-
EVANGHELIA APOCRIFĂ
(Versete de uz personal)
Nu ştiu cui va folosi cântecul ăsta
bătrân şi virgin
aceste versete cu zornet pământesc
sărutate de cenuşa atâtor trecute disperări.
Dar cum orice sunet roade din clopot
tot aşa întrebările din inima celui singur
până se topeşte încet
şi pe când borţoasa absenţă pe nesimţite naşte
o nouă absenţă la fel de perversă
mi-i dat să rămân cu strigătul întreg şi neauzit
Doamne
am vizitat site-ul cu tine pe Internet
facerea Lumii şi facerea Edenului a şasea zi
ce interesant primul om şi prima lui umbră
sodomele şi gomorele
jertfirea mielului sfânt
primii zimţi ai conştiinţei de sine a lumii
micile şi marile teofanii exodul proorocilor
har şi metanoia pe podelele templelor tale.
Am vizitat site-ul cu tine Doamne
dar nici un răspuns la vechile-ntrebări
e-atâta noapte în noi şi-atâta lumină în
paraclise!
Cu mâinile întinse spre tine Doamne
doar ca să mă-ntâlnesc şi
să-mi pipăi sinele ca pe-un sâmbure
de migdală.
La ce bun să mai scriem un cântec pentru
desăvârşirea fiinţei, puah!
Nu pot să nu le spun:
Don Cevedo Dimitri şi Don Alvaro
laptopul se poartă cu grijă ca gloria
ca iubirea de sine
şi cu mai multă demnitate se înaintează-n
deşert!
Dar (dacă am eludat martorii)
ce căutaţi voi pe scările viscerale
ale acestui poem ca un înfricoşător sanatoriu
aşteptând menuetul?
Acum pot să întreb:
ce să fac Doamne cu mitologia lui Homer
cu esenienii religia budistă sau cu aramiştii
zenonoiştii robobostiştii şi ale lui Zamolxe credinţe
cu argonauţii desăvârşirii
ce să fac Doamne?
Nu simţi cum nimicul ăsta din noi se-agită
şi gâfâie până la orgasm
iar paradisurile scrâşnesc iluzorii
în timp ce salutăm prima naştere din nimic?
Ce zici Don Alvaro?
Ce zic, ce zic?! Lasă eternul dacă
pâinea-i pe masă
şi o karma visează la tine
(toţi cei care conservă istorii o sfârşesc prost)
lasă-te scufundat în heleşteul uitării
decât foaia plină de litere
mai bine o plajă goală legată strâns
de ombilicul mării
undeva în Dobrogea sau California
la Miami sau Taramira !
*
* *
Altădată liniile din palmă încropeau un destin
Dar eu de-atâta timp nu mai aştept pe nimeni
din pustiu
nici un prooroc care să facă ceva cu
groapa asta îngustă din mine.
Doamne numai tu poţi veni
dinspre stele înspre alge
dinspre ceruri spre noroi
să iei aminte la robul tău cel înveşmântat
în carcasa de pământ dospit
cu acelaşi gust al lepădării de sine în gură
rătăcitor prin sălile de aşteptare ale istoriei
printre matroane seminarişti cu gulere scrobite
poeţi nesinucişi la timp perorând despre vid
şi nesupunere
călugări budişti mirosind a pizza hut
şi-a creveţi prăjiţi în ulei de măslin
târfuliţe râvnind sexul elicoidal al argonauţilor
chiar acum o sfântă fără nume cade din
Sfânta Scriptură direct în acest poem
despre mine
în care întunericul vine la oră fixă
dar Apocalipsa mai întârzie cu o mie de ani.
*
* *
Oare a face lumea nu e mai puţin decât a o înţelege?
Aşa începe apocalipsa de fiecare zi:
cei şapte îngeri vestitori îşi aruncă trâmbiţele în râu
nu le auzi respiraţia nu vezi decât
cerul orb agitându-se
faptele apostolilor plutesc pe ape într-o ediţie
revăzută şi adăugită
Dumnezeu e mort - spune Nietzsche
e doar obosit - spun eu - şi câteodată amnezic.
