Mihaela-Maria Dindelegan - Promisiunea toamnei
 

 

Mihaela-Maria Dindelegan n. 17 august 1973, Gherla, jud. Cluj

Debut literar: 2013

Număr volume personale publicate: 75 (poezii cu formă fixă, poezii în vers clasic și modern,  povești în versuri și poezii pentru copii, piesă de teatru în versuri, roman, aforisme)

Coordonator la cinci volume colective

Peste 30 de premii literare naționale și internaționale

 

Referință critică:              

“Lirică în sentiment și pătimașă în suflet, Mihaela – Maria Dindelegan are harul de a mângâia cuvintele și a le îndumnezei, lăsându-se ademenită de o explozie emoțională prin intermediul unui limbaj aprins de metafore și de complexe figurații stilistice. Muzicală și deopotrivă intelectualizată, armonică și deopotrivă rațională, Mihaela – Maria Dindelegan restituie literaturii române autoritatea, prestigiul și demnitatea supremă a poeziei cu formă fixă. Sonetele sale ne conving că formele în care sunt orânduite sentimentele transmit aceeași trăire elevată, purtând mirosul poeților, aleși să descânte lumina izvorâtă din inima lor. Decantarea subtilă a lirismului înflăcărează pasiunile, făcându-le loc prin fereastra metaforei, într-o adolescență prelungită până în intimitatea cuvintelor. Deși îmbracă sonetele în haina canonică, „Antologia de sonete” a Mihaelei-Maria Dindelegan defilează în fața cititorilor în ținuta de gală a poeziei, asigurând cititorilor demnitatea de a asista la o frumoasă paradă a eleganței ideilor care conduc condiția umană spre o experiență lirică. Cuvintele s-au îmbrăcat duminical și reprezintă mirarea că ieri poate deveni azi în întreaga splendoare a amintirii: „Iar de-o păstrăm închisă-n amintire,/ Mireasma ei nicicând n-o să expire” (Blândețea Primăverii)

Mihaela – Maria Dindelegan este o înțeleaptă sentimentală, iar sonetele sale sunt armonii rânduite pe portativul vanității și al credinței. Se citesc cu interes și dau cititorului o stare de liniște terapeutică”. (Anton ILICA)

 

În cuib de ceruri

 

Cu rana ta m-acoperi când inima-i pustie

Și tragi pe mine voalul uitărilor adânci,

Rănită precum frunza care sfârșitu-și știe,

Decad, rostogolindu-mi tăcerea printre stânci.

 

Dar brațul tău m-oprește, căldura-i mă-nfioară:

Te simt, neprihănito, pribeagă pe aici!

Pășești la mine-n suflet ușor, ca-odinioară,

Iar vântul îmi șoptește că iernile-s tot mici.

 

Și mă învălui, Toamnă, în roua din cuvinte,

Să nu mă fure ceața imensei nebunii,

Să nu mă pierd în noaptea sihastră ci,-nainte,

Să-mi caut libertatea-ntre crengile pustii.

 

Dar plec în ritm cu tine spre-a vulturilor stâncă;

Acolo,-n cuib de ceruri, e pacea mea adâncă.

 

Această frunză

 

Această frunză ce-a căzut în mine

Ca un refren al răstignirii noastre,

Păstrează înțelesuri sibiline,

Simbol al biruinței în dezastre.

 

O voi scuza de toamna care vine,

Lărgindu-i cu un zâmbet universul

Și, ridicându-mi brațul din ruine,

Îmi voi lua, în loc de sceptru, versul.

 

Primind sfios adaos vieții mele,

Voi pune frunza-aceasta la păstrare,

Ca-n iernile singurătății grele

S-o aflu-n ale inimii sertare.

 

Și voi tăcea, uitând întâi de plânsul

Ce mă primise ca pe-un strop într-însul.

 

A venit la mine toamna

 

A venit la mine toamna picurându-mă pe frunte,

Să îmi spele întristarea de pe tâmplele cărunte,

Să-mi redea nuanța păcii, a iubirii și-armoniei,

Că și ea-a fost chinuită de furtunile mâniei.

 

A venit la mine vântul să alunge-n depărtare

Timpul ce mi-a stat pe umeri cu povara-i mișcătoare,

Să-mi aducă-n zori seninul și lumina peste pleoape,

Să îi simt fidelitatea și departe, și aproape.

 

A venit la mine cerul, cel de-atâtea ori complice

La furtunile vieții, și mi-a spus c-o să abdice

Și-o să-mi stea doar sub picioare, precum iarba aplecată,

Când pășesc, oriunde-aș merge, să-mi simt talpa protejată.

 

Dar văzându-le avântul, le-am cerut să mai aștepte,

Că mai am, în umilință, de trecut vreo două trepte.

Și-a venit la mine viața, cea atât de-ostracizată,

Să mă roage ca, de dragu-i, să o mai trăiesc o dată.

 

Eu i-am spus că nu-i posibil. Dacă ea n-o să se schimbe,

Nu-mi doresc aceeași viață sânge-n vene să îmi plimbe,

Nici aceeași soartă aspră, nici destinul vechi nu-mi place!

