Poezii de Maria Mitea, din cartea în pregărire: Baticul cu bujori roșii
 

Biografie Maria Mitea

    M-am născut într-o familie numeroasă din sudul Basarabiei. Părinții ne-au învățat să iubim oamenii, munca, rădăcinile, natura sufletească a omului.
Mama era mereu lângă noi, nu ne scăpa din ochi, făcea zamă gustoasă, cocea pâine, cozonaci, mereu trebăluia pe lângă casă. De la ea am prins firul poeziei, de la tata am învățat să respect pământul, munca.
Cu frații, surorile am deprins bucuria jocului la grămadă, cățăratul prin livada bunicii. În familie am învățat că frumusețea vieții se ascunde în simplitatea ei.
La fel este și-n poezie.

baticul cu bujori roșii

baticul cu bujori roșii, așa-i spuneam la noi acasă,
mama l-a purtat, și bunica, străbunica, l-au dansat
și l-au cântat pe la nunți și cumătrii,

aveam zile când abia așteptam mama să mă cuprindă
să-mi lege baticul la ceafă,

și mai aveam alte zile de fugeam
mă-nălțam putin pe vârful degetelor,
îmi pițigăiam glăsuciorul:
sunt fată mare mamă, nu mai vreau batic pe cap,
mă râdi lumea, și crezi mătali?
baticul nu se purta așa orișicum,
se purta cu dragosti și puțină chiteală,

brațele mamei se-mpleteau în jurul meu:
nu-ți fă grijă draga mamei, sunt aici să am grijî di tini,

baticul cu bujori roșii înflora toată ograda,
mahalaua și tot satul înflora,
dealurile, câmpiile,
până și tractoarele ce treceau prin mijlocul satului înfloreau,

vai,
ce frumos mai era drumul satului
înveselit de baticuri pe creștetul mamaelor,

baticul cu bujori roșii,
așa-i spuneam la noi acasă


Muzele trec prin sat

Mamăăăăăăăăă!

Mă auuuuzi!

Lasă lâna din mâini ( se odihni și ea),
Hai la poartă, mamăăăă, să vezi cum, azi, trec Muzeleeee,
Trec pe drum, prin gând și grădini,

Scapără-n ceeer,

Trec Muzele, mamă,

Nu au plecat,

Uitele-s,

Uitele-s cum vin prin sat: - vin di la-nvățat dragul mamei,
Sprintene, grăbite,
Alteori spășite cu aere di zâne, cocheti, uitili-s cum poartă flori în pleti,
Bujori roșii în brațî,

***

E duminică mamă și degrabă începe hora satului, iar tu
Cauți cu privirea peste ogradă, te-aud ca acuma:- dragul mamei, uitați-vă, trec Muzele prin sat,
Uitili-s, născutili din rouă, cu pletili-n vânt, mișcă aerul, dau din aripi, adună fluturii,
Ca albinele, scot mierea, să-l aducă pi Dumnezeu mai aproape di pământ,
Să ne dezgroape ochii,
Trezească fiorul lumii,
Hrănit să fie cu sîn di fecioară
Dintotdeauna

Mamăăăăă!

Sunt bine,

Azi din nou plouă iar eu mă joc în băltoace la drum și
Am văzut Muzele, mamă, cum alții vedeau turmele,

Știi ce-i ciudat,

E ciudat că nu s-au schimbat nici cât negru sub unghii,

Muzele, mamă,
Vai Frumoase mai sunt!
Aceeași strălucire pe chip,
Același zâmbet, frământare-n ochi
Totul e la fel ca atunci, tari le-așteptam să mai treacă prin mahalaua noastră,

Află,
Mai poartă flori albe-n păr,
Pasul le e sprinten și murmurul dulce-n glas, aud cum
Trec Muzele, mamă,
Trec prin aer, prin flori,
Inimi de cocori,
Trec prin ape și ploi,

Muzele, mamă, nu sunt ca apa, să se ducă fără de-ntoarcere,

Muzele, mamă sunt ca sângele


nimic nu e mai frumos

decât poezia când se coace ca un fruct
ca o pâine acolo în lumea ei
la ceasul dat își ia avânt prin fereastra minții
prin dulceața gurii
își poartă liniștea-n spate spre lumea lumii
ca atunci când și noi ne-am desprins de cuib
unul câte unul, unul câte unul
ba chiar și câte doi
ne-am desprins ca boabele de spic
puiul de cuib, pământul de cer, noaptea de zi
ca luna de soare
și sudoarea frunții
și laptele mamei
sufletul de corp și corpul de suflet
renaște,
porumbel, cunoaște liniștea prin căldura inimii
zboarăăă zboarăăă zboarăăă


poeții sunt ca florile

aduc zorile,
roua,
ne pun la masă, ca berzele, ne dau de-ale gurii,

poeții nu sunt ce se vede,
se crede,
nu sunt ca oamenii,

se-ntorc s-adie, ca vântul,
mereu se-ntorc, ca albinele când strâng mierea,
ne turmentează,

ne spală ca ploile,
numai cu poeții ne-admirăm în tăcere,
ne dorim în visare, ne iubim în stele,
alteori vorbim păsărește:
- ce mai faci zăludo, nici azi nu te-ai împletit,
iar eu le cânt:

