-
-
Ionuţ Caragea -
Return to Virtuality
-
Alan Jones venise
pe lume pe 14 aprilie 2047, în Snowdon, oraș în nordul
Vechii Federații, exact lângă banchiză. După spusele mamei
sale, fusese un nou născut foarte bine făcut, greu ca un
pietroi de pe fundul râului Tiva. De la tatăl său moștenise
ochii albaștri și părul blond, spunându-i-se micul prinț al
zăpezii. I se cântau cântece din legendele nordice, iar când
crescu mai mare, bunicul îi povestise cum veniseră zânele
nordului din alte colțuri ale universului pentru a îi
prezice viitorul. Totodată, bunicul îl atenționase și asupra
faptului că i se pregătește o călătorie periculoasă și că,
la un moment de cotitură al vieții sale, dragostea îi va
arăta calea. Pe vremea aceea, Alan nu înțelegea prea multe
din spusele bunicului și încetul cu încetul aproape că
ajunsese să uite de toate acestea. Acum, însă, toate acele
povețe îi reveniseră la suprafață și începuse să facă unele
conexiuni.
Alan păstra o
amintire de neuitat despre casa în care se născuse. Situată
pe un mal mai abrupt al râului Tiva, mai largă la bază și
mai restrânsă pe măsură ce câștiga în înălțime, casa din
piatră albă și cărămidă roșie semăna mai degrabă cu un
castel din legendele nordului. Lui Alan îi plăceau foarte
mult poveștile despre Erik, prințul curajos al laponilor
care traversase oceanul și se luptase cu urșii polari
trimiși de zâne ca să-l oprească din drumul spre castelul
lor. După ce trecuse de toate obstacolele, Erik o întâlni pe
Areea, cea mai frumoasă dintre zâne, de care se îndrăgosti
la prima vedere. Pe urmă au domnit împreună peste
întinderile zăpezilor veșnice, în castelul Snowdon. Din
această legendă se spunea că provine și numele orașului, iar
lui Alan îi plăcea să creadă că zidurile între care locuiau
erau întocmai ale faimosului castel.
Exceptând ororile
pandemiei, anii tinereții petrecuți la Snowdon fuseseră cele
mai fericite momente din viață lui Alan. Vara, când se
dezghețau apele râului Tiva, se ducea cu vărul Harris la
casa bunicilor de pe celălalt mal, acolo unde apele erau mai
puțin adânci și mai calde. Pescuiau deseori cu mâinile
printre pietre și prin scobiturile făcute sub malul apei.
Uneori, pe înserate, se dezbrăcau de toate hainele și se
scăldau. Din spatele tufișurilor, Ann și Alexis Thompson,
fetele vecinilor, își dădeau coate și chicoteau. Vara
petreceau foarte mult timp în preajma râului, iar când venea
iarna, cel mai lung anotimp, se bucurau de sărbătorile
zăpezii: patinau, schiau și mergeau cu toții în Orășelul
copiilor, pentru a își expune propriile sculpturi în gheață.
Acele vacanțe erau ca un vis frumos.
Atunci când mergea
la școală, lui Alan îi plăceau cel mai mult competițiile
sportive între clase. Educația pe care i-o dăduse tatăl său
îl ajutase să fie printre cei mai buni. Florian era
dominant, dar generos. Își asumase rolul de model pentru
Alan, sperând că fiul lui îi va călca pe urme. Urmând
exemplul tatălui său, Alan îl proteja pe vărul său de
băieții mai mari. Știa tot felul de trucuri sportive și
psihologice, dar dacă ceilalți erau numeroși, fuga era cea
mai sigură; încă un motiv care i-a ajutat să ajungă atleți
desăvârșiți…
Părinții săi îi
asiguraseră o educație sănătoasă. În comparație cu copiii
altor familii, care aveau ultimele noutăți în materie de
computere, console și ochelari holografici, Alan iubea
natura, practica sportul, iar acasă citea poveștile
bunicului său. Tocmai datorită preocupărilor sale ajunsese
matur înainte de vârsta firească.
Bunicul John
fusese scriitor și desenator. Așa supraviețuise într-o
civilizație în care tehnologia oferea copiilor posibilitatea
de a se conecta la lumi virtuale inimaginabile. Însă unii
părinți, mai ales cei care trecuseră prin revoluția
informațională, erau împotriva consolelor și ochelarilor
holografici. Nu voiau să aibă copii dependenți de virtual,
ci să le stimuleze capacitatea intelectuală după metodele
vechi învățate la școală. Literatura, sportul și muzica erau
activități obligatorii, iar religia avea din ce în ce mai
mare importanță.
