« Revista ASLRQ
Constantin Marafet - Ultimele două dimineți ale sârboaicei Podi
 
 
O chema Podunavia, dar toți îi ziceau tanti Podi, sârboaica. Așa o strigau de la cel mai mic la cel mai înalt în grad în oraș. Le era greu s-o strige Podunavia, că li se încolăcea limba în gură. Ȋn plus, nu înțelegeau ce-i aia Podunavia. La noi Marița, Maria, Ioana erau nume adevărate de femeie.
 Când Tomescu o adusese în oraș, drept soție a lui, se strânsese lumea ca la circ la poarta lor. Deh, era dintr-o țară străină şi erau curioși să vadă cum arată, să nu cumva să le facă orașul de râs. Orașul era cochet și cu orgoliu. O plăcuseră din prima clipă: frumoasă, sfioasă și cu un vino-încoace incredibil, misterios. Mulți o curtaseră imediat, feriți de privirile atente ale lui Tomescu, dar degeaba. Ea își ridica nasul, pieptul devenea rigid, sânii ca două mere domnești încremeneau sub bluza înflorată și pășea țanțoșă mai departe, pe caldarâm, ca şi cum nu văzuse şi nu auzise nimic.
Tanti Podi cea falnică și frumoasă se transformase odată cu trecerea anilor într-un ghem de femeie din care, la fiecare vorbă, la fiecare dor, se deşira timpul de pe ghem. Mai era puțină. Vedea chiar și ea însăşi, deşi aproape orbise.
—Ei, zăresc un pic... îi spunea doctoriței ori de câte ori aceasta o vizita și încerca s-o convingă s-o opereze. Tare mi-e frică să nu orbesc ca mămica...  spunea mai mult pentru sine.
—Tanti Podi, se repezea doctorița, la cataracta matale, mie, împreună cu doctorul Ene, ne ia maxim 10 minute să te operăm și o să vezi din nou.
Întotdeauna, după plecarea doctoriței, era nervoasă, vorbea singură și gesticula: „Ce?... Are nevoie doctorul de bani? Să mă lege ei pe mine la ochi? Să stau legată? Nici vorbă. Vreau să mor așa cum a dat Dumnezeu, nu chinuită de ei”.
Zărea puțin. Doar un firicel de lumină portocaliu se plimba haotic prin fața sa, ca argintul viu. Se apleca, tot căutând să vadă cât mai bine acea lumină, din ce în ce mai puțină și fără contur.
Cu cât se apleca mai mult, cu atât nu mai putea să se îndrepte. O dureau șalele îngrozitor. Se scurtase de tot. Era mai lungă pe orizontală decât pe verticală.
Ca să uite de dureri și de patimile dorului, făcea drumuri scurte, din dormitor până la poarta care dădea în drumul principal, că mai avea o poartă, dar pe acolo nu prea trecea lumea şi nu avea cu cine sta de vorbă. Singurătatea o scotea din minți. Ieșea la poartă, doar, doar îi va da cineva „Bună ziua”. Dar nu o saluta nimeni. Lumea trecea indiferentă și grăbită. Bătrâna ajunsese ca o cârjă. Nu se mai putea îndrepta, iar lumina, și așa puțină și îngustă, se diminuase aşa de mult, încât vedea doar o dâră, ca o ață de cânepă gri.
Gârboveala asta avea și ea partea ei pozitivă. Aşa reuşea să miroasă pământul după ploaie. Mirosul acela îi dădea o stare de bine. Adulmeca precum un ogar, până la poartă, direct prin grădină. Cine își arunca privirea peste gard, și o vedea, se închina și își vedea grăbită de drum, că ea mormăia ceva.
Nimeni nu-i trecea pragul. Venea din când, din milă, tânăra doctoriță Lisaveta. I se făcuse milă de singurătatea ei. Ar fi vrut s-o opereze, să-i poată reda vederea. Știa că poate asta, că este posibil. Dar nu putea fără consimțământul ei sau al rudelor.
Povestea, când era întrebată, că are o fiică pe la București, care la rândul ei avea un băiat și o fată, mari de-acuma: băiatul, mare ștab prin București, dar bețiv, iar fata fugită în străinătate. Așa bețiv cum era, ar fi putut veni totuşi, dar nu mai avea ce să ia.
