu arțari
    frămânți tot pâinea cea străbună
    Gustul de acasă neostoit îl cauți
    Ți-e dor de apă din fântână
    De mărul copt ce ne îmbia pe ram
    Și nu ne sinchiseam c-avea un vierme
    Ah mușcătura dulce acrișoară
    Din vara viselor cu stele
    Ce gară să găsim
    Ce tren chiar de-i întârziat
    Să mituim un boktăr
    S-ajungem iar acasă-n rai
    Ne este bine aici
    În sânul țării adoptive
    Avem de toate din belșug
    O întrebare îmi atârnă
    pe cumpăna de la fântână
    Pasărea Phoenix
    Din ce cenușă s-a descins?


    Aici/atunci

    Aici s-a frânt clepsidra timpului
    Nisipul mi-a sărutat tălpile, iar eu i-am ascultat visele
    Vântul ștrengar îmi ștergea pașii
    învățându-mă să pășesc din nou
    precum copila veselă de altădată
    Aici vântul m-a mângâiat cu aripi de mătase
    Șoptindu-mi că visele se pot împlini
    Cerul și-a vărsat albastrul și a pufăit nori cu aripi de îngeri
    Soarele m-a vrăjit topindu-mă între cer și mare,
    până am devenit un cântec
    Palmieri îmi spuneau povești cu năluci
    Luna a răsturnat valurile până la beție
    Sufletul meu era împletit cu taine mute
    Aici fluturii mi se jucau în păr
    Am băut cupe de absint jucând cu ielele nopții
    o partida de cărți la care am câștigat un colț de cer cu stele
    Aici nu știu, de atunci am fost îngenuncheată
    sau am atins infinitul...


    Beția cuvintelor

    Sufletul nostru poartă salba cuvintelor
    Precum via își ține strugurii în sân
    Ce foc le aprinde
    Ce sete le soarbe din cupa inimii
    Cine poate trăi beția cuvintelor
    Închinându-se la altarul sufletului
    Rotunjind soarele din silabe
    Apoi să se îmbălsămeze cu picurii calzi ai literelor
    Să le așeze precum fluturii zglobii pe flori
    Sau precum stelele atârnă de cer
    Să le boteze în valurile dansânde ale mării
    Ieșind la țărm unde poposesc toate săruturile
    Apoi îmblânzind vinul mustind în vene
    Turnând cuvintele în pocalele poeziei
    Să sloboadă zmeul pe cerul versurilor
    Să plece în cele patru zări ale lumii spre cititor…


    Cum știi că ești viu

    Cum știi că ești viu
    Ori dacă nu ești într-un vis
    Zămislit in cositele despletite ale noptii
    Precum o poezie nescrisă
    O pânză albă
    Un izvor tainic
    Un pom cu merele în pârg
    O stea pierdută între stele
    O noapte de vară evadată din altă vară
    Și de viata este numai un vis
    O nălucă hoinară
    Pe coama unui val de dor
    Cum atârnă cireașa coaptă
    Am sa iau viața de după umerii
    Să mă uit cum ninge cu clipe
    Știind că se topesc precum fulgii de zăpadă
    Și am să fac un om de zăpadă
    Și am să mă dau pe derdelușul vieții
    Cu bucuria de copil
    Ce nu știa de teamă
    Că soarele topește zăpada


    Crucea

    De câte ori nu mi-am ascuns durerea în zâmbete
    Precum se joacă soarele cu umbre
    De câte ori nu am atins spini
    Parfumul vieții să îl simt
    De câte ori lacrimi să curgă am lăsat
    Pe pietre aruncate-n mine
    Încât m-am prefacut în râu
    La fiecare rugăciune
    Suspinele, de înfloreau
    Din dulcea îngenunchere aș fi devenit copac
    De câte ori eu vorbe am împletit
    Ce numai vântul mi le-a auzit
    De câte ori am ars în flăcări
    Lăsând orfană o pădure întreagă-n suflet
    De câte ori eu am urcat la cer să caut
    Să-mi văd îngenuncherile
    De câte ori lumina am cerșit
    Pe drumul meu împovărată
    De la răscruci m-am tot întors
    Știind că în fântâna mea apa e vie
    Purtând cum am știut mai bine
    Aceste cruci sfințite
    Numai Tu, Doamne, știi inima mea !


    Unde aș putea fugi

    Unde aș putea fugi
    De ceea ce mi-e scris
    Când știu că nu mă pot ascunde
    Cum nici copacul nu se poate tăinui sub cerul lui
    Mă tot întreb privind la cer,
    De nu e acest albastru întins
    Ochiul Lui Dumnezeu sfințit,
    Privind spre noi cu lampa soarelui aprinsă
    Din când în când, plângând cu ploi mirate
    Și tot temându-mă să nu greșesc
    Trăit-am sugrumată-n întuneric
    Acuma înțeleg că fără de păcat
    Noi n-am gusta iertarea și lumina Lui
    Iar câteodată nu putem a ști
    Ce-i bine sau ce este rău
    Asa cum apa n-o poți cerne
    Si ce vioara ar cânta, de n-ai tăia copacul ei ?
     
     
    Despre autoare:
     
        Carmen Cristina Oltean s-a născut în judeţul Alba la data de mai 22, 1970. Locuiește în comuna Lunca-Mureșului până la absolvirea liceului de chimie din Ocna-Mureş. Între 1993 şi 2001 locuiește în Alba-Iulia unde urmează cursurile Şcolii Română de Afaceri și lucrează la Televiziunea Sica/PROTV. În 2001 se stabileşte în Toronto, Canada, împreună cu soțul său, Marcel.
        Carmen începe a scrie poezie în primăvara anului 2020, exact de ziua de naștere a mamei sale, iar după un an, în martie 2021, publică primele două volume de versuri – “Desculţă prin Suflet” şi "Şi Îngerii Plâng", la editura "Ecou Transilvan" din Cluj-Napoca. În primăvară acestui an (2023) i se publică alte două volume de poezie – “Scrisori către Mine” și “Lumini și Umbre”, la editura SitTech Craiova.
        Este membru al ACSR (Asociaţia Canadiană a Scriitorilor Români).
        Poeziile ei au fost publicate în Observatorul Toronto, Repere Literare Canada, Armonii Culturale Bacău, Bumerangliterar Australia, Vatra Veche Tg.Mureş, Meridianul Vaslui, Revista Extemporal Liric Oradea, Prodiaspora, Lucefarul, Logossiagape, Caligraf Alba, Cafeneaua Literară, Mioriţa USA, Ecouri Turda, Agora Literara.
        A contribuit la antologiile “Taina Scrisului” (Vol.3) publicată de George Roca în Australia şi “Ecoul Singurătăţii – Momente din Vremea Pandemiei” publicată de editura Ecou Transilvan.
        Carmen este pasionată de poezie, dans, drumeţii în natură, yoga, ski, calatorie, filme, arta culinară, și mai ales spiritualitate.

    • Sursa: Carmen Oltean, 27 oct. 2023