Bunica Emily
fusese o femeie extraordinară, extrem de sensibilă,
activitățile casnice și mersul la biserica fiind
principalele ei preocupări. Și ce plăcinte mai făcea!
Povestea adeseori întâmplări în care îngerii se arătau
oamenilor, în care Dumnezeu se preschimba într-un bătrân sau
într-un nor… Din păcate, virusul Frazier a făcut din ea
prima victimă a familiei. Bunicul John a mai trăit câteva
săptămâni. S-a luptat cu înverșunare până la capăt, fiind pe
deplin conștient. Ultimele sale desene înfățișau moartea,
pregătită să-i curme viața. Repeta întruna că oriunde
încerci să fugi, moartea te așteaptă deja acolo. Alan nu a
putut uita acele cuvinte. La scurt timp după decesul
bunicilor, a fost rândul părinților săi. Erau amândoi în
spital, pat lângă pat, ținându-și mâinile strânse. Helen
lucrase toată viața într-un orfelinat. Avea sufletul cald și
nobil, fiind gata să ajute pe oricine se afla în
dificultate. În fiecare săptămână se ducea cu bunica Emily
la biserică și strângea fonduri pentru săraci și orfani.
Florian fusese sportiv de performanță însă fără mari
rezultate, acceptarea anabolizanților ducând la apariția
unor mutanți care băteau recorduri după recorduri.
La cei patruzeci
și doi de ani ai săi, Alan avea o experiență mare de viață.
Ochii albaștri și pletele blonde mai păstrau ceva din
inocența copilăriei. Cu toți banii pe care-i moștenise,
alesese Second Life, singurul loc care accepta
supraviețuitorii de pe urma pandemiei. Voia să plece cât mai
departe și să uite realitatea aceea cruntă. Dar noua sa
viața avea să devină un nou coșmar...
-
*
-
Alarma suna deja de cinci minute. Ținea ochii închiși.
Întinse mâna după ochelari. Intră în panică. Nu erau acolo.
Unde îi pusese? Inima îi bătea cu putere. Tremura.
Realitatea nu aștepta decât o mică greșeală. Începu să
pipăie obiectele. Ceasul rece. Era un ceas sau o bombă cu
ceas? Lângă el, paharul. Oare ce conținea?… Veioza, ah, nu!
Ar însemna sinucidere curată! Atingerea familiară a
ochelarilor îl liniști. Totul reveni la normal.
— Bună dimineața,
domnule Jones. Este ora 6.07 a.m. Indicele Second Life este
de 97%. Temperatura mediului ambiant: 23 grade Celsius.
Factorul luminozitate: 5. Factorul umiditate: 32%. Nivelul
de puritate al aerului: 6. Care este traseul dumneavoastră?
— Același ca și
ieri. Însă te rog să reduci numărul de voci. Iar când trec
pe lângă vânzătorul de hamburgeri, pâinea să fie mai rumenă.
M-am săturat de culoarea aia. Și nu uita domnișoara de la
magazinul de dulciuri. Ridică-i un pic fusta. Și surâsul să
fie mai larg…
— Programul a fost
încărcat. Vă urez o zi minunată, domnule Jones.
Închise ușa și
făcu primul pas. Holul strălucitor și curat. Liftul coborî
silențios. Ieși în stradă. Vântul bătea ușor și legăna
frunzele palmierilor. Mașini de lux. Acum trebuia să apară
motocicleta. Blonda avea niște fese superbe. Tatuajul de
deasupra îl scotea din minți: Kiss me! Se opri două minute.
În fiecare dimineață se oprea. În fiecare dimineață încerca
să se apropie. Însă implantul îl împingea mereu în cealaltă
direcție.
Ajunse la vânzătorul de hamburgeri. De ce nu schimbase un
pic și mirosul? Oricum, pâinea era mai rumenă. Și gustul
parcă era diferit. Ajunse în dreptul magazinului de dulciuri.
Roșcata îi zâmbi larg. Apoi se întoarse și se aplecă după
niște produse. Fusta i se ridică dezvelindu-i coapsele
perfecte. Zbrrr!
Ajunse la muncă. Se așeză pe scaun. Își slăbi nodul de la
cravată. Intră primul client. Probleme cu nevasta. Programe
diferite. El o înșelase. Și ea pe el. Cu cine? Nu știa
exact. Pur și simplu schimbaseră programele. Divorțul era
iminent. Al doilea client avea probleme de implant. Probleme
emoționale. Era mereu în întârziere. Îi prescrise să rămână
în casă și să aștepte. Câte două pastile de Torex din patru
în patru ore. Sună la Second Life Corporation. Îi făcu o
programare pentru operație.
Îl durea capul.