- izvor de ogor, murmur de dor,
izvor de pădure, foșnet de frunză,
scaldă-mă-n dor, să nu te uit,
scaldă-mă-n dor, ridică-mă-n stele, și lasă-mă,
lasă-mă să te curăț,
apă lină cristalină, apă lină cristalină, să te beau cum mie-mi vine,
să te beau cu ochii, să te beau cu buzele,

potolește-mi setea, potolește-mi setea

poeții sunt fântâni


Renaștere

mahala se-mbracă-n negru,

proaspăt întors, aburește ca o pâine,
copacii miros a lapte și var,
veruța vre să-mi smulgă hârlețul din mâini,
fumul de hlujan ni intra-n păr,
ustură ochii,
albinele, să trezească grădinile, zumzăie harnice:
zum, zum,
mugurii crăpați, zici, stau cu dinții la soare,
văăăleeeleeeuuu, în drum, herghelii mari,
se joacă peca, sare capra, se bea apă din găleată,

satul răsună mai șeva ca la nuntă,
mama din ogradă: - măi băieti, se bate țurca, nu glumă


dulce fior

simt cum te-ncălzești la soba clădită de mama,
iei pisica-n brațe, îi pupi blana, mustața-i te gâdilă, râzi,
aud zarvă-n drum, las totul baltă, fug să bat țurca, harnic,
nu ieși din cuvânt, speli vasele, dai cu mătura pe prispa casei,
în clasa-ntâi, învățătoarea mă lovește peste palmă, jelești cu privirea,
te-ncrunți, strângi pumnii, îmi dai o felie de pâine (cu dulceață),
scoți băsmăluța, vrei să-mi spui ceva, mă uit în podea,
bați din aripioare, zbori spre cuibul clădit în ventriculul drept,
ghemuit, ciugulești penele, pari comod, îmi-aduci aminte,
rândunica, sub streașină la mămuța, cuibul, spart ouăle,
lacrimi curg, plâng de drag să te am oaspete de seamă,
adiere nevăzută, trăiește-n mine, rămâi, nu pleca,
lasă-mă să te-alint cu lumea mea din stele.


era într-o sâmbătă

ni zbenguiam în zâmbet de soare,
mahala se scăldă-n aburi de pâine coaptă și-aromă de bostan,

la un capăt de hudiță, băbuța frăsâna stropește cu apă,
dă c-un ciot de măturiță, miroase a praf și iarbă,
cu burțile goali, fugim spri ea,
o altă vecină, ascuti cuțitul de stâlp,
te-mpiedici:- aoleu, usturî tari!
oh, sânge amestecat cu praf,

buba strălucești la soare,
îți sărut genunchiul,
mă uit ca la un erou: vreau și eu să am o bubă ca tine,
râzi,
spui că nu te mai doare, ne luăm de mână:
- hai să zburăm cu parașuta de pe acoperiș,

- ai parașută?
- daaaa, am multi-n dulap la mama,
facem ochii mari, pufnim în râs,
auzim țipăt de cocoș,

de după gard se-aude glas blând:- să nu mergeți diparti,
zama-i gata într-o oră


Tot ce visam uneori

era să scriu despre un băiat năzdrăvan din mahală,
cu el și alți copii ne jucam pe toloacă,
ochi culeși din cireși, sprinten la cățărat,
nu-i era frică nici de gânsac,
ne măsuram, cine era cel mai înalt,
i-aș fi dat toți cârlanii, vacile, motocicleta lui tata,
dar
vară-mea îndrăzneață l-a luat prima de mână,

