-
Rodica Bretin - CARTOFUL ŞI SIBERIA
-
-
Lui Ică nu îi plăcea să fie trimis cu sifoanele, de-asta
primise să îl însoţesc şi chiar îmi îngăduise să car
unul, pe cel fumuriu, cu gâtul arcuit, prelung, ca al
unei lebede de argint. Cine îşi mai aminteşte cum
arătau sifoanele prin anii ’60? Mersul cu ele la umplut
nu era o treabă de copil, însă cei zece ani împliniţi îi
aduseseră vărului meu această responsabilitate. N-a
trebuit să mă milogesc decât un pic şi m-a luat cu el,
deşi eram fată şi cu trei ani mai mică. Cu ele pline,
ne-am întors pe strada Maiakovski. În 1990 avea să îşi
recapete vechiul nume, Sfântul Ioan, de parcă îmbrăca o
haină veche care i se potrivea mai bine decât cea nouă –
oricum braşovenii îi ziseseră mereu cum auziseră de la
taţii şi bunicii lor.
-
Cum am intrat în hol, tanti Iolanda a sărit să-mi ia
plasa din mână, murmurând un „fetele nu se pun la
treabă“. Vărul meu, care cărase patru sifoane tot
drumul, a primit doar privirea lasă, vorbim noi mai
târziu!
-
Eu şi Ică ne-am aşezat la măsuţa noastră, unde jucam de
obicei ţintar şi tocmai începusem a treia
partidă, când l-am zărit venind pe unchiul Traian. Nu
era singur, alături de el păşea tata – se întâlniseră pe
drumul dinspre Tribunal? Taţii noştri erau veri primari,
ceea ce, în copacul rămuros de rudenie al familiei, ne
făcea pe mine şi pe Ică veri de-al doilea. Tata venise
doar ca să mă ia acasă, însă cum l-a văzut, tanti
Iolanda a mai scos un rând de farfurii, tacâmuri,
pahare.
-
Curând ne-am pomenit în jurul
mesei, înfruptându-ne din bucatele gustoase pe care
mătuşa