« Revista ASLRQ

Potrivit criticului literar Marcel Raymond, Charles Ferdinand Ramuz (1878-1947) este „cel mai mare scriitor pe care l-a avut Elveția francofonă de la J.-J. Rousseau“. Opera sa include romane, eseuri, poezii, un jurnal, scrieri autobiografice și nuvele. Pentru el nuvela este un laborator, care îi oferă un spațiu concentrat, unde poate experimenta formule narative și stilistice.

Cele treisprezece nuvele ale sale publicate în 1946 de Éditions Mermod din Lausanne reunesc natura (sate de cîmpie și de munte) și lumea țărănească, evoluînd în mici comunități izolate de progresul tehnic, guvernate de legi ancestrale. În nuvela „Iubire“, un tînăr servitor o iubește în secret pe fiica stăpînului său.

Traducerea (de Dumitru Scorțanu) a acestei nuvele face parte din volumul în pregătire la editura Fides, Strigoii și alte nuvele.

 

Iubire

 

În momentul în care o stea mare roșie, al cărei nume nu-l știm, despre care nici măcar nu știm dacă este o stea sau o planetă, apare deasupra pădurii, dintr-o pulbere de stele abia vizibile, pe cerul verde al amurgului, ei își aprind propria lor lumină, ei își inventează propria lumină, albicioasă, palidă, apoi din ce în ce mai strălucitoare, făcînd un pătrat ce se vede de departe, din ce în ce mai de departe, pe celălalt versant al văii. Fereastra bucătăriei. Cîmpurile devin pustii; ei se adună în bucătărie. Ajung toți, unul după altul, tatăl, fiica, fiul, argatul. Se aude zgomotul pe care îl fac pe pavajul din fața casei. Intră unul după altul. Nimeni nu spune nimic. Se prăvălesc, unii după alții, pe băncile fără spătar care sînt dispuse de fiecare parte a mesei și pe care le trag spre ei, făcînd să geamă picioarele de lemn pe pardoseala roșie din teracotă și astfel băncile devin oblice la unul dintre capete, pe unde intră ei să se așeze, apoi, aducîndu-le aproape de masă și făcîndu-le să redevină paralele cu aceasta. Apoi nu mai au decît să mănînce, așa că stăpîna casei aduce, ținînd-o cu amîndouă mîinile de mînere, supiera mare de cositor, plină, fără capac, din care se ridică un abur gros spre becul care se află deasupra noastră (pentru că avem electricitate la noi), așezînd-o în fața stăpînului, după care vine să-și ia locul lîngă el.

*

Se obişnuise să vină şi să se aşeze iarna, după cină, în grajd. Erau mult prea mulți oameni în bucătărie pentru a putea citi acolo în liniște. Farfuriile care se ciocneau una de alta în lighean făceau zgomot, bărbatul mormăia una-alta; așa că el își punea cartea sub braț și ieșea pe ușă, fără măcar să le spună întotdeauna noapte bună. Trebuia să lupte împotriva vîntului sau să-și aplece capul sub ploaie sau chiar să intre pînă la genunchi în zăpadă; atîta doar, că drumul său nu era prea lung pînă la cealaltă uşă, îngustă, avînd de jur împrejur o împletitură de paie, pe care nu avea decît s-o împingă pentru a fi imediat învăluit de un aer călduț, avînd un gust dulceag. Vîntul șuiera în spatele ușii închise, în spatele acestor scînduri subțiri era frig, dar aici domnește o căldură plăcută, cu puțină ceață în jurul lucrurilor și o noapte deplină prin colțuri și în profunzime și tocmai cîtă lumină avea el nevoie, de la un felinar a cărui sticlă curbată, cercuită cu fier, atîrna într-un cui deasupra capului. Este întins pe o grămadă de paie proaspete într-un colț și este mulțumit. Ceva s-a mișcat în umbră. Răsuflarea ușoară a vitelor. Opt vaci, dintre care nu se putea distinge clar decît blana celei de lîngă el, albă, bălțată cu pete mari roșii; iar cele care urmau nu erau decît o succesiune confuză de spinări și crupe pe care doar mișcările lor le desprindeau uneori din noapte, confundîndu-se apoi din nou cu ea.