*

tot ce visam uneori era să scriu un poem,
despre colegul de bancă din clasa întâi,
apărea dimineața zgribulit, păr zburlit, sacoul de școală boțit,
arăta cu totul special,
nu mă deranja
gulerul de la cămașă, arăta cu totul special,
îi dădeam toate creioanele,
să-i văd ochii puneam foia la mijloc,
râdeam,
eram minunați, așa cum stăteam unul lângă altul,
o singură bancă, îmi atingea cotul, eram mortali,
încurcam literele, aceleași cuvinte,
chicoteam,
era haios ca un magician, mușcam din aceeași felie de pâine cu dulceață,
schimbam halva pe gutuie,
colegii strigau "mire și mireasă", noi săream într-un picior,
mâzgăleam o singură foaie, ne desenam mâinile
una peste alta,
învățătoarea: "prea multă dragoste-n banca asta"
arătă cu degetul: "tu treci în cealaltă bancă cu lenuța"

cu lenuța s-a și-nsurat,

*

rătăceam pe câmpii, prindeam fluturi,
la tot ce visam era să scriu un poem
despre cum m-am îndrăgostit d-un coleg muzicant din a șaptea,
îl numeam "pianistul de la țară", avea degete fine,
părul negru, înalt cât salcâmul,
mă lăsa fără cuvinte,
într-o zi mama: "dragul mamii e păcat, sunteți veri de-a treilea" - am răsuflat

ușurată

uneori tot ce visam era să scriu un poem despre atletul clasei,

- n-am fost îndrăgostită,
însă
ne-ntreceam foarte bine la sărituri în lungime,
îmi punea piedică,
odată am fost supărată pe el, la clasa de sport
m-a prins de mijloc cu-n pupat pe obraz,
maică-sa alergă la mama după făină: "vai cătișoară dragă ce bucurie, ai auzit,
ionică a pupat-o pe maria ta, gata, ne încuscrim, vai ce bucurie, tare mai vreau o fată de-a ta"
iar mama: "da fa ileană n-ar fi rău dacă nu s-o duce și ea la-nvățat"

dusă am fost

la-nvățătură un alt coleg de la pictură
în acuarelă, ulei, și creion, scriam conspecte, descâlceam geometrie descriptivă,
am tot scris și-am tot pictat până într-o zi comunismul a căzut,
- s-a deschis podul de flori peste prut, ca un vânt
dus a fost,
praf și pulbere (s-a făcut motociclist la timișoara)

*

tot ce visam uneori era să scriu un poem,

drept consolare,
am scris mai departe despre un poet-poet, uneori
îl zăream peste gardul ghimpat, scotea apă de la fântână,
ca și la-nceput, brusc
într-o zi poetul-poet sa-nsurat cu o fată virgină din sat,
atunci mi-am prins o floare albă în păr, am plâns și dansat (cum se face după datină),
fără pic de păcat, cu mult drag, Dumnezeu i-a dat o fată și un băiat
cu ochi verzi -

am plecat în lumea mare...

acum scriu poeme despre munți

(e tot ce visam uneori)


Porumbelule

suflul zilei nu te-mpedică să răscolești în semnul sfintei treimi;
dimineața, la prânz și seara, ca un copil hiperactiv
cauți bomboanele ascunse de mama,
în timp ce cotrobăi mă gândesc „mai e cineva avid de dulciuri”

și eu tare am mai scotocit prin patul cu prosoapele de nuntă,
fețe de masă,
broderii, covorașe-n trei ițe,
îi mai ziceam patul cu bunătăți din casa mare,
de mama săraca se crucea
când vedea împrăștiat totul în mijlocul casei,

ce crezi,
mare lucru nu găseam: anafură, un mănunchi de busuioc,

mai într-un colț o sticluță cu agheasmă,
mama cu de-ale ei, - un piaptăn de os,
(di la mămuța, nu sî mai fac,
tarii bun pentru curățat păduchii)

mai dădeam peste broderii de fețe de perne

cu bujori,
lebede plutitoare printre țesături albăstrii, miroseau a cumințenie,
treceam peste ele mânuța de copil curios până la enervare,
coloane de infinit răsăreau în tot felul de culori,
curcubeu, sălcii-n oglinda apei,

miros de pelin,
liliac,
cocostârci în zbor,
porumbeii albi îmi ciupeau nasul cârn, de râdeam cu gura până la urechi,

scuză-mă, m-am luat cu amintirile,

tu scotocește mai departe,
nu te rușina, mergi și-n casa mare,
chilerul, geamul de la drum
de-ți cad pietricele pe creștet nu te speria,
tata a avut grijă de toate,

portretul,
ai uitat să atingi portretul,
zici să nu-i spargi sticla,
or alte porniri de scotocitor,
mâzgălești coarne de drăcușori,

diplomele stau pe pervaz,
da acolo le țin,
nu mă impresionează,
cine nu știe azi,
toți știu (și ce folos)
mai degrabă m-ademenește zilnic
un miros de iarbă crudă,
chiar și atunci când ninge alb
încerc să rup drumurile
cu sclipiciul din fulgi,