—Le-am dat toată agoniseala lui Tomescu, soțul meu, că eu nu am lucrat, dar am avut din ce trăi. Acum, dacă nu mai am nimic, nu mai vin... La ce să vină? La sărăcie?...
Casa arăta ca după primul bombardament. Stătea într-o rână. De la ușă, oricine ar fi intrat, vedea o sărăcie lucie.
Pe o laviță erau întinse felii de pâine puse la uscat, pe un ziar îngălbenit de vreme. Fărâmița câte o felie de pâine uscată într-o cană mare, portocalie, din plastic, o îmbiba cu apă îndulcită cu zahăr cubic și mânca. Ți se făcea foame când o vedeai mâncând cu atâta poftă. Nu mânca niciodată pâinea proaspătă. Asta era mâncarea ei pentru o zi întreagă. Ajunsese la 32 de kilograme. Nu ai fi zis, pentru că avea hainele largi pe ea, cernite, și nu se băga de seamă.
Lisaveta o privea cu milă, dar și cu dragoste. I se povestise despre soțul sârboaicei, mort în urmă cu 7 ani, și rămăsese impresionată. Ori de câte ori avea timp, venea la bătrână s-o consulte. Intra direct. Devenise oarecum de-a casei.
Pe hol trona fotografia unui moș cu barbă albă, cușmă, haină de cașmir. Pe partea dreaptă, imediat cum intrai, după ușă.
—E moș Iordache. De la el am cumpărat noi casa, îți răspundea la întrebare tanti Podi, fără ca măcar s-o rostești.
Că voiai, că nu voiai, fotografia avea ceva din misterul timpului pierdut. Ȋntorceai capul fără să vrei, parcă s-o privești până se decolora de tot. Îți sfredelea sufletul ca o sete. Parcă-l auzeai pe moș cum îți dădea „Bună ziua”, cu un glas dogit, dar impunător. Îi vedeai involuntar mormântul plin de buruieni, chiar dacă nu știai unde este înmormântat, de te cutremurai de întâmplare. Îți creea o stare de teamă, de panică.
Lisaveta se dădea de fiecare dată doi paşi înapoi, involuntar. Aproape că intra de două ori pe ușă, de se mira și ea de sine. Mirarea era și mai mare după ce o consulta pe sârboaică. Părea că are sânge de marțian. Pulsa discret pe imitația de piele care susținea oasele. Nici sângele, dar nici vederea nu reuşeau să găsească drumul morții.
—Cu ce i-oi fi greșit eu mămichii, se lamenta tanti Podi de fiecare dată, de nu mă ia?... Pe toți i-a luat, numai pe mine m-a lăsat aici, singură. A uitat de mine... Așa de urâtă i-oi hi fost?
Se tânguia, de i se auzeau cuvintele înfundate în mărul lui Adam, ca un gâlgâit. Ochii înfundați în orbite, cu pleoapele căzute ca o piele moartă peste genele de jos, abia zăreau. Nu avea puterea să mai ridice pleoapele care zemuiau. Se umpleau de lacrimi care căutau veșnicia.
—Dar nepotul nu vine? Nu a venit? întreba Lisaveta.
—Nici nu-i mai cunosc culoarea... Nu, nu mai vine... Când aveam ce să le dau, veneau toți. De la moartea soțului meu, niciunul nu a mai venit. Au cărat tot cu camioanele atunci. Nu vezi că nu mai am un pled să pun pe pat? Acum... și lacrimile dădeau buzna, de reușeau să ridice pleoapele care stăteau ca un zăgaz în fața lor. Reușeau întotdeauna să rupă zăgazul, când era vorba de nepoții ei.
       Își lua bățul de după ușă, îl strângea în mână cu putere și se plimba sprijinindu-se de el, apatică, trei pași în față, doi în spate, ca un dans al marilor regrete. După ce se liniștea, se întorcea și i se adresa politicos doctoriței:
—Ia zi, mamă, ce fac eu, dacă rămân oarbă? Că și mămica a murit tot așa, oarbă, neajutorată. Doar eu stăteam cu ea. Și aveam bărbat tânăr acasă. Dar eu tot cu mămica stăteam, în Zaicear.