El, sub felinar, el, întins pe paiele cu care își acoperea picioarele, în timp ce își făcuse, dintr-un braț din aceleași paie, împăturit în două, un fel de pernă.

O vită dă îndărăt, apoi se mișcă din nou înainte. Fiindcă este legată.

*

Iată o adevărată supă de legume. Una dintre acele bune supe de la țară, fierte încet, ore în șir, la foc de lemne și ale cărei diverse elemente, disociate de căldură, au avut timp să se întrepătrundă, producînd această catifelare plăcută limbii și această aromă care delectează nările.

Este o casă în care ai cu ce o face. O casă a cărei grădină oferă de toate; o casă în care se îngrașă patru porci, dintre care doi sînt tăiați în fiecare an. Ca să fie măcar bine hrăniți. Așa gîndește tînărul argat. Numele lui este Victor, acum este așezat în colțul mesei, către ușă. Are douăzeci și unu de ani, este plin de sănătate. Și-a pus o vestă fără mîneci peste cămașă, pentru că serile încep să fie răcoroase. Dar cămașa, larg deschisă în răscroiala vestei, îi dezvăluie gîtul, care este puternic, bronzat și puternic, iar mînecile, suflecate pînă deasupra cotului, descoperă brațele și mai bronzate și musculoase, el avînd o frunte joasă sub părul negru cu bucle mici, pe care o apleacă înainte, peste supa lui, după cum fac toți ceilalți, cu o aceeași mișcare. Tăcere, pentru că a venit timpul mîncatului. Tăcere, căci vorbește pofta de mîncare, cu un zgomot de linguri și de guri care înseamnă că nu trebuie să spunem nimic și, chiar dacă ar fi nevoie, nu am putea să vorbim. Este o masă de seară ca toate mesele. Sînt șase persoane, ca întotdeauna, pentru că mai există și o mică voluntară care a venit din Germanii pentru a învăța limba franceză, dar, de fapt, ea nu prea intră la socoteală.

Cît despre el, farfuria lui este goală, și-o umple din nou. Este o casă în care măcar nu te plîngi că nu ai de mîncare. Nu și-a terminat supa cînd mica voluntară aduce un platou mare de varză și cartofi cu gușă de porc care este o bucată delicată, roz și albă, a cărei parte grasă este dedesubt, iar șoriciul prăjit este deasupra și se vede, lucind de grăsime și cu cîteva fire de păr lungi în ea. Stăpînul a împărțit-o în felii, niște felii frumoase, mari, care fumegă în farfurii, nu ne putem plînge. Ei mănîncă. Au de băut vin de al doilea. Vinul de al doilea se face din tescovină de struguri sau de mere, stafide și puțină apă; totul se lasă la fermentat, ceea ce dă un gust plăcut. O culoare frumoasă, galben deschis, este în pahare. Așa că trebuie doar să bea zdravăn, ceea ce fac toți, pe rînd și, pe măsură ce prima foame a trecut, începe conversația. Stăpînul este cel care vorbește despre muncile care vor trebui făcute mîine și despre cum vor fi ele distribuite. Victor se va duce și va cosi ultima iarbă. Încă vor mai fi de adus cartofi. Este toamnă, începutul toamnei, vremea cețurilor matinale și, cînd ieși afară, parcă ești învăluit în vată; abia dacă vezi la doi metri în fața ta și, cu puțin mai mult deasupra ta, unde strigă corbii, arătînd cît de mare este cerul și cît este el de gol. „Ai înțeles, Victor?“ Victor a înțeles, spune că da. „Tu, Julien, înhami Murga.“ Julien este fiul stăpînului, iar Murga este iapa. „Înțeles“, spuse Julien.