soba,
atinge-o,
mama a curățat cenușa înainte să plece,
avea ea o taină, colecționară de cenușă,
ne spăla părul în șase zări, cu leșie, făcea rufele albe,
o turna pănâ și-n pământ, o presăra și pe rană,
”soba e leacul casei” zicea mama,
atinge cărămizile, mai sunt calde
și zama încă fierbe pe cotloane,

te văd cum te-ndrepți spre masa de lemn,

îți plimbi mâna peste hârtia stoarsă de vlagă,
îți amintești,
am scris, vezi,
am scris,

bănuiesc că ai venit după scrisori


Destăinuire

nu ți-am spus niciodată, mă lovea uneori curiozitatea,
neclintită te urmăream, încercam să-ți citesc gândurile,
ating pașii,
nu rezistam să nu mă țin (coadă) din urma ta,
vrăbiuță țopăiam după vorbele tale, le ciuguleam
ca pe semințe de răsărită,

să aflu de ce atâta lume te cheamă, alergam în fața ta
la poartă, te țineam de fustă,
mă uitam la buzele mătale, îmi mișcam și eu buzele,
încrețeai fruntea și eu o-ncrețeam,
te minunai, mă minunam,
zâmbeai, zâmbeam,
oftai,oftam,
te-ntristai,
mă-ntristam până-mi dădeau lacrimile,iar
tu
mă luai în brațe:
- vin-o la mama, ia să văd dacă am vre-o dulcegării,

în mine intra miros de pâine, frunze de-agud cu
urzici,
miros de mamă, în mine intra


Aluatul (revelația copilăriei)

mama ne zicea: toți oamenii sunt făcuți din același aluat,
într-o zi punea de plămădit, am stat lângă ea să văd cu ochii mei ce voia să spună,

frații mai mari dădeau jos din pod o pulbere albă,
muiam mâinile, atingeam fața, stătea pe nas,
pe obraz,
surorile ziceau: ni dăm cu pudră să fim frumoase,

uneori mama găsea gândăcei prin ea: - gângăniile astea îi mâncă puful,
făina fără vlagă oprește aluatul să crească, face pâinea cleioasă și grea,
se necăjea: ți se pare, se-mprăștie pi podea dar aluatul ghini doschit îi crescut di puterea pufului, di
apă,
apă din fântână bună, nu sălcie, stătută,
nu sărată, călăii
și nu doar di apă îi legată și di foc,
privire-i se-ncălzea, nu orice foc, ci foc di lemne,
chiar di-ți pari uscat, dă puterea sa pâinii,
(mă gândeam, noi, oamenii mâncăm foc, de aia unii umblă cu limba arsă)

de felul ei, dregea aluatul cu-n ou, un strop de lapte, zahăr,
adăuga puțină smântână: aluatul cu ouă, lapte șî smântână e ca omul la o nuntă, chitit și vesel,
frământatul e taina aluatului, să crească împreunat are nevoie de mână harnică,

și nu doar,
ehehe, draga mamii, până vezi fărâmitura pi masă,
taică-tu, săracul, di aia sî trezești di cu zori și di aia vini la miezul nopții cu fruntea neagră,

mă uitam la mama nedumerită cu ochii cât soarele: vrei să zici că suntem făcuți din pământ,
de aia mătușa Aglaia e neagră-n cerul gurii da și la față când ne-alungă de la șireșî,

mama îi mama, se uită lung la mine: puni mâna pi căldărușă, la fuguța, hai
adu o căldari cu apî prospâtî


ningea cu pâine

fărâmiturile străbăteau văzduhul, ca fulgii
cădeau
și numai pe unde nu cădeau,

***

uriași din poveste, ne-adunam în jurul mesei,
mama, mulțumită ca o gherghină, râdea, alinta suflul zilei,
ne spunea istorioare de pe timpuri, turna-n farfurii, aducea pâine caldă,
apă,
nu-și făcea griji care-o fi cel de-i cădea firimitura de la gură,
povestea, râdea, turna-n farfurii, ne sorbea cu privirea,
lăuda: - ochioși mai sunteți,
noi într-un glas: - ai mei îs cei mai frumoși,
ba ai mei, că-s albaștri,
verzi am doar eu,

mai degrabă o soră, sau frate: - ți-au căzut firimituri,
nu-s de la mine,
tu ai dat pe jos, - ba de la tine sunt,
nu-s nici de la mine, tu ești gură cască,
vezi cum împrăștii,
numai ce-am dat cu mătura prin casă,

mama știa să ne potolească: - lăsați fărâmiturile-n pace,
e mare păcat să te cerți la masă,
ori
învinovățești,
așa sunt oamenii pi undi trec lasă fărâme după ei,
este o vorbă din bătrâni, se zice că fiecare firimitură cade din cer,
strămoșii își cer pomenirea,
strângețile-n palmă și chemați păsările să le ciugulească în voie bună, să crească aripi,
că ele duc vorba la cei de sus,

