Ilie Viorel Stănică (TEGO) - Roca deșertului
 

Roca deșertului

- într-o clepsidră nisipul devine poet -

stăpân pe o rocă a nisipurilor moarte
nediamante pe veci rămase
din păcatul omorului săvârșit pentru picătura de apă
marea s-a retras într-o altă matcă
fierb celulele Morganei cazută-n deliru-i
într-un ulcior sfărâmat
amprenta c-a fost
și-n dune cascade pulsează în schelete uscate demult

oprește-te soare dincolo de împărăția uscată
lasă-mi oglinda vieții s-o sorb
prin mine vor trece vieți de altădată
și cântul e mut și plânsul e orb

el poarta grija răcorii din rocă
sub umbră-și grijește plăpândul destin
nu-i vreme să cânte nu-i vreme să tacă
căci setea-i de versuri și setea-i un chin

nisipurile nasc prin urme de șarpe
- ori unde-și îmbracă și-și leapădă pielea?
gândul pătrunde dincolo de răcorile oazei
și noaptea scutură prafuri fierbinți de stele
Morgana își naște copilul fosil
sub un cactus stăpânul își caută mângâierea
arse răni
furtuni de nisip șterg cicatrici

stăpânul de rocă devine nisip


Povestea pietrelor

pietrele-s grele pentru că n-au aripi,
pietrele-s ușoare pentru că n-au rădăcini,
pietrele-s poduri ca să le ia apele,
pietrele nu se îneacă pentru că nu le este sete,
pietrele-s înțelepte, d’aia tac
până când
din daltă s-au rostuit aripi,
în pământ au fost zidite încolțite-n oasele adormite,
râul trecerii a secat și pietrele s-au înecat în lacrimi
din piatră e crucea
povestea pietrelor zboară până în praful de stele, apoi
din facere, din destine,
pietrele se leapădă de aripi,
de rădăcini;
înghit oasele toate și
agățate, legate în sfori,
petrec o altă zi și o altă noapte,
aici, prin lumea asta
sforile unora curg lin, mângâiere;
ale unora, spirale, cerul în vârtej, furtuni;
ale unora, se-amestecă precum câlții,
trec clipele prin lumea care este toată numai a lor
doar una-i prinsă-n candelabre,
pânze de păianjen,
zig zag,
joc de iele la cacealma,
cu miză pe sec,
totul sau nimic

piatra cu aripile frânte


Căpăstrul

ca pe o extensie a gândurilor
undeva,
te-a priponit în suferința propriei suferințe.
nici măcar nu înțelegi
de ce crezi că priponul ăla,
adânc, adânc înfipt,
îl poate scoate din pâmânt,
ceva sau
altcineva.
simți cum,
din când în când,
doar te îndepărtezi de punctul tău de sprijin,
cât ține lațul,
lăsând iluzia să se strecoare
prin zdrențele din trup,
în suflet.
știi că este doar iluzia unei fericiri,
care îți ține de foame
cât o pungă de mălai ambalat,
dar ție nu-ți mai este foame demult
și te mulțumești cu atât.
nu din resemnare.
nu.
o faci pentru că îți iubești suferința.
ea poartă în fibrele sale
toate trăirile alea,
adevărate,
trăite până la sublimul neobservat
al unei existențe dăruite ție
de un destin
pe atunci
generos.
nu-i nici măcar o dependență.
nu.
e acel gest de onoare
pe care îl faci în fața funiei care,
de multe ori,
te-a lăsat să guști aroma dulce
a vieții.
știi că de acest legământ
te vei dezlega doar cànd
amintirile vor deveni,
mai întâi vise,
apoi doar o lacrimă
și la final,
un punct,
alt punct de sprijin,
în eternitate uitărilor.