Don Cevedo zice:
La început a fost marele Cuvânt
care s-a fărâmiţat în mii şi mii
de cuvinte pipernicite şi purtătoare de pagubă.
Şi aşa cum nu există dragoste fără milă
cine gustă azi din azima cerului
îşi are privirea surpată de lacrimi.
Dacă sunt cel ce nu sunt
pot să ating virginalele aurore
cu un fir de tămâie în mâna dreaptă
şi să întreb pe unde umblă arpentorul destinului
deşi Don Alvaro îmi arată Sfântul Cvartet din
învechitele cărţi:
Înţelepciunea Iubirea Speranţa şi Credinţa
iară eu:
pulvis et umbra sumus
cinis et umbra...
nihil homini certum est!
O, lady, lady, prestidigitaţia ta îmi întrece visarea
şi pământeasca singurătate acum e linişte
în pântecul tău
iar unii şoptesc sfânta fecioară schimbă Palmolive cu
Elsève pentru fericirea părului personal
sfânta fecioară înalţă zmeiele tremurătoarei credinţe
în rochii chimono şi coafură Iulius Fuch
toţi stau în aşteptare până înfloresc
porţile împărăteşti
iar eu din nou spun:
trece totul în contul meu Doamne
cine ştie dacă vei deschide această singurătate
ca o cutie neagră ticsită de rugă
(oare a face lumea nu e mai puţin decât
a o înţelege?)
lasă-mă cu acelaşi gust al lepădării de sine
în gură
şi pe cât am aşteptat încă mai aştept să cazi
din carul mare între spinii întrebărilor mele
sau din ursa mică sub formă de pulbere
pe creştet aici în dormitorul comun al
acestei lumi
unde probăm ritualul sălbatic de îmblânzire a spaimei
şi catharsisul şi izbăvirea păcatului ce va să vină.
Pe urmă franjurii liniştii
pe urmă Atoatestăpânitorul Nimic.
ȘAMANUL
De-un timp toți vor să le ghicesc viitorul
dar de fiecare dată uită
că în el se ascunde și moartea.
Despre mine ce vă pot spune
când deja ați aflat că sunt
martorul orb
preamărind labirinticul drum
al eșecului
SUNT ȘAMANUL ASCET CE-ȘI DUCE LA AMANET
TOATE NOPȚILE ALBE
ȘI CEL CARE-AȘEAZĂ TABLOURI SENINE
PRIN GRĂDINILE SPAIMEI.
Zilnic întruparea nimicului îmi scâncește la ușă
zilnic mângâi un trecut dolofan
supraponderal și apatic
și ca nimeni altul recunosc
degringolada și treptele răbdării
clipele amorțite-n regret
aerul tremurat din mijlocul rugăciunii.
TOȚI VOR SĂ LE GHICESC VIITORUL
DAR DE FIECARE DATĂ UITĂ
CĂ ÎN EL SE ASCUNDE ȘI MOARTEA.
SCRISOARE APOCRIFĂ A TRUPULUI
CĂTRE SUFLET, SALVATĂ DIN
BABILONUL DE SEMNE CU OCAZIA
DESCINDERII DIN BANAL ÎNTRU
ÎNTÂMPINAREA CELOR ŞAPTE PRINCIPII
Toată tinerețea am ocrotit în mine
mirabilul poet
cel care deseori îmi călca în picioare
îmi zdrobea rărunchii
îmi devia respirarea
și-mi îngreuna mersul pe labirintica
noastră planetă.
Doar el se bucura de interiorul
feericul dezastru al piramidei fără ferestre
care eram
doar el era prințul de neatins
al tuturor miresmelor și-al cântecului
neașteptat
dictat în somn sau în trezie.
Doar pentru el zornăiau cătușe
din cuvintele limbilor moarte.
Doar el se mândrea la nesfârșire cu mine
doar eu sufeream pentru visele sale
sparte-n bucăți.
