Teodor Dume - Faţă în faţă cu mine şi alte poeme

Față in față cu mine

azi stau faţă în faţă cu mine
pentru a-mi putea da seama
cât sunt adevăr
cât minciună şi
cât sunt eu
ceea ce înseamnă
că fac parte din lumea
lucrurilor ce încă respiră

azi voi învăţa cât
să dau vieţii
cât morţii şi cât să
las lui Dumnezeu
apoi
mai am de făcut
un singur drum
unul singur

poarta o voi lăsa întredeschisă
să intre toţi rătăciţii pământului
şi când moartea
mă va căuta pe acasă
eu
voi fi departe
departe

departe...


Un fel de rânduială...

am văruit casa și gardurile
am întors oglinzile
am închis ușile
am pus cheia sub preș
am strigat- o pe fiica- mea
în gând și mai apoi
pe Dumnezeu
și am plecat...

în urma mea doar
un strigăt de pasăre


Singurătatea...

Mi-a numărat până şi bulele
din flaconul cu apă minerală şi cele
câteva înţepături de ţânţari de pe braţ
şi-n cele din urmă
a coborât
în mine
ca o muşiţă
în paharul cu vodcă al unui beţiv

apoi am suferit împreună

din rana adâncită în mlaştina neagră
nu va răsări nimic
nici măcar nimicul cicatrizat
pe respiraţia celui care
am fost şi sunt...


Azi moartea e o poartă închisă...

nu se mai moare ca-n alte dăţi când
pleoapa însângerată până la lacrimi
acoperea ultima tăcere şi
tristeţile fără capăt
vibrau lăuntric
iar lumea
desena cu ceară un Dumnezeu

nu nu se mai moare ca-n alte dăţi
şi nici durerea nu se mai plimbă
din om în om
căutând o nişă
criza ne-a afectat şi sentimentul
azi moartea e o poartă închisă
coridorul acela alb e-n renovare şi
nimeni nu ne mai promite când şi cum...

de aceea daţi-mi voie să mă mut
în fiecare din voi
să mă rog să înjur şi
din când în când să iubesc

uite cât de greu e să mori!


Ultima tăcere...

ar fi trebuit să mai trec pe la tine
la ceasul când ploile tropăie
deasupra lutului încins
să-mi obişnuiesc umbra să tacă atunci
când cerul îşi îmbracă haina de vânt
şi-n ultima tăcere
să-mi fac un loc
iar din singurătate
un prieten

pentru atunci...

ar fi trebuit să mai trec pe la tine
dar sunt prea puţin învăţat cu toate astea
şi uite nici n-am apucat să
mă împrietenesc cu moartea
şi asta pentru că
umbra s-a retras din tine
ca un nor
şi ai plecat şi ai plecat
şi ai plecat...


Casa de la răsărit

am să-ţi dau din mine o zi
apoi alta
suficient cât
să-ţi clădeşti o casă
cu ferestrele înspre răsărit
de unde
seară de seară o
să mă vezi trecând

să nu mă strigi

lasă noaptea să respire din mine
ca-n tăcerea ei să-mi pot
înveli chipul
pentru o altă zi

schijele de lună îmi intră în ochi
şi frigul din oase
îmi subţiază tăcerea
mă retrag în deşertul din mine
şi aştept
primul tău semn



Diagnostic: incompatibil cu trupul

sufăr de linişte -
ultimul diagnostic emis
de sentimente prin constrângere

de la o vreme pendulez între cuvinte
şi absenţa din trup de parcă
aş trăi într-un gol rotund
ca o gaură de fântână seacă
în rest
mă simt mult mai bine
şi îmi place să aud
că sunt
incompatibil cu trupul

uneori mai şi mor
ca să văd lumea cum se schimbă
şi preferă chipul de duminica
nu-i contrazic oricum
trăiesc din alte motive
şi nicidecum nu-mi pasă
de viaţa în care se întâmplă
toate ştirile zilei
mereu aceleaşi
violuri
greve
secetă
şi moarte
aş putea locui în alte locaţii
care se potrivesc cu felul meu tăcut
şi-atunci
o să realizez că trupul fără nume
ar fi ca un ziar cu tiraj limitat