Soarele orbitor intra pe fereastra de deasupra ușii. Emana căldură, iar razele se opreau fix în patul unde se odihnea sârboaica Podi.
Patul era din scândură de brad, netrasă la rindea, cu multe paie de grâu. Pe deasupra lor, o țoală veche, care făcuse parte din zestrea ei de nuntă. A vrut să astupe fereastra de deasupra ușii Lisaveta, cu un ziar, să o ferească de zăpușeala zilei. Dar ea nu și nu.
—Lumina, chiar arzătoare, mă ține în viață. Oi sta mult și bine la întuneric...
La un așa argument, doctorița dădea înapoi. Tanti Podi o conducea întotdeauna până la poartă pe doctoriță. Pipăia mândră, cu mâinile încleștate, și mirosea frunzele, florile, care crescuseră sălbatic pe toată întinderea din fața casei și până la gardul dinspre drum.
Era o grădină neîngrijită. Dar mirosul florilor, bâzâitul albinelor, fremătul frunzelor te duceau într-o visare greu de stăpânit. Iubeai imediat și necondiționat locul. Arbuștii se înălțaseră și se înmulțiseră cât să obtureze privirea celor care ar fi îndrăznit să se uite peste gard, în special copiii. Ei întărâtau uneori câinele lui Podi, numai s-o vadă ieșind în curte. Strigau cu spor: „Sârboaica, sârboaica, drăcoaica, drăcoaica” și fugeau.
Tanti Podi ridica bățul din lemn de alun, special adus din fundul Motnăului, care ținea loc de toiag, deasupra capului, și râdea. Îi plăcea. Iubea copiii care astfel îi alungau singurătatea.
Uita mereu, sau poate așa voia, ciușmeaua deschisă și se forma un fel de lac în fața ușii. Trebuia să-l ocoleşti prin partea dreaptă, să poți ajunge pe treapta a doua a casei, căci prima treaptă era inundată. Apoi, pe lângă trepte se forma un fel de pârâiaș, care intra direct sub talpa casei. Probabil că din această cauză putrezise talpa casei, fiind din lemn de stejar, adus cine știe de unde, că se lăsase casa într-o parte, pe stânga, către răsărit.
—O să cadă casa pe matale... îi zicea câte o vecină, văzând cum băltește apa chiar în fața ușii, de nu mai puteai intra.
—Las-o să cadă... Ce? Nu-i casa mea?
—A matale, a matale este, dar cum să te scoatem de sub dărâmături? Că ai rămas cât un țâr... Te amesteci cu molozul... zicea râzând cu gura până la urechi vecina Silica.
—Eh, nu de asta mă vait eu. Să cadă! Ce? Îi trebuie cuiva? După moartea mea, să facă ce-or vrea cu ea. Ei nu vin să mă vadă acum. Au casele lor. Le trebuie dărăpănătura asta? Nu valoarează nici cât o ceapă degerată, dar o donez primăriei, să mă îngroape.
Oricât de insensibil ai fi fost, simțeai cuvintele ei ca un geamăt înăbușit, ca un tăiș de cuțit, ca o moarte cu straiele rupciugoase și pline de praf, cum îți inunda măruntaiele. Și, vrând-nevrând, te gândeai la tine. Îți făceai semnul crucii cu limba, pe cerul gurii, și, simțind că nu este suficient, duceai mâna dreaptă instantaneu la frunte și te închinai, zicând cu glas tare: „Dă, Doamne, să nu rămân singură și eu! Ce pedeapsă mai este și asta? Săraca tanti Podi...”
Îi simțeai disperarea în măduva oaselor. Te legănai involuntar de pe un picior pe altul. Oftai. Apoi te uitai speriat în toate părțile, să nu te fi văzut careva.
Chiar dacă se născuse la Zaicear, în Serbia, Podi era româncă, se considera româncă. Își urmase soțul aici, în țară. Îl cunoscuse înainte de război. Domnul Tomescu fondase, împreună cu ceilalți profesori, ziarul „Vorba Noastră”, dumnealui fiind directorul liceului din Zaicear. Tanti Podi povestea cum deodată se trezise în fața sa. Se dusese cu un articol despre beneficiile dulceței de gutui. O privise de sub pălăria cu boruri largi și râsese cu poftă, de-l apucase sughițul.
