Luminiţa Răileanu - Viktoria cu şapte mame

Luminiţa Răileanu - Viktoria cu şapte mame

Fetiţa de numai 3 luni plânge la pieptul mamei. Anna, îmbrăcată în negru, îşi plimbă copila agale pe străzile discrete ale orăşelului de provincie. Mângâie fetiţa pe căpşor, încercând să o liniştească printr-un cântec duios, pe care abia îl murmură şi ea printre lacrimi.
I se pare că viaţa ei s-a încheiat înainte de a începe. La cei 24 de ani are sufletul greu, îmbătrânit mult prea devreme, din cauza războiului pe care Rusia l-a pornit împotriva ţării ei. Nici nu a avut prea mult la dispoziţie pentru a se gândi la invazia rusească, nici ea, nici soţul ei. De la izbucnirea războiului, singura grijă din familia ei a fost cum să protejeze sufleţelul ce avea să vină pe lume curând.
Acum, trecând pe la umbra unui copac impunător, îşi aminteşte involuntar ultima zi în care l-a văzut pe Anton, soţul ei şi tatăl micuţei Viktoria. Era la sfârşitul lunii martie, la doar o lună de la izbucnirea conflictului ruso-ucrainean. Însărcinată în 7 luni, luând în calcul naşterea micuţei sub ploaia de bombe, a ales împreună cu Anton ca ea să părăsească Ucraina, urmând ca şi acesta să o facă, dacă va reuşi. Legea tocmai anunţată interzicea bărbaţilor între 18 şi 60 de ani să părăsească Ucraina, pentru a putea fi înrolaţi când situaţia de pe front o va cere.
Vama era un furnicar, în care fiecare aştepta să calce în România. Chipuri îngrijorate, chipuri plânse, chipuri pline de speranţă, toate îşi găseau locul în peisajul de la punctul de trecere a frontierei. Nimeni nu îndrăznea să sară rândul, respectând în durere regula primului venit. Copii neştiutori, bunici niciodată împăcaţi cu această soartă, mame deznădăjduite şi bărbaţi cu sufletul trist, toţi modelau tabloul negru al despărţirii. Vameşii se comportau ca nişte roboţi. Altfel nu ar fi rezistat poveştii fiecăruia în parte. Acasă, însă, după zile de muncă neobosită, dădeau frâu liber lacrimilor, ducând cu ei atâta durere. Prea puţină însufleţire le-a fost dat să vadă în acele zile. Duceau cu ei tot timpul mii de perechi de ochi care îi priveau confuz, neclar, îngenunchiaţi în faţa războiului.
Aici şi-au luat rămas-bun şi Anton şi Anna. Bărbatul mângâia cu dragoste burtica Annei, care se întreba cu teamă dacă Anton îşi va ţine vreodată fetiţa în braţe. Cei doi s-au îmbrăţişat cu disperare, iar Anna a păşit în România, după o aşteptare de trei zile în vamă.
Avea să ajungă cu un grup de alte 7 femei într-un orăşel românesc din est, unde aveau să primească adăpost şi susţinere. Câtă teamă de viitor, cât necunoscut, dar mai ales câtă grijă pentru copilaşul ce avea să vină pe lume peste numai două luni!
Rămas singur în ţară şi în căsuţa lor liniştită, aflată într-un orăşel la aproape două ore de vama cu România, Anton este cuprins de îndoieli, de întrebări, care îi străbat mintea fulgerător şi îi chinuie sufletul zi şi noapte. Ştie că momentan nu poate pleca după Anna.
Cu Anna se ştie din copilărie. În adolescenţă s-au apropiat mai mult şi s-a ivit dragostea lor. Îi vine în minte seara când, pe la 16 ani, alergând după ea în joacă, aceasta a căzut şi s-a rănit la un genunchi. Şi acum, amintindu-şi, îl învăluie o atmosferă de patimă, dor şi împlinire. Din cămaşa lui a rupt o mânecă şi i-a bandajat Annei rana. Anna l-a privit cu dragoste şi l-a îmbrăţişat fericită. Anton, printre amintirile înceţoşate de tristeţe, o revede pe Anna şi când, într-o iarnă, aceasta i-a strecurat în buzunarul de pe interiorul hainei un bileţel, rugându-l să îl citească abia când va ajunge acasă. Bărbatul îşi aminteşte şi acum mirosul parfumului Annei, care strânsese bileţelul în palma ei delicată.