Astfel totul este reglementat, în afară de munca obișnuită de muls, transportul laptelui, îngrijirea animalelor, dar acestea se fac în fiecare zi la aceeași oră și nu-i nevoie să fie menționate. Ei mănîncă, sînt la sfîrșitul mesei, seara trece. Atunci Victor și-a spus că-i ultimul moment. Chiar și așa, nu îndrăznește întotdeauna și uneori iese fără măcar să-și ridice capul. El își ridică privirea. Simte că își schimbă culoarea. Oare se poate vedea? Oare nu va observa asta cineva? Își schimbă culoarea o dată. Își schimbă culoarea a doua oară, cînd devine roșu, cînd devine palid. Are jar sub pielea coapselor; îi curge apă înghețată între omoplați.

El a privit-o. Oare ea l-o fi observat măcar? Nu pare să-l fi văzut. Ea vorbește cu mama ei. Ea a terminat de mîncat. Ea nu se uită la el. El o mai privește o dată. Blondă, blondă și rozie. Așa îi plac fetele. Și durdulie, exact așa îi plac lui, of, Doamne!

Nici măcar nu i-a vorbit, niciodată. Îi dă bună ziua cînd o întîlnește, dar ea abia dacă îi răspunde. Dumnezeule! Cît de mult și-ar dori să fie cu ea cîteva clipe, dar nu se poate. E drept? Își coboară capul, farfuria e goală, paharul e gol. Ce va face?

Voluntara a început să debaraseze masa. Julien se ridică. Tatăl lui i-a zis: „Unde te duci?“ „— La repetiția corului.“ „— Sînt foarte dese, aceste repetiții de cor“ „— În fiecare miercuri.“ Julien își ia pălăria și își pune din nou jacheta.

Cît despre el, va rămîne oare unde este? E cald, e o lumină bună și plăcută, iar ea este acolo, dar asta-i tot. Cu cît sîntem mai aproape unul de celălalt, cu atît simțim mai mult separarea. Acesta este momentul în care Victor se hotărăște; își apucă pălăria pe care a aruncat-o sub scaun. Se ridică.

— Pleci și tu? spune stăpînul, care fumează un trabuc. Unde te duci?

— Mă duc la culcare.

— Ai mare dreptate.

Ea nu a spus nimic. Ea nu și-a ridicat capul. El iese, merge pe coridor. Deschide ușa casei, care vine spre el. Se deschide de la sine. Trebuie doar s-o țină. Este vîntul care bate dinspre nord. Vine împotriva ta, te împinge înapoi, trebuie să te forțezi înainte, în timp ce te chinui să tragi tăblia ușii după tine, sub un număr mare de stele care se mișcă în întuneric toate împreună, ca niște pietricele pe fundul unui pîrîu.

Cotește într-o parte, este împins de vînt într-o parte. Abia se mai zărește ceva: din fericire știe pe de rost forma fiecărei pietre, și pe cele care fac o gaură, și pe cele care ies în afară, mergînd prin curtea fermei de-a lungul zidului casei. Trece pe lîngă ușa înaltă a hambarului. Apoi, în loc să urce scara de lemn care duce la camera lui, se oprește în fața unei alte uși care este îngustă, care este joasă și căptușită de jur împrejur cu o împletitură groasă de paie bătute cu grijă, care împiedică frigul să intre. Întoarce brusc mînerul din fier forjat. Și intră deodată într-un alt anotimp. A închis la loc ușa în urma lui: e ca într-un alt anotimp, e ca și cum ai merge înapoi în an într-o zi fierbinte de august de dinaintea furtunii, cu un miros profund care te izbește în față, acid și dulce în același timp, care se respiră cu nasul, care este un gust în gură, iar o noapte mare, pe care o poți atinge este în mîinile tale, în jurul tău, în față, deasupra, ca o grămadă de funingine în care trebuie să te scufunzi și să faci o gaură ca o cîrtiță în pămînt.

Scapără un chibrit, aprinde felinarul pe care i-l arată flacăra atîrnînd în fața lui de un stîlp de lemn. Este staulul. Opt vaci și doi cai. Iar sub felinar un loc gol, unde pare să-l aștepte o grămadă de paie proaspete și, într-adevăr, îl așteaptă, pentru că el însuși i-a dezlegat centura, iar ea îi oferă forma ei scobită în care el trebuie doar să se lase să intre înăuntru.