—De ce râzi, domnule, de ce râzi ca proasta–n târg? Ce? Am ceva pe față?
Atunci el se opri din râsul satanic. Pentru o clipă păru pierdut în bezna adâncă a unei lumânări. A început, deodată, domnia tăcerii din mormântul lui Napoleon. Erau stingheri pe planetă amândoi. Ȋşi freca fiecare mâinile, vrând parcă să aprindă focul. Focul s-a aprins fără să prindă de veste. Era înălțător! De atunci focul le-a hrănit sufletele.
Acum era văduvă. Trecuseră 7 ani de la moartea lui Tomescu. De atunci, zilnic, ea își pregătea hainele pentru înmormântare. Nu voia să fie îmbrăcată cu orice. Le voia impecabile. De teamă, uneori se întorcea repezit din curte, să nu cumva să se fi așezat vreo scamă pe taior. Le peria încet, cu mult tact, calm. Nu se plictisea niciodată. Cumpărase și coșciug. Zicea: „Să fie! Să nu stea copiii să caute...”
Un frison îi străbătea atunci, același de fiecare dată, toată ființa. Își amintea că rămăsese singură, că o uitaseră toți. În Serbia nu mai avea pe nimeni. Îi muriseră toate neamurile. Aici... fiica ei... la o aruncătură de băț, la București, nu avea timp s-o vadă.
—Parcă ar fi jurată. Mor și n-o s-o mai văd... vorbea ea cu Zaron.
Celorlalți le spunea că este ocupată, dar că va veni.
Zaron, câinele de pripas, lătra doar atunci când îi era foame sau se speria de vreo pisică mai agresivă, care-i arăta ghearele și îl scuipa. Tanti Podi lua o felie din pâinea ei și-i dădea lui Zaron. Acesta se gudura printre picioarele ei. De fiecare dată trebuia să se sprijine bine în băț, să nu cadă. Câinelui îi dădea felia de pâine așa, uscată. Nu i-o înmuia în apă dulce decât de revelion. Zaron stătea afară zi lumină și privea înăuntru prin ușa întredeschisă.
Preocuparea ei principală era aprinderea focului. Era ca un ritual. Făcea focul încontinuu, vara și iarna. O durea sufletul, când vedea că începe să se stingă. O apuca o tristețe din care ieșea doar prin mătănii și rugăciuni. Toată pensia o dădea pe lemne. Era fericită și țopăia ca un copil când pădurarul Vasile, prieten cu soțul ei, descărca lemnele în bătătură.
Se plimba fără noimă, de la o poartă la cealaltă. Până și casa părea să poartă haine de doliu. Era cea mai veche din oraș. Avea puțin peste două secole şi stătea ca Turnul din Pisa. Fumul, de la singurul horn, ieșea și el într-o parte. Ieșea la dreapta, apoi o lua în sus și dispărea ca o nălucă, fără să lase urme pe cerul de deasupra casei.
Dintr-­o dată bătrâna începea să plângă. Plângea mult și cu vorbe meșteşugite. Vorbea cu Zaron. Lacrimile se adunau în coloane şi despicau obrazul ca o crestătură de cuțit. În urma lor parcă pielea revenea la viață, se întindea și se îmbujora.
Când nu a mai avut lacrimi, s-a întins pe pat. Dădu ochii peste cap, scoase un geamăt puternic și lumina lumânării fâlfâi puţin și se stinse. Atunci, brusc, parcă s-a mai înălțat puţin. Părea a avea alură de lup şi începu să urle din toți rărunchii. Urla atât de tare, că se auzea în tot orașul. Nu îndrăzea nimeni să intre.
Filica venea de la piață. Avea sacoșele pline. La poarta lui tanti Podi se adunase lume.
—Ce, ce se întâmplă?
—Câinele ăla... Parcă-i turbat!
—Cine? Zaron? Ăla e mai blând ca o pisică. Ia, lasă că văd eu.