Se ridică din pat şi merge spre dulapul din cameră. Deschide uşa din stânga şi ia în mâini albumul cu fotografii de familie. Chiar la prima pagină stă biletul scris de mâna Annei, în urmă cu 7 ani. Anton citeşte cu glas tare: “A ta pentru totdeauna. Anna”.
Lacrimile îi curg şiroaie pe obrajii de bărbat în floarea vârstei. Este hotărât. Pentru Anna şi micuţa lor va porni spre România.
De pe ecranul televizorului din dormitor, veşti negre amplificau temerile lui Anton. Rusia ataca în forţă obiective importante din Kiev. Imaginile îl îngrozeau, chiar dacă se afla la atâţia kilometri de front. Fiecare bombă căzută pe teritoriul ucrainean o simţea ca pe un cuţit în inima lui şi a familiei lui. Oamenii care îşi strigau frica şi disperarea făceau ca lacrimile lui să fie de nestăvilit. Atât de multe sentimente la un loc doar aşa îşi găseau calea spre limpezire.
Aflase că deja existau persoane care, pentru 500 de euro, vindeau pontul pentru a trece în România, ilegal, desigur. Îţi indicau porţiunea cea mai îngustă din Tisa, pe care o puteai trece înot.
Într-una din zile, venind de la primăria unde lucra ca funcţionar, Anton se întâlneşte pe stradă cu Vitaly, prieten din copilărie şi vecin, plecat din anii studenţiei la Bucureşti.
S-au îmbrăţişat şi s-au bătut pe spate cu toată bucuria revederii.
—Da, m-am întors. Vreau să mă înrolez cât mai repede. Mi se pare o mare umilinţă ce vrea să facă Rusia şi îl consider trădător pe oricare ucrainean care nu-şi va apăra ţara. Tu când pleci pe front?
Anton a rămas perplex. Nu se aştepta la această întrebare şi nici nu a avut cum să-i explice lui Vitaly că el ar vrea să fugă din ţară, că nu crede că e războiul lui, că aşteaptă o fetiţă care va trebui să aibă şi tată, un tată lângă ea, nu unul căzut la datorie pe front. Aşa că a îngăimat un răspuns la întâmplare, neconvingător.
—Poate plecăm amândoi odată, continuă Vitaly, care înţelesese din atitudinea lui Anton că i-ar fi teamă de front, nicidecum că nu ar vrea să plece la război. Hai, camarade! La luptă! Ţara are nevoie de noi! Vom fi eroi!
După întâlnirea cu Vitaly, Anton a căutat să înţeleagă ce îl animă pe acesta în dorinţa de a-şi apăra ţara cu orice preţ. Patriotism? Inconştienţă? Teribilism? Avea nevoie să mai discute cu el.
Într-o seară l-a căutat special pe Vitaly la casa părintească, unde se întorsese să-şi îndeplinească visul – înrolarea şi plecarea pe front. L-a găsit entuziast, deoarece se apropia de momentul plecării. Mai erau 10 zile şi avea să plece în cel mai fierbinte punct al războiului.
—Voi pleca la Kiev. Acolo se dă lupta cea mare. Asta mi-am dorit. Este departe, dar voi face orice sacrificiu să apăr Ucraina. Este nedrept tot ce se întâmplă. Îmi doresc să nu cedăm niciun metru pătrat. Tu ce faci? Când şi unde pleci?
Cum avea Anton să-i spună gândul lui ascuns lui Vitaly? L-ar fi denunţat imediat că vrea să părăsească ţara. Dar Vitaly nu cunoscuse dragostea, nu ştia sufletul lui Anton care tânjea după Anna. Pentru el, plecarea Annei era pentru siguranţa ei şi a copilei din pântece, nicidecum nu însemna şi plecarea, adică trădarea de ţară a lui Anton.
—Zilele acestea vor fi gata şi actele mele. Nu am detalii încă. Cine ştie? Poate ne vedem la Kiev.
—Doamne-ajută! Suntem datori Ucrainei cu această luptă.
Pe Vitaly nimeni şi nimic nu îl mai putea întoarce din decizia luată. Orice încercare ar fi fost în zadar. De fapt, încrederea lui în alegerea făcută era totală. Pentru el, doar nişte laşi ar fi fugit din faţa războiului.
Pentru Anton au urmat zile grele. Din ce în ce mai mulţi tineri erau solicitaţi pentru înrolare. Plecarea lui trebuia urgentată. L-a căutat la telefon pe Yaroslav, un văr care locuia lângă punctul de trecere a frontierei de la Sighetu-Marmaţiei.