Este un loc bun pentru a dormi, este un loc bun pentru a gîndi. Lanterna luminează slab vîrfurile unui șir de spinări aliniate, dintre care una sau alta lipsește pe alocuri ca la un pian, ale cărui clape sînt apăsate și de crupe, dintre care una sau alta s-a așezat într-o parte, pe aşternutul de paie.

Se aude zgomot de lanțuri, se aude un zgomot de răzuit, sînt vitele care rumegă; se aude ceva moale strivindu-se, se aude deodată un șurloi puternic și apoi respirații blînde, apoi nimic în aerul gros, decît toate aceste respirații lente, apoi iapa se agită, apoi iapa se liniștește.

Și, lîngă el, este un vițel care abia s-a născut și care a fost despărțit de mama sa și despărțit de el printr-o scîndură pusă pe cant, peste care el își trece din cînd în cînd capul, apoi cade într-o parte, neținîndu-se încă bine pe picioare.

Cît despre el, el se așază; îi spune vițelului: „Lasă-mă în pace!“ El a făcut o scobitură în paie, a lărgit locul gol din paie care este acolo, parcă în mod expres pentru a-l primi; scoate din buzunar o broșură cu coperți roșu cu negru numită Sacrificata; şi-a pus un braţ sub cap, întoarce pagina spre lumină, dar eu sînt cel sacrificat, îşi spune el. Vede că nu poate citi, este prea tulburat.

El nu vede literele, vede cînd ea vorbește, vede cînd ea rîde, vede acest dinte mai ascuțit decît ceilalți, pe care ea îl are pe marginea gurii și care trebuie să fie rupt, atîta doar că nu am avut cum să aflu asta niciodată. E drept? Se foiește pe paie.

Nu e bine. E prea cald și miroase urît. Și toate astea sînt juste? Vitele astea care își fac nevoile, iar ea, unde este ea la ora asta? Așa că își încrețește pielea frunții, face un efort mare între ochi să și-o imagineze.

Oh! Fermecătoareo! Iată-te. Dacă aș putea să vorbesc cu tine; îți vorbesc, dar este doar în mine. Îți spun cuvintele pe care le-am învățat, cuvintele pe care le citești pe cărțile poștale, iar pe ele este lipită o pulbere care le face să strălucească noaptea.

Oh! Fermecătoareo: așa ți-aș șopti la ureche, dacă aș putea să vorbesc cu tine. Dar singurele cuvinte pe care ți le pot spune îmi mor în gură și nu trec de bariera buzelor; acestea sînt cuvinte de tăcere, dar oare ele chiar contează? Sînt în grajd: e un discurs tăcut pe care ți-l adresez de pe paiele mele. E drept? Dacă ne-am putea vedea și dacă măcar o dată ne-am da întîlnire.

El o vede, ea este acolo. Ți-aș fi spus: „În păduricea din Esseyres, unde pîrîul face cascada“. Ea ar sta întinsă lîngă mine. Poartă o rochie de vară. În adîncitura șoldurilor ei este exact atît loc cît îi trebuie umflăturii șoldurilor mele. Îi vede gîtul, îi vede mica adîncitură din partea de jos a gîtului, unde sînt tendoane care îi ridică pielea. Îi vede pe brațe un puf ușor ca niște aburi blonzi care se ridică din miriști cînd soarele strălucește, după ce a plouat. Vino doar lîngă mine: e voie, nu-i interzis, pentru că putem ieși împreună. Ne simțim bine, sîntem printre albăstrelele care fac un covor gros, verde închis, pe care parcă ar fi căzut picături de cer. O iau de mînă, îi mîngîi pielea moale a încheieturii mîinii cu degetul mare.

Dar de fapt nu! Pentru că nu-i adevărat. El se foiește pe paie.

Minciună! Nu-i ea, e o invenție. Cînd este acolo, cînd nu este acolo. Ea nu este în aer, este doar în capul meu.