Dacă vor să-mi fie-alături, eu lumină vreau și pace!

 

La pieptul unei stele

 

S-a cuibărit amurgul la pieptul unei stele

Și-a adormit convinsă că se va stinge-n noapte,

Că va cădea lumina printre coșmaruri grele,

Uitând că răsăritul mai zăbovește-n șoapte.

 

În ceasurile toamnei, rănită și posacă,

Își plânge adormirea la colț de galaxie,

Dar cine să se-ncrunte spre fața ei opacă

Și cine să-i dea focul, lumina să-i învie?

 

Ea cere să se-nfigă în miezul ei săgeata,

Să cadă necuprinsul cel negru pe-ochiu-i rece,

Dar iarăși vine seara și strălucirea-i gata

Să umple universul, prin dreptul ei când trece.

 

Credea că de-ntuneric va fi,-n sfârșit, învinsă,

Dar el, plecând, îi strigă: “Tu nu poți fi atinsă!”.

 

Dă-mi vântul!

 

Dă-mi vântul să mă poarte pe luciul apei calde,

Când vine înserarea, de doruri să mă-nmoi,

Lumina dintre aștri să îmi șoptească: “Haide,

Așează-mă-n cuvinte, dând timpul înapoi”.

 

Dă-mi aripi de visare, să zbor deasupra clipei,

Să uit împresurarea acestor timpuri reci,

S-adun nemărginirea pe marginea aripei

Și s-o presar pe calea pe care ai să treci.

 

Dă-mi rochiile toamnei și vraja primăverii,

Lumina conștiinței în ochii-ți s-o aprind,

Să-mi fie crizantema și crinul mesagerii

Destinului prin care de iarnă te desprind.

 

Și lasă-mă, aiurea, să-mi pierd când vreau răbdarea,

Să m-adâncesc în haos și să-i reneg lucrarea.

 

Pe degetele nopii

 

Pe degetele nopții se plimbă-n taină bruma,

Rupând câte-o crâmpeie din poala toamnei, lungi,

În roade-și calculează la sporul vieții suma,

Vicleana ei socoată din gând să n-o alungi.

 

Și trece înspre ziuă nădejdea tremurândă

Că va afla lumina putere să stea-n cer,

Că va lupta cu frigul, onoarea să nu-și vândă

Pădurea ce se-ncrede în luna lui prier.

 

Dar cade-nfrigurarea din cer ca o cutumă,

Apusul dimineții în ochi ți se văzu,

Nostalgica speranță cuprinsă e de brumă,

Cu ea te-apleci spre țărnă, frângându-te și tu.

 

Când trece-va înghețul, din tot ce-o să rămână,

Vei mai întinde-n viață un deget, sau o mână?

 

Între plus și minus infinit

 

Distanța dintre noi s-a estompat

Și două constelații s-au născut

Din strălucirea primului sărut

Pe care-n zori lumina ni l-a dat.

 

S-au răstignit tăcerile-n cuvânt

De dragul unei clipe ce ne-a-nvins

Și soarele în iarbă s-a prelins

Ca mierea peste barba unui sfânt.

 

Iar noi, constrânși de-ai toamnei trandafiri,

Încercănăm un vis în ochii grei

De vraja și mirarea dragostei,

Sub sedimentul primelor rostiri.

 

Căci tot ce ne-a rămas și ne-a unit

E între plus și minus infinit.

 

Promisiunea toamnei

 

Mă voi întoarce, iarnă, să-ți iau ce-mi aparține:

Câmpiile cu greieri, livezile cu roade

Și codrii, și culoarea, și zilele senine,

Domeniile viei, cu-a frunzelor noroade.

 

Mă voi întoarce-n vară și-o voi păstra alături,

Privirea ei fierbinte puterea să-ți doboare,

Iar când vei vrea, speriată, să fugi printre omături,

Să-ți taie răsuflarea cu-a soarelui splendoare.

 

Și voi chema, alături, să vină primăvara,

În haina-i inocentă s-o vezi și să decazi,

Să se lungească ziua, serbând în ritm cu seara

Că toamna va rămâne frumoasă printre brazi.

 

Și niciodată noaptea nu va mai fi geroasă,

Căci tu ești izgonită din a naturii casă.

 

Țărâna

 

Purtăm țărâna ca pe-o moarte-n sân,

Ca iarba ei ne mlădiem în vânturi,

Apoi, uscați ca firul cel de fân,

Cerșim un loc umil printre pământuri.

 

Și urcă peste noi țărâna grea,

Păstrând o piatră cu însemne-n urmă,

Când viața,-n alb veșmânt de catifea,

Ca frunza unui arbore se curmă.

 

Dar pentru toate-acestea este-un rost:

Plămada altei vieți în noi se-ascunde

Și umbre trec să-nlăture ce-a fost

Sporadic, renăscând idei profunde.

 

Căci, fie de-au oameni mari sau mici,

Limanul nimănui n-a fost aici.

Sursa: Mihaela Maria Dindelegan, 14 nov. 2023