Discuţia nu a fost lungă, deoarece Yaroslav a înţeles din cuvinte puţine ce voia vărul lui, care îl ajutase cu numai o jumătate de an în urmă cu nişte bani, când tatăl lui s-a îmbolnăvit grav. Întâmplare sau nu, Yaroslav împărtăşea aceeaşi viziune cu Anton despre război şi chiar profita de pe urma altora asemenea.
Era jumătatea lui aprilie. Anton nu vorbea decât foarte puţin cu Anna, la telefon, dar niciodată despre intenţia lui. Anna ştia că va fugi din Ucraina şi îşi vor reîntregi familia, aşa cum stabiliseră la plecarea ei. Niciun alt detaliu sau aluzie nu trebuia discutată la telefon.
Acum bărbatul era pregătit de plecare. Cu un rucsac mare în spate, străbătea pe jos şi singur drumul spre Tisa, către punctul indicat de vărul lui. Zilele şi nopţile atât i-au fost tovarăşe. Fiindcă ziua era riscant să meargă, rămânea ascuns în pădure. Abia noaptea se punea iarăşi în mişcare şi înainta cât de repede putea. Se orienta greu, chiar dacă ştia zona bine, dar pe şosele. După calculele lui, mergând doar noaptea, pe jos, avea să ajungă la Tisa în patru zile. Avea hrană suficientă, avea haine potrivite, dar mai ales avea în suflet dragostea pentru Anna şi fiica lor. Acesta era motivul pentru care îşi risca acum libertatea sau poate viaţa părăsind ţara pe ascuns.
Ultima noapte în pădure a fost copleşitoare pentru Anton. Pe de o parte era teama că ar putea fi prins, iar pe de altă parte era emoţia trecerii frontierei şi a revederii Annei peste ceva timp.
—Stai! Stai! Vom trage, dacă nu te opreşti! strigau doi soldaţi ucraineni la Anton, care înota cu toată forţa. Întoarce-te! Dacă nu, vom trage.
Bărbatul, care cu greu aţipise câteva ore în cele patru zile şi nopţi petrecute ca fugar, se trezi transpirat şi speriat. Era coşmarul lui că va fi prins şi că libertatea va mai exista doar la timpul trecut.
—Anna, te iubesc! Tu eşti a mea! Ţara nu e ceva palpabil, ceva concret. Anna, trebuie să ajung la tine.
Anton se auzi vorbind singur în liniştea pădurii. Curând începu o ploaie uşoară. Se bucură. Ploaia îi poate fi un bun complice. “Ploaia aduce noroc”, se îmbărbătă Anton.
Era spre ora 3 de dimineaţă. Părea timpul potrivit de traversare a apei, mizând pe oboseala santinelelor. Se afla la un kilometru de Tisa, râul libertăţii şi liniştii lui. Era momentul să-şi lase rucsacul şi hainele şi să se avânte spre graniţă. Inima-i mergea mai repede ca paşii. În cap i se învălmăşeau iar amintiri cu Anna şi imagini cu micuţa Viktoria, care avea să se nască la sfârşitul lunii mai. Dacă toate vor decurge conform planului, avea să-i fie alături Annei în ziua cea mare. Noaptea era din ce în ce mai apăsătoare. Ploaia continua mărunt. Anton îşi urma visul.
Păşea cu mare atenţie şi studia împrejurimile înspăimântat. Încerca să-şi găsească liniştea interioară pentru luciditatea de care avea nevoie în acele clipe. Erau ultimele clipe de agonie. Zări banda lucitoare a Tisei. Brusc deveni încrezător. Peste încă 3 minute înota circumspect.
—Stai! Stai! Stai, că trag! strigau şi ameninţau, parcă speriaţi, doi soldaţi ucraineni.
Pentru un timp crezu că îi revenise în minte visul de mai devreme. După încă 10 metri, cuvintele de ameninţare se repetară. Chiar şi aşa, nu avea de gând să se întoarcă. Auzi motorul unei bărci care aluneca în viteză spre el. Se simţi tras din apă de patru braţe puternice şi nervoase.
— Numele, javră! Ce leat eşti tu?! Eşti ucrainean sau ce?
Cu suflul abia revenit şi cu inima bătând îngrozită, rosti:
—Kuşnarenko Anton.
—De unde eşti?
—Buştino.