„Și, își zise el, unde-i ea, cea adevărată? Ce face ea acum? S-o fi gîndind oare la mine?“

Apoi, încheindu-și vesta și trecîndu-și mîna prin păr pentru a scoate bucățile de paie, se ridică. Există două uși către grajd; una se deschide spre fața casei, cealaltă, spre un taluz plantat cu arbori. Merge tot drumul prin spatele vitelor legate de iesle. Pe una dintre ele care stă întinsă, o face să se ridice cu o puternică lovitură de picior în crupă. „Scoală!“ Iar iapa bătrînă îi barează pe jumătate calea; o apucă de zăbală şi o scutură violent: „Înapoi! Nu auzi, lasă-mă să trec!“ Le-a trezit pe toate: una cîte una, vitele ies din somn și mugesc; se mișcă greoi; el unul, deschide ușa din spate și se strecoară pînă la fereastra bucătăriei, ale cărei obloane sînt pe jumătate închise, dar, fixate de tijele lor, lasă totuși un spațiu între ele prin care să se vadă înăuntru fără a fi văzut. El este în noapte, ascuns de ea; cei care stau în bucătărie, sub lampă, dimpotrivă, lumina îi reconstituie pe deplin. Ea este acolo. Stăpînul își citește ziarul, stăpîna se agită cu o cîrpă în mînă. Își lipește fața de muchiile tijelor de lemn; ea este acolo, ea; ea scrie. El se uită la ea. Ea are un condei din lemn roșu pe care îl înmoaie într-o călimară care are încă eticheta, ca și cum tocmai ar fi părăsit magazinul. Hîrtia e în fața ei, scrie o propoziție, apoi ridică privirile și se gîndește, rozînd capătul condeiului. Și el îi vede, dar de departe, pielea, strălucirea pletelor, cotul roz. „Dumnezeule! E drept? Ah! Dumnezeule, se gîndește el, de ce-i lumea atît de prost rînduită? Eu nu am nimic, iar ea e bogată. Ceea ce înseamnă că nu am voie să vorbesc cu ea, ceea ce înseamnă că nici nu îndrăznesc să o privesc în public. Dacă i-aș vorbi, ea nu m-ar asculta sau ar începe să rîdă. Dacă m-aș uita la ea, mi-ar întoarce spatele. Cui îi scrie ea acum? Nu mie, ci altcuiva.“ Atunci lampa cu ramă de cupru începe să se legene în fața lui, masa se înclină, se desface încetul cu încetul, devine un fel de ceață (toate acestea se petrec în cap), în timp ce el însuși se clatină pe picioare, iar el însuși este nevoit să se agațe de obloane înainte de a fi aruncat în noapte, unde face doi pași înapoi, sub stelele privind printre nuci și acoperiș. Așa că merge clătinîndu-se spre ușa grajdului. În aerul încețoșat care domnește între tavanul jos și podele, departe în fundal, lumina felinarului face o pată diformă ale cărei margini scad în intensitate, ca atunci cînd luna este în ceață. Își dă drumul să cadă pe paie. Se aude un zgomot de hîrtie mototolită, e broșura din buzunarul lui. Și asta-i falsă, e doar ca să te înșele, e o născocire, nu există așa ceva. Aruncă broșura departe de el.

Vițelul își întinde gîtul peste scîndură, abia s-a născut, părul îi este încă ud. Se clatină pe picioarele lui mari. Își întinde spre el botul său bălos și ochii săi mari, rotunzi, cu gene albe, în care se adună și se mișcă un fel de umbră tulbure, ca atunci cînd este un pic de noroi în suspensie în apă.

Băiatul îi spune:

— Ce vrei ?

Băiatul s-a așezat pe paie:

— Mă cunoști, sau ce? Te întrebi cine sînt eu? Ți-e rău, cum îmi e și mie, te plictisești. Vino aici.

Face o mișcare cu brațul, animalul vine în întîmpinarea lui, în semn de prietenie.

Și a început să-l scarpine pe frunte, între cele două mici protuberanțe roz care arată unde îi vor crește coarnele.

Sursa: Dumitru Scorţanu, 4 nov. 2023