Ioan Romeo Roşiianu - Poezii închinate mamei

Scrisoare despre atunci când îmi este dor de tine și de mama mea Maria

Iubito, în apropierea bisericii joase-n care-mi înnod rugăciunile șoptite pe ața subțirea de-acum a vieții
aerul miroase a smirnă și tămâie, soarele a blid și asfaltul crăpat a nisip scos din râul poluat
a alge miroase ca atunci când îți încurcai urmele pe malul oceanului la care n-am ajuns niciodată
atunci i-am spus soarelui unde ne va găsi dimineața după ce ne-am ascuns în brațele iubirii din vis
am legat amintiri ca mama colțul batistei în care-și ținea banii
așa a fost, Iubito și un dor imens mi s-a făcut de mama
de ochii ei albaștri de părul cărunt căzut pe umerii obosiți de atâta muncă și viață mi s-a făcut.

(Mai știi că după ce am văzut că nu m-ai știut prețui am plecat și tu ai învățat din senin ce e ăla regretul iubirii?)

Așa a fost, Iubito și după ce am plecat singurul meu noroc a venit din faptul că sufletul meu a știut mereu să se vindece singur
atunci te-am rugat să fii atentă când mă rănești că poate Dumnezeu mă iubește
atunci ți-am spus că singurul din lume care se gândește la mine mereu sunt eu că mama nu mai există
nimeni nu se mai uită limpezindu-se-n ochii mei pe stradă
oamenii-mi oclesc umbra cu care-am greșit asfințitului când n-am mai venit la întâlnirea cu tine
minciuna este sfârșitul încrederii spunea mama și sfârșitul încrederii este sfârșitul iubirii
nu amăgești oamenii pe care-i iubești, Iubito
abia azi este acel azi adevărat și bun de trăit abia azi eu sunt acum cu adevărat aici.

(Mai știi când ți-am spus că imposibilul poate fi împărțit în mai multe posibilități?)

Așa a fost, Iubito și m-am jucat cu păsările dar tot nu mi-au crescut aripi
mi-am dat ceasul înapoi ca să ne întâlnim iară pentru că mama m-a învățat iertarea cândva
tu ai mers înainte spre nicăieri și niciunde eu am stat în loc să se contopească umbra cu mine
a crescut între noi depărtarea deși eu am așteptat liniștit infinitul și zarea
mi-am pus mereu dorințe când stelele cădeau
dar știu că niciodată vreo stea nu își va pune dorințe când am să cad și eu lângă mama.

(Mai știi când ți-am spus că doar mort o să fiu treaz pentru că lumea asta nu mă mai merită așa?)

Azi noapte, Iubito cineva a intrat iarăși în viața mea și mi-a furat amintirile
cineva mai cărunt s-a trezit azi dimineață în locul meu
cel de ieri nu mai avea loc printre tablouri și cărți
poate mai bun decât ieri și mai rău decât mâine voi fi în crucea vieții mele
mereu m-am temut să nu-i pierd pe cei ce-i iubesc
dar mă întreb pentru mine cine se mai teme astăzi.


Scrisoare despre dorul adânc și mama mea Maria

Iubito, de-a lungul vieții mele am nemurit zâmbete în mulți ochi triști
am lăsat multe cuvinte în inima celor din jur dar au fost și cuvinte care-au nemurit în sufletul meu amintiri
cu toate astea cea mai frumoasă privire blândă era tot a mamei
ochii ei erau albaștri ca cerul la care n-am să ajung niciodată cu mâna trupului
părul negru cândva s-a făcut cărunt dintr-o dată dar zâmbetul mamei înflorea la fel
un întreg spațiu dintre noi e plin acum cu amintiri nemuritoare
atunci tu m-ai rugat să-ți fac un parfum care miroase-a iubire, Iubita mea
fiind un băiat mai sărac decât vântul pribeag printre frunze
ți-am dăruit doar ultima mea poezie de ziua ta și-ai rupt-o.

(Mai știi când te-am rugat să nu accepți viața pe care ți-o propun oamenii din jur?)