După această scurtă chestionare, îl scoaseră la mal. L-au ţinut sub cerul liber până în jurul orei 8. Nu i-au adresat niciun cuvânt, ca şi cum nici nu îl vedeau. Anton ar fi vrut să i se adreseze, să creadă că gestul lui a fost important, dar nu. Pentru santinele nu era decât încă unul în şirul trădătorilor, o fiinţă nedemnă pentru a fi privită măcar. De aici aveau să-l predea pentru anchetă.
Pentru Anton au trecut zile şi nopţi de infern. Anchetă, bătăi dure, dar mai dură ca bătaia era viaţa însăşi. Simţea că se sfârşise tot ce visase. Nici noaptea nu mai visa. Prefera să trăiască liniar, fără trecut, prezent sau viitor. Orice sentiment ar fi însemnat durere, ar fi fost încă puţină sare pe rana din sufletul lui.
După alte câteva zile, nenumărate de Anton, căci la ce i-ar fi folosit, ajunse într-un beci, alături de alţi nouă ca şi el. Nu ştiau unde se aflau, dacă erau în câmp sau în vreun oraş. Tot ce vedeau era întunericul şi câte un rus care îi bătea regulat. Cei zece captivi au dedus la un moment dat că fuseseră luaţi prizonieri de ruşi, după ce au fost anchetaţi un timp. Erau torturaţi să spună tot ce ştiu despre zona în care se aflau acum, deşi niciunul nu era din împrejurimi măcar. Erau, după cum au aflat de la unul dintre ruşi, în apropierea Kievului, unde se duceau în continuare lupte grele.
—Nu ştiţi nimic? Nu vreţi să spuneţi!... Kievul va fi al nostru în câteva zile cu sau fără voi! Spuneţi tot ce ştiţi!
Aceste urlete erau urmate de lovituri de bocanci şi pumni, pe care cei zece prizonieri le acceptau neavând încotro. Nicio urmă de speranţă nu se întrevedea din adâncimea beciului în care tot ce primeau regulat era bătaia.
Anton se refugia în gânduri dirijate pentru a nu mai simţi nimic, nici măcar durerea. Acum se gândea la Vitaly. “Oare mai trăieşte? O fi fost şi el capturat de ruşi? Sau se avântă în luptă cu acelaşi entuziasm?” Întrebările erau fără răspuns. Anton nu putea decât să-şi imagineze diferite ipostaze în care s-ar fi aflat Vitaly.
Într-una din nopţi, unul dintre ruşi coborî hotărât în beci la cei zece prizonieri înlănţuiţi. Înalt, lat, un zdrahon de bărbat, duhnind a băutură, cu faţa schimonosită de nervozitate, îşi căuta prima ţintă. Ochii mari, holbaţi de nemulţumire, îi trădau intenţiile neprietenoase.
Treziţi dintr-o picoteală letargică, nici nu au avut timp de reacţie la primele lovituri. Rusul masiv şi de nestăvilit insista să-i fie dezvăluite date despre oraş, despre zonele sau persoanele de interes.
Anton luase o decizie iarăşi. Îl va determina, la un moment dat, pe unul dintre ruşi să-l omoare şi iată că venise timpul. Nu credea că vor mai ieşi vii din beciul acela şi nu făceau decât să prelungească agonia. Astfel că, atunci când rusul îl lovi cu poftă cu bocancii în faţă, Anton ripostă puternic. Rusul, care nu se aşteptase la acest răspuns, îl abandonă pe Anton şi pe camarazii lui şi ieşi în grabă, înjurând, din beci.
Nu trecură mai mult de două minute şi se întoarse însoţit de alţi patru ruşi. Erau decişi să îl omoare pe loc pe cel ce îndrăznise să li se împotrivească. Îl considerau şi nefolositor, pentru că oricum nu scoseseră o vorbă de la el. O gură în plus, chiar dacă prizonierii vedeau hrană o singură dată pe zi, o masă simbolică de altfel.
Astfel că Anton îşi primi cu groază toate loviturile, până când începu să simtă linişte, multă linişte. Ruşilor nu le rămase decât să îl scoată din beci, după ce l-au prezentat celorlalţi prizonieri ca pe un exemplu de ce li s-ar fi putut întâmpla şi lor. L-au urcat apoi într-o maşină ucraineană luată de la o familie împuşcată în plină stradă şi l-au aruncat în stradă, în faţa teatrului din Kiev, demarând apoi în trombă, risipind gloanţe în stânga şi în dreapta.
Văzând că este unul de-al lor, soldaţii ucraineni au alergat spre el.