Viaţa nu este un job pentru care se plătesc ore suplimentare

povestea nespusă, rândurile nescrise în jurnal,
dialogul purtat de tine în trupul chircit,
apăsat de sevraj- clipele în care îți dorești să mori,
dar numai până se termină chinul;
astea-s poveștile, astea sunt poemele.
să îți imaginezi foamea
în timp ce ai în fața ta o masă îmbelșugată
este ori demență, ori cinism.
să scrii despre așa ceva, e și una și alta.
mi-a spus un ins
(eram la înmormântarea cuiva;
știi cum e, te prinde nevoia să desparți sensul vieții în fire
și firele-n patru)
despre chinul prin care tocmai trecuse
după o operație pe cord,
după ce-i despicase toracele în doua,
“m-au desfăcut ca pe porc”, spunea.
uimitor e că, nu inima l-a durut.
nu.
l-a durut întregul.
“mă milogeam de asistente să-mi dea morfină
- altfel mă arunc pe geam!, le ziceam”
că îl dureau periferiile trupului,
capilarele care se învățaseră cu huzureala…
și-apoi a năvălit sângele în ele și de ciudă,
astea mușcau din mușchi.
că așa e omul- o primadonă,
până se trage cortina.
apoi ăia mici, prin culise, să-i schimbe scutecele.

că,
d'aia zice câte unul:- bă, babuinilor!
și nici nu știe că babuinilor nu le spui pe nume,
că d’aia îs babuini.
dar îi vede și le dă grisine să-i fie pe plac.
apoi, altul,
care simte o scârbă acră,
ca după ce a călcat în tulbure,
dar își dă cu apă de colonia,
și-n aritmetică
îi rezultă doi la sută mai intens,
așa că,
stă în călcătoare.
nu că ar avea ceva de spus,
dar prinde bine damf-ul de intelectual
într-o zonă periferică.

între timp,
inima ăluia a bătut,
ca să-și respecte fișa postului,
dar a învins globalizarea.
au trecut guvizii la restructurări
și au amputat un picior,
apoi au extirpat un rinichi…
rectul a fost pensionat
din pricină că, în codul de ocupații,
nici nu-și mai găsea denumirea pe listă
- a fost înlocuit cu “anus contra naturii”.
dar inima aia bate.
am înțeles de ce mai bate
doar când am trecut, întâmplător,
prin parc
- ochii…


Tâmplarul şi poetul

dacă simți că bați cuie
atunci când așezi cuvintele pe hârtie,
ești tâmplar, nu poet.
dar, chiar și un tâmplar
poate fi poet dacă,
atunci când bate cuiul,
simte durerea lemnului.

dacă nu simți,
poate că ești transparent.
dar, fie el chiar și transparent,
omului care iubește,
i se vede iubirea cum curge prin el,
cum aceasta îi izvorăște din inimă
ca să se prindă de o altă iubire;
ca două pâraie limpezi unindu-se,
să curgă râu.

asemenea-s cuvintele dintr-un poem,
pot fi șiroaie
dar, dacă nu curg împreună,
nu vor fi niciodată râu.
și fără izvor nu-i rost de ape,
cum fără emoție
nu-i rost de viață în cuvinte.

așa-i din sâmbure, lăstar.
ce va să fie falnic, falnic va fi,
și-o vreme, va șopti îndrăgostiților vise și dor,
o vreme va fi hotar între cer și pământ,
loc de odihnă,
adăpost de vânt,
apoi,
cuminte,
se va lăsa rănit,
sub mâinile tâmplarului poet.


Durerea facerii

te îmbracă purtându-ți trupul pe dos.
se hrănește din tine precum vâscul din copacul ce-l crede ramura sa,
ultimul sărut i-l porți,
să-l duci cu tine nu știi,
să o iei cu tine, nu poți.

din pasăre, fulgul desprins alunecă spre pământ
și crede că zboară,
şi-i pare că e pasăre ori de câte ori
vântul înalță trupu-i plăpând,
așa cum off-ul scăpat de omul suferind,
se crede cuvânt;
cum apa e drumul spre viață,
e viața.

deopotrivă obstacol ce-nfruntă peștele care o soarbe, o respiră,
care cu ea se luptă,
să-și prindă sămânța,
lângă izvoare.
la fel suferința gânditorului,
între prezent și trecut,
ce-și rupe cugetul și-l lasă
să se scurgă,
strop de sine,
pe hârtie.


Zarea în alb și negru

dacă ar fi să aleg finalul
m-aș întoarce la început,
să-l văd
cât mai de departe,
în alb negru prefăcut

și aș vedea
locul în care pământul rece se întinde sub tălpi, acolo
încolțește iz de câmp
și ropote de cai mângâie icoane,
locul în care
cuptorul îmbrățișează aluatul
înfăptuind facerea dintâi
povestea grâului, toată;
locul în care cerul sărută ferestrele
gătite cu mere și gutui
în gust de depărtare,
locul unde
din pereți stau să cadă
tăcerile.

până la ele aș mai călători o dată
apoi, către zare.