Așa a fost, Iubito și în crucea zilei timpul meu nu are maluri
viața mea nu are niciun port în care să ancoreze măcar o noapte fericirea de-a fi
nimeni nu mă așteaptă pe țărmul depărtării mele de lumea cu franjuri de moarte la colțuri
tot ce fac astăzi abia mâine va crește-n lutul simțirii vremelnice
nu mai pot face nimic ca să schimb ziua de ieri și faptele mele zicerile mele
mâine aș vrea să fie altfel dar nu mai depinde de mine să mă trezesc dimineața.

(Mai știi că ți-am luat trupul în brațe pentru ca sufletul tău să simtă că a ajuns acasă?)

Am trăit vremuri sălbatice ți-am spus, Iubito și numai ochii mamei ascundeau liniștea
femei băutură și vise deșarte chiștoace de viață și resturi de vânt am risipit în trecerea mea inutilă clipei
învelișuri de umbră și iluzii de gând am dat la mezat pentru respirații mărunte
numai mâinile mamei îmi ștergeau de praf durerile multe și jalea
de atunci nu mă mai deschid în fața oricui pentru că nu toți au inima mea
nu toți știu cât de grea e umbra iarna când nu se mai poate întinde pe asfaltul crăpat.

(Mai știi că te-am așteptat mereu deși știam că n-o să te mai întorci niciodată?)

Timpul e mai important ca banii pentru că dacă îl dai și-l risipești
nu îl mai poți nici cere și nici lua înapoi în crucea vieții-n amiază spre noapte
albul e tăcerea tuturor culorilor ți-am spus și la nunta care n-a mai avut loc m-ai îmbrăcat numai în negru
negrul e vorbirea întregii tăceri mi-ai spus atunci
pe marginea gropii se termină viața și începe cu adevărat tristețea singurătății noastre.


Scrisoare despre Dumnezeu şi mama mea frumoasă

Iubito, astăzi am stat la rând să mă închin la icoană în biserica joasă
era Sfântă Mărie Mare şi toţi păcătoşii se îngrămădeau să-şi coafeze memoria
erau atâtea flori încât nu mai simţeam smirna şi nici tămâia Iubito n-o mai simţeam
era arâta minciună în jur încât nici adevărul din predica preotului chel nu s-a mai văzut
atâta minciună era, Iubito, atâta necredinţă era
femeile lumii aveau decolteul prea larg şi fusta prea scurtă
voiam să mă rog să mă însingurez în liniştea mea şi-n cuvânt să-mi petrec regăsirea de-a fi
nu puteam, Iubito, atâta dezmăţ agresau privirile mele cernite atâta silă se făcea
ieşeam şoptit pe poante ca balerinele în opera pierdută a lui Ceaicovski din casa tatălui meu
sfinţii de pe pereţi şi bolta joasă îmi făceau şoptit cu mâna să nu-i vadă orbii din biserică
a vedea vedere ziceau şi nimeni nu ştia că e una să vezi cu ochii trupului alta cu ochii minţii
şi cu totul alta cu ochii sufletului vezi lumea când eşti egal cu tine însuţi la ceas de seară cu popă de negru.

(Mai ştii când ţi-am spus că m-am rugat să mă-nţelepţească Dumnezeu exact atunci când El nu mai ştia unde stau?)

Aşa a fost, Iubito, atunci când pe valuri mari de tristeţe şi umbră sufletul meu făcea surf de unul singur
era ilegală fericirea mai ceva ca-n perioada Inchiziţiei lumea vorbea în şoaptă
mă voi dormi, Iubito, mă voi dormi îţi ziceam şi nu aveai martori la declaraţia de dragoste făcută
te certam că-mi umbli prin gânduri păşindu-mi apăsat prin sufletul stingher
nu vedeai, Iubito, cum în ochii tăi limpezi sufletul meu rănit de atâtea anotimpuri
eram deja bătrân la trup tânăr la suflet eram şi abia copil în priviri.