***

alerg în spatele casei, le presor pe mușuroi,
mă uit cum la fuguța, la fuguța, cară-n spate,

aud tunetul
vine ploaia


poemul dimineților de iarnă

să nu strănut
îmi ascundeam nasul sub plapuma caldă, când
mama
sufleca mânecile rochiei,
părul strâns la ceafă într-un coc solid (ca un gardian de-ncredere),
aplecată-n genunchi în fața sobei, de parcă soba era Dumnezeu, iar ea se ruga
în tăcere
scotea cenușa, dimineață de dimineață,
zi de zi,
iarnă de iarnă, an de an, răsfățată mare, cenușa
încă purta miros de mușețel,
cucoșei,
mămăligă și borș,
să nu strănut
îmi ascundeam capul sub plapumă, doar că ea
ca o poezie promițătoare mă ademenea,
mă găsea și-acolo


aștept mama să mă strige

azi mă faci să-mi aduc aminte de acele dimineți,
când stăteam pe prispa casei, cana de lapti-n mână,
și stăteam, și tot stăteam, neclintită, ațintită
rămâneam cu ochii-n soari,

păr zburlit, rochiță mototolită (proaspăt scoasă după sobă),
fără boucle sau sandle,
ochi curați, neatinși de sarea apei,
dinți spălați cu mere acre,

și stăteam, și tot stăteam în lumina de la soare,
mă ițeam, ba cu-n ochi, ba cu doi,
vrăbiuțe după ceafă, gând duios de mă ciupi,

mama strigă din ogradă, nu sării din loc ca arsă,
lin-domol luăm soarili de mână, hăt plutind pe a sa rază,
coboram în leagăn dulce, mama, veni iară de mă strigă:
fata mamii hărnicuță ia aruncă di-ali gurii la boboși,
haidi, draga mamii, la fuguta cî sî duși zîua.


Cu ochii pierduți printre stele, mă-ntreabă: ești bărbat sau femeie?

iar eu îi zic: nici unul nici alta,

nici soarele nici luna, - mai degrabă sunt ca apa,
iarba,
iar ea, îndrăgostită de stele, mă-ntreabă din nou: ești? ești? ce ești?
iar eu îi spun din nou, da, sunt,
sunt
sudoarea frunții lui, brațele lui, sângele lui,
sângele-i ce poartă desăvârșirea văzutului în nevăzu
ce altele, Doamne Dumnezeule să fiu,

Tu l-ai văzut pe tata?

dacă l-ai fi văzut nu mă-ntrebai cât sânge-mi curge prin vene,
cum să nu fiu bărbat dacă am ieșit numai din tata,
și numai tata avea pieptul cât un trunchi de stejar prin care curgea aceeași apă de mii de
ani, mâinile-i creșteau din brazde,
tata respira pământ, de parcă ar fi respirat foc,
murea-n fiecare seară-n pământ dar nu putrezea, dimpotrivă învia,
înota ca peștele-n apă, visa, tata se iubea cu pământul, erau amanți,
când mergea la iubit cu drăcovenia aia de pământ mama îi dădea un sărut, și se ruga să
plouă,
iar tata mânca pământul ca untul pe pâine, brazdă după brazdă,
dacă l-ai fi văzut cum din sfânta dragă dimineață

până-n seară, căra-n spate un munte din lumină pentru mama, să vadă drumul spre lună,
iar
ea cum îl vedea, îl cuprindea ca un copil, cu ochii, îl înzăpezea imediat până-n vârf
de-ajungea la lună,

luna nu știu pe cine iubea mai mult, pe mama sau pe tata,
în fiecare an îi dădea mamei un ou fermecat,
cum să nu fiu femeie dacă am ieșit numai din mama
și numai mama avea ouă fermecate,
lumină născătoare de rouă,
flori în sfîrcuri,
aur pe limbă,
și numai tata ajungea la cuibul ei,

visătoarea, cu ochii în stele din nou mă-ntreabă: ești bărbat sau femeie?
iar eu îi zic: nici unul nici altul, nici soarele nici luna,
- mai degrabă sunt o apă și-un pământ, așa cum e și mama, și tata,
cum altfel, când și tata e o mamă

Sursa: Maria Mitea, 5 nov. 2023