Lăsă sacoșele la poartă și intră. Zaron începu să schelacăie ca un țânc, văzând-o că se apropie, și se ascunse într-un arbust. Prin uşa întredeschisă, Filica o văzu pe tanti Podi întinsă pe pat. Intră la ea. Focul ardea în sobă. Ȋn cameră era așa de rece, că un frison îi stăbătu şira spinării. O prinse de mână. Ȋi era teamă. Mâna era rece ca gheața. Ieși din cameră și strigă la vecina din stânga, la Silica.
—Hai, fă, că a murit tanti Podi!
S-a aflat repede în oraș că murise tanti Podi. Se mulțumiră toți cu un „Dumnezeu s-o ierte!” și-și văzură în continuare de viața lor. De data aceasta nu au mai alergat s-o vadă, ca atunci când venise.
Filica, mai curajoasă din fire, a căutat prin toată casa. A găsit numărul de telefon al fiicei ei și a mers la poştă, de a sunat-o. A insistat mult. Când a răspuns fata, a zis „Dumnezeu s-o ierte!” și a închis.
Au aşteptat-o în zadar la înmormântare. Nu a venit. Oricum, primăria s-a ocupat cu înmormântarea bătrânei.
—Mai mare rușinea!... zicea Filica oricui era dispus s-o asculte. Tu știi ce familie au fost? Păi domnul Tomescu a fost primar la Zaicear, în Serbia, înainte de război. Încărcați au venit. Camioanele umpluseră toată strada. Au dat și la săraci. Şi acuma s-o îngroape primăria?...
Oasele nu erau mai groase decât o andrea. Se sfărâmau când au luat-o în brațe s-o aşeze în coşciug. Carnea albă și parfumată cândva se topise ca ceara unei lumânări. Din văzduh, o rafală de vânt se porni deodată. Stropi reci de ploaie loveau cu putere fețele celor câțiva oameni care însoțeau cortegiul funerar.
—I-a părut rău că a murit... zise o femeie cu fața în batistă.
—Nu, nu cred că despre asta este vorba... Așa se spune, dar nu... se băgă în vorbă vecina ei, Silica. Ea a plecat cu un foc mare pe inimă, mare cât casa protoieriei. A plecat uitată de fiică și nepoți. Mai mare durere ca asta este?... Auzi... S-o îngroape primăria... Săraca, rău a ajuns!...
—Chiar, fetică, unde-s neamurile ei?
—Morava, fiica ei, cică ar trăi la București, cu Zdrelo, fiul ei. Că cică fata, aia blondă și frumoasă, Omolia parcă, ar fi fugit în străinătate, să nu facă pușcărie și să cheltuie averea lui Tomescu.
—Dar ce nume au și ăștia... De unde până unde?
—Ei, cică ea, baba moartă, a ținut să le dea nume care să amintească de locurile ei de baștină.
—Vai de mine și de mine! Și zi, acum o îngroapă primăria... Păi aștia au avut bani, nu glumă...
—Da, fetică! Primăria! Dar cică, cu scumpirile astea, nici primăria nu a putut să dea toți banii de înmormântare, că nu aveau lege. A mai pus Grigore, ăla de stă pe Independenței, pe colț, spre gară. A fost el măcelar în piață... Cică a pus din banii lui de înmormântare. Ce om cumsecade!
—Și ca ce chestie a pus Grigore, măcelarul, bani? Ce? Sunt neamuri? Nu cred, nu are cum....
—Ei, ar fi vrut-o el în tinereţe, dar baba nu s-a lăsat. S-a ținut după ea de când a adus-o Tomescu în oraș.
Cortegiul funerar avea ceva aparte, ceva nepământean. Cei cinci-şase inși care însoțeau cortegiul aveau o cadență cazonă. Un sfârșit omenesc care a făcut o spărtură în cer cât o minge de fotbal. Mirosea a mir. Lespedea s-a aşezat ca luna în mijlocul nopții. Timpul a început să învârtă acele ceasornicului. Casa lui Podi a devenit, conform testamentului, proprietatea primăriei. Zaron a fost adoptat de Filica. În oraș s-a așternut uitarea.
Sursa: Constantin Marafet, 9 nov. 2023