—O, Anton! fu reacţia primului sosit.
Era Vitaly, care îşi recunoscuse imediat prietenul din copilărie. Îl privea compătimitor pe Anton, care zăcea acum pe caldarâm.
Urmară sunetele înspăimântătoare ale sirenelor care anunţau pericolul rus din aer. Vitaly porni în luptă, uitând de trupul mutilat de loviturile ruşilor. Nu era decât altul, pe lângă multe altele din ororile războiului. Când timpul le va permite, îl vor lua şi îl vor îngropa în grabă. Pentru veşnicie, Anton va dormi departe de casă şi de toţi cei dragi.
Anna primi vestea morţii lui Anton cu câteva zile înaintea naşterii. A primit vestea cu fruntea sus, ştiind că soţul ei a făcut tot posibilul să-i fie alături în lumea fără de război.
Viktoria a venit pe lume cu două săptămâni mai devreme. Anna şi celelalte femei locuiau încă în adăpostul improvizat în sediul unui liceu din oraş. Durerile naşterii au venit ca din senin. Anna, speriată peste măsură, căuta ajutor în privirile celorlalte femei. Până să ajungă un doctor de la spitalul aflat în partea opusă a oraşului, Viktoria deja se uita mirată spre femeile din jurul ei. Un ţipăt al bucuriei întâlnirii cu mama a răsunat în toată clădirea şi micuţa şi-a fixat privirea instinctual pe Anna. Anna, epuizată de durerile intense, a zâmbit împăcată şi a leşinat pe masa de naştere improvizată pe unul dintre paturile din cameră.
Dragostea pentru Anton a fost revărsată asupra Viktoriei din prima clipă a vieţii ei. Viktoria alina suferinţa mamei cu fiecare gângurit. Anna o iubeşte pe Viktoria, dar şi pe Anton prin fetiţa lor. Ştie că dragostea lor va fi nesfârşită şi că mai devreme sau mai târziu vor trăi împreună ceea ce războiul nu le-a permis aici, pe pământ.
Micuţa Viktoria scânceşte în braţele mamei încă. În lumina apusului, Anna măreşte pasul spre casă, mângâind-o tot timpul pe fetiţă. Din când în când îi repetă cuvântul “tata”, pe care îşi doreşte ca cea mică să-l spună înainte de a spune “mama”. Consideră că este de datoria ei ca Viktoria să crească ştiind despre tatăl ei că a fost un erou. Poate nu eroul Ucrainei, dar cu siguranţă eroul lor.
Intrate pe uşa casei, o garsonieră simplă, închiriată temporar, din fotografia de pe hol le zâmbeşte cu dragoste Anton.


CURRICULUM VITAE

Numele şi prenumele: Răileanu Luminiţa
Data naşterii: 15 septembrie 1977
Profesia: profesor pentru învăţământul primar
· Membru al Uniunii Ziariştilor Profesionişti din România- filiala „Victor Frunză” Râmnicu Sărat (2017 până în prezent);
· Preşedinte ale filialei UZPR „Victor Frunză” Râmnicu Sărat;
· Membru al cenaclului literar „Alexandru Vlahuţă” Râmnicu Sărat;
· Redactor-şef adjunct revista „Glas râmnicean” (Râmnicu Sărat)

Publicaţii:
· „Ȋn grădina poeziei” (coautor), Editura RAFET, 2009;
· „Ȋn pragul clipei” (antologie), Editura RAFET, 2017;
· „De ce luminează licuricii şi alte 8 povestiri despre tine”, Editura RAFET, 2021
· „Povestiri în prag de toamnă” (antologie de proză scurtă), Editura Betta, 2022
· „Spre toamnele lui Nicolae Velea” (antologie de proză scurtă), Editura Betta, 2023
Premii/ distincţii:
· Premiul III- Festivalul-Concurs Naţional de Literatură „Alexandru Macedonski”, secţiunea Scriitori Adulţi Nedebutaţi, ed. a VIII-a, 2021;
· Distincţia Credinţă şi Loialitate- Uniunea Ziariştilor Profesionişti din România, 2021;
· Menţiune- Concursul naţional de proză scurtă „Nicolae Velea”, ed. a VI-a, 2022;
· Premiul de merit poetic- Concursul internaţional de poezie „Monitoriada”, 2022
· Premiul special „Constantin Stan”- Concursul naţional de proză scurtă „Nicolae Velea”,, ed. a VII-a, 2023

Sursa: Constantin Marafet, 9 nov. 2023