Acum când am gârbovit
și încheieturile scârțâie precum spânzurătorile
în crivățul iernii îl văd răvășit
agonizând prin antecamera acestui
nefericit poem ca un Sfinx rătăcitor
prin Babilonul de semne.
TRANSCENDENŢA GOALĂ
-
Ah, de câte ori voit-am
Ca să spânzur lira-n cui!
Eminescu
De vei veni mă vei găsi
ridicat din ungherele cărnii direct în rugăciune
direct în pronaosul flăcăruit de speranţă.
Trec zilele şi-am învăţat doar prima vocală
din Cartea morţilor.
Trec nopţile pline de regi şi eucalipţi
privesc din nou marginea cerului
zdrenţuită de nouraşi decadenţi: nici un răspuns
la vechiul repetatul meu strigăt, Doamne,
nici un răspuns, Cerule, măreaţă vatră,
ani şi ani ai văzut zidul încenuşându-se
ciuperca orgoliilor crescând
drumurile din palmele mele răzvrătindu-se.
În aşteptarea totemului doar în vorbe
am fost fericit.
Dar disperat ca anul acesta
ca în cel care a trecut şi ca de când sunt
n-am fost niciodată.
Nici un răspuns, Doamne, la repetatul meu
strigăt?
Îmi fac de lucru în jurul absenţei
lipăi în preajma unei fericiri iluzorii
tot mai mult cred că MOARTEA
E SINGURA INSTITUŢIE CARE MAI IMPUNE RESPECT.
TOPIREA
(Începusem să mor prea devreme)
Începusem să mor. Muream încet în fiecare zi
în fiecare oră în fiecare secundă.
Consultam tomurile sănătăţii şi ale bolilor lumii
zeci de tratate ale trecerii
cărţi despre regi glorioşi
gladiatori, cruciaţi, castelani şi celebre madone,
şamani, zoroaştri, exploratori, prinţi ai curajului
şi papi intermediari ai Bunului Dumnezeu
şi din fiecare se înălţa ca un abur
abia perceptibil revoltătorul firesc
aşa cum din adâncul materiei nimicul.
Începusem să mor vizibil. Îmi spuneau
iubitele prietenii vecinii:
Tu nu observi cum mori cu câtă evidenţă
şi impardonabil fast chiar fără un pic de ruşine
în văzul tuturor te topeşti ca o apă
ce se scurge fără de noimă-n adâncuri
sau ca o avere căzută pe mâna părăduitorilor?
Începusem să mor prea vizibil. Vorbeam cu
mult prea ocupatele celule, cu sinapsele, cuarcii, leptonii, gluonii
şi-i rugam să oprească un timp lunecarea
de nesuportat pentru cei care chiar în acel moment
mă acuzau de pierderea clasicei demnităţi
a minimei decenţe sociale.
Dar totul căzuse în autism şi totul
lucra în defavoarea mea şi nici scepticismul
nu-mi mai era biserica sfântă a rugăciunii
iar iubita cea nouă-mi spunea:
- Degeaba ai scris şase mii de poeme despre
sânii mersul şi părul meu auriu
uite cât de vizibil mori în fiecare zi, în fiecare oră
în fiecare clipă te zbaţi ca o floare tăiată
şi nu faci nimic. Nimic şi nimic.
Iar plecarea mea e foarte aproape.
- De mă părăseşti – spusei cu glasul pierdut – va fi o rană,
dar ce spun eu
va fi un dezastru mai feeric decât
orice apus pentru că eşti atât de aşezată în
inimă, în sânge iar sufletul mi-i ocupat în întregime.
Cum să te desprinzi?
Va fi o rană pe care-o vor vedea toţi
care se va scurge pe bulevardul Victoriei, pe strada Puşkin şi
Lăpuşneanu, pe stradela Baudelaire prin clădirea
televiziunii centrale prin pieţe cluburi
de zi şi de noapte o rană urâtă
ca o lipicioasă meduză ca o inimă însângerată pulsând
în dezordine
ca un monstru uriaş.
Iar oamenii zice-vor: ce despărţire urâtă
ca un muşuroi ca un oraş oceanic după apocalipticul tzunami!
- Fă ceva – îmi spune noua iubită – şi pune capăt
acestei ambiguităţi!
Dar eu continui să mor vizibil
în fiecare zi în fiecare oră
în fiecare secundă
crezând ca şi vechii greci în destinul câştigului
din pierderea lucrului de pierdut supus astfel măreţiei
pierzaniei şi golului absolut
continui să mor vizibil cu neruşinare,
în timp ce-mi îmbogăţesc impunătoarea colecţie de timbre şi fluturi
sau fac adânci reverenţe unei glorii de trei parale
şi uneori chiar ASCULT ZILE ŞI NOPŢI ÎN ŞIR
CUM DIN ADÂNCUL MATERIEI URLĂ NIMICUL.
POVESTE
-
Lui Aurel, căruia îi plăceau
enorm aceste propoziţii
Locuieşti în aceeaşi casă cu mine
răspunzi la acelaşi număr de telefon
traversăm aceleaşi nopţi albe aceleaşi
toamne îngenuncheate
de rouă.
Stăm în aceeaşi cameră în acelaşi pat
ne iubim până la ziuă
ştim aceleaşi metode de sinucidere
folosim aceeaşi masă de scris
(nimic nu e greu nimic nu-i uşor)
stăm tăcuţi la aceeaşi cină de taină.
Cineva mă va vinde – îţi spun – curând cineva
mă va vinde!
Traversăm aceleaşi nopţi albe ştim
aceleaşi metode de sinucidere
stăm tăcuţi la aceeaşi cină de taină.
De ce Doamnă Moarte de ce?
CENTURA NEAGRĂ
De-atâta timp port centura neagră a Deşertăciunii
fără vârstă printre-ale lumii lucruri
fără vârstă.
Biografii îmi modifică mereu data naşterii
Dumnezeu pe a morţii.
M-am născut a doua zi de Paşte
a anului o mie nouă sute cincizeci şi ... Era 7 april.
Iisus abia înviase şi până la Înălţarea
de-a dreapta Tatălui mai erau câteva zile.
Ursitoarele
mi-au prezis că voi fi bogat.
Şi n-am fost.
Că voi fi fericit. Şi n-am fost.
O, dar biografii ştiu mult mai mult!
Ei îmi modifică mereu data naşterii
Dumnezeu pe a morţii.
De-atâta timp port centura neagră
a Deşertăciunii.
Fie-mi, Doamne al văzutelor şi nevăzutelor
şi acest păcat o virtute!
CLARVIZIUNE OBSCURĂ
Domnului Emil Cioran,
neînfricat locuitor în mansarda
din Rue de l‘Odeon
Într-un oraş obscur într-o clădire
obscură
la etajul cel mai obscur
locuieşte un poet obscur
care scrie versuri obscure
şi publică la edituri obscure cărţi obscure
pentru cititorii cei mai obscuri.
Din când în când critici obscuri
publică cronici obscure
în reviste obscure din Europa
sau din alte continente
la fel de obscure
pe o planetă obscură
dintr-un obscur sistem solar
aruncat pe o ramură obscură
a unei galaxii obscure dintr-un univers
de o absolută obscuritate.
INTRAREA ÎN MIRACOL
De ce m-ai născut din carne când aş fi putut
repeta piatra
când aş fi putut fi copac sau spumă
de mare
şi suferinţa ar fi locuit departe de mine?
Poate tu ai vrut să mă naşti stea
şi IATĂ-MĂ DOAR UN TRIST ADEVĂR
CARE UMBLĂ PRIN LUME
licurici al nesfârșitelor grelelor nopţi.
Pentru cântec şi moarte m-ai născut mamă
înveşmântat în viitorul meu de stele căzătoare
n-am contenit să-mi hrănesc propriul gol
şi să mângâi pământul de sub pleoape.
De ce m-ai născut de carne, mamă
când aş fi putut repeta piatra
când aş fi putut fi copac sau spumă
de mare
şi suferinţa ar fi locuit departe de mine
şi n-aş fi simţit cum ne-acoperă plânsul.