Alpinistul

îți imaginai cum
buzele tale, ochii tăi, umerii, pântecul,
toate,
mă vor naște
spre un cer ce-l păstrai în sufletul tău sincer, curat.
deloc așa!
eu eram luceafărul.
diminețile erau create doar pentru mine;
erau timpul meu,
să pot să mă ascund,
cum se ascund privirilor,
în zori,
toate stelele căzătoare.
te confundam cu dorința alteia,
ascunsă,
între rândurile pe care le colecționam,
zâmbind;
așa cum zâmbește fiara.
nu știam că dragostea nu-i articol de ziar
și că în fiecare scrisoare,
în fiecare cuvânt,
pulsul tău era unic exemplar,
dăruit mie.
dar, nu mă prefăceam.
mă prindeam de umărul tău
și-l sărutam
cum sărută soarele o stâncă
locul acela în care,
timid,
muntele se lasă iubit.
așa eram eu
alpinistul iubirilor
am urcat atâția munți!
atâtor munți le-am respirat norii;
pe fiecare am scrijelit semne adânci,
să se știe c-am fost pe acolo.
nu știam că pe dragoste nu se lasă autograf.


Peştele de piatră

dacă nu ești peștele zburător poți fi peștele de piatră.
te așezi, pregătit de-o veșnicie
și scuturi sălciile găunoase
până le desparți în două umbre
- una prefăcută în nisipuri mișcătoare,
alta în izvorul ce le răscolește pântecele.
inima le pulsează în tălpi;
de acolo le poți gusta sângele rece,
apoi numeri furnicile urcătoare.
e ceva care le înghite… înapoi niciuna.

peisaje pe roți se târâie, pe înserat, către vale.
țărâna răscolită, frunze de coceni
și carele bălăngănite de boii beți de-o zi umblătoare,
te inspiră pe tine, peștele de piatră…
și le desenezi,
pe lespezi și pe crucile ce stau să cadă
peste bocitoarele coborâte din noapte
să-ți spună poveștile peștilor zburători.


În pridvor

un chip care privește depărtarea
are în sine adâncul
somnului de unde își țese visele
așa cum suveica strecoară
fiecare fir între
fiecare alt fir
și-o mână le
potolește culorile
din când în când
șterge gândurile ce-au ajuns
într-un colț
pământul frământat pe o grindă lipit
din respect
o rândunică
a tăcut
cântecul șezătoarei
să-l zboare
gust de cuib
gust de urzeală


Ecouri

unde te duci?
şi mersul legănat te îndeamnă să mergi
ca și când ai fi un poznaș
nici nu mai știi
de câtă vreme unghiurile au înțepenit în spațiul lor,
lipite de cerc,
chiar sub rotule
prinzi potecile,
altădată
le pășeai pe verticală,
le așezi pe drum,
le întinzi cu podul palmei,
nici măcar o scamă să nu rămână deal

unde te duci?
acum privești,
din când în când,
înapoi,
peste umăr,
e foșnetul acela ce cântă mereu
mai stai! mai stai!

aveai privirea doar spre înainte
și caii galopau zgomotos în urma ta
le simțeai răsuflarea înspumată în ceafă
și zâmbeai;
știai că n-au să te ajungă
cumva,
s-au adunat toate firele de nisip în cioturi,
să pășești peste ele
nu-i loc,
să alergi nu poți,
iar caii…
caii își flutură coamele în fața ta

unde te duci?
tu stai pe o bancă
sub un castan
și tremurul din mâini te scutură,
dar tu ești în căruța aia,
strigând cailor să prindă curaj
doar râsul vostru
se-aude peste toată valea
și ea ți se prinde, strâns, de trup,
de parcă ar vrea să te știe acolo,
în zborul ce vă amețește

ecourile au tăcut
pe o alee verticală
o frunză se cerne
îndrăgostiții aleargă
în urma lor caii
 

Sursa: Ilie Viorel Stănică, 26 oct. 2023