Fusese o zi obositoare. Deschise fereastra. Kilimanjaro. La
poalele muntelui nisipurile calde de la Costa Blanca. La doi
pași, Las Vegas. În aer mirosea a ceai chinezesc. Da, era
bun un ceai. Pauză. Ajunse acasă. Pauză.
— Bună dimineața,
domnule Jones. Este ora 6.07 a.m. Indicele Second Life este
de 97%. Temperatura mediului ambiant: 23 grade Celsius.
Factorul luminozitate: 5. Factorul umiditate: 32%. Nivelul
de puritate al aerului: 6. Care este traseul dumneavoastră?
— Același ca și
ieri. Însă azi voi coborî pe scări. Vreau să o văd pe
Marleen. Te rog să schimbi mirosul hamburgerilor. Și să fie
un pic mai picanți. Nu uita domnișoara de la magazinul de
dulciuri. Când se apleacă, să fie cu fața la mine. Să i se
vadă sânii…
— Domnule Jones,
articolul 5 din legea dreptului de intimitate prevede că…
— Bine, bine, am
înțeles. Să i se vadă sutienul. Să aibă culoarea roșie. Am o
poftă nebună de roșu. Să-mi facă cu ochiul.
— Programul a fost
încărcat. Vă urez o zi minunată, domnule Jones.
Închise ușa și
făcu primul pas. Holul strălucitor și curat. Se împiedică și
căzu pe scări. Ochelarii i se făcură praf. Implantul încerca
să se adapteze. Avea doar câteva zeci de minute. Panică.
Alarma suna undeva. Inspectorii erau deja pe drum.
Vaporizatorii erau pregătiți în caz de urgență.
Ieși grăbit în stradă. Implantul îi juca feste. Imagini
suprapuse. Vântul bătea ușor printre construcțiile metalice.
Roboți. Ba nu, mașini de lux. Roboți. Acum trebuia să apară
motocicleta. Blonda avea niște fese superbe. Roboți. Fesele
metalice îl scoteau din minți: Looser! Se opri două minute.
Își frecă ochii. În fiecare dimineață se oprea. În fiecare
dimineață încerca să se trezească la realitate. Însă
implantul îl împingea mereu în cealaltă direcție.
Ajunse la vânzătorul de hamburgeri. Roboți. O pastă
lipicioasă. Un gust oribil. Pâinea era mucegăită. Ajunse în
dreptul magazinului de dulciuri. Roboți. Roșcata. Zâmbetul
metalic îi îngheță sângele. Roșcata se întoarse și se aplecă
după niște produse. Fusta i se ridică dezvelindu-i coapsele
metalice. Looser!
Ajunse la muncă.
Se așeză pe scaun. Își slăbi nodul de la cravată. Cravată?
Implantul îl strângea de gât. Inima îi bătea cu putere.
Tremura. Deschise sertarul. Perechea de rezervă. Intră
primul client. Probleme cu nevasta. Programe diferite. El o
înșelase. Și ea pe el. Cu cine? Nu știa exact. Pur și simplu
schimbaseră programele. Divorțul era iminent. Al doilea
client avea probleme de implant. Probleme emoționale. Era
mereu în întârziere. Îi prescrise să rămână în casă și să aștepte.
Câte două pastile de Torex din patru în patru ore. Sună la
Second Life Corporation. Îi făcu o programare pentru operație.
Îl durea capul. Fusese o zi obositoare. Deschise fereastra.
Kilimanjaro. La poalele muntelui nisipurile calde de la
Costa Blanca. La doi pași, Las Vegas. În aer mirosea a ceai
chinezesc. Da, era bun un ceai. Pauză. Ajunse acasă. Pauză.
— Bună dimineața,
domnule Jones. Este ora 6.07 a.m. Indicele Second Life este
de 97%. Temperatura mediului ambiant: 23 grade Celsius.
Factorul luminozitate: 5. Factorul umiditate: 32%. Nivelul
de puritate al aerului: 6. Care este traseul dumneavoastră?
— Au reparat
scările?
-
*
-
Notă: Traducerea în engleză a
acestei povestiri, publicată sub pseudonimul Snowdon King, a
obţinut o Mențiune de Onoare la concursul L. Ron Hubbard
Writers of the Future, trimestrul 4, anul 2021, Hollywood,
S.U.A. Acest concurs la care participă mii de scriitori din
întreaga lume este, după spusele organizatorilor, "Cel mai
durabil și influent concurs din istoria SF și Fantasy". (https://www.writersofthefuture.com/enter-writer-contest/).
Juriul, extrem de exigent, este compus din scriitori de
marcă ai literaturii SF (https://www.writersofthefuture.com/writer-judges/).
-
-