(Mai ştii că atunci când te-ai trezit ţi-am spus că ochii tăi ascund în priviri un alt minunat rai în flăcări?)

Aşa a fost, Iubito, atunci când era ziua mamei şi îmi era atâta dor de sufletul ei
mi-ar fi prins bine zâmbetul ei mâna ei caldă de-mi mângâia sufletul mi-ar fi crescut aripi
până la cer aş fi zburat, Iubito, până dincolo de el m-aş fi dus de unul singur
printre norii răzleţi sufletul meu şi-ar fi irosit cuvinteşle şoaptele ar fi crescut mai mari ca lumina
în ceasul pătat de amintiri secundarul făcea revoluţie degeaba
minutarul ştia mersul istoriei clipei pe de rost
numai noi, Iubito, stăteam la rând de unii singuri fumam chiştoace şi retrăiam amintiri uitate
în parcul gol se dădea deşteptarea la linişti şi nimnei nu era martor la renaşterea speranţei
Dumnezeu zâmbea şoptit şi nimeni nu ştia câte kilograme are umbra soarelui iarna.

(Mai ştii când ţi-am spus că Morţii nu îi trebuie copii pentru că noi ne sacrificăm degeaba?)

Aşa a fost, Iubito, şi peste toată inima mea rănită lacrimile mamei şi ale lui Dumnezeu
m-au făcut să mai zic o dată sărut mâna luminii şi lumii
era atâta întuneric de nu se vedea speranţa, Iubito, şi mă dureau imaginile desprinse din stampe
era greu întunericul şi abia crescută speranţa
şi nimeni nu ştia că în crucea nopţii rugăciunea venea de la sine.


Scrisoare despre mama mea frumoasă

IUBITO, aş fi vrut să-mi cunoşti mama ca să ştii că aluatul e bun şi viaţa prea scurtă
aş fi vrut să vezi bruneta cu ochi albastri încărunţind cum am văzut eu şi cum am simţit scurgerea lumii
şi cum m-am mâniat pe Dumnezeu şi cum m-am certat cu El pentru mama
şi cum am pierdut aş fi vrut să vezi, Iubito, şi cum mi-am plâns singur de milă
pentru că-ntr-o lume creştină, Iubito, pe nimeni nu interesează de nimeni
preoţii au vile maşini şi burţi nejustificat de mari într-o lume săracă
iar Isus de-ar veni ar face infarct la intrarea-n catedrala-n care EL e doar pretext de-mbogăţire şi spălat bani.

(Să ştii că atunci când mă podidesc greutăţile mi-e dor de umărul firav al mamei pe care-mi odihneam neliniştea vieţuirii!)

Din tinda bisericuţei Dumnezeu îmi făcea cu mâna şi tu nu vedeai
prieteni buni şi amici laolaltă adunau lumea-ntr-un pumnal de cuvinte -
nu vreau să ştii, nu vreau să ştii convenienţele sociale, Iubito! –
cândva la aceeaşi bisericuţă bătrâni şi gârbovi la clubul din parc o să-ţi spun că-n duminica aia riscam să te pun înaintea lui Dumnezeu
vom juca table şi şah vom retrăi amintiri separate pentru că cele comune sunt puţine din cauza ta.

(La bisericuţa din colt când s-a citit Evanghelia a trecut o pasăre nouă prin inima mea!)

Cred că niciodată nu vei afla că fericirea vine din lucrurile marunte şi că Dumnezeu se ascunde-n cei flamânzi şi goi!
Cred că niciodată n-o să ştii că sufletul nu e de dat la mezat şi nici viaţa la schimb!
Cred că niciodată n-o să ştii că, dacă noaptea lasă locul zilei ea stă mereu la pândă să-şi reia locul!
Și mai cred că tu nu crezi că ai văzut OMUL!
Și mai ştiu că, dacă ţi-ai fi oglindit măcar odată sufletul în ochii mamei ai fi fost mai frumoasă decât eşti!
 

Sursa: Ioan Romeo Roşiianu, 12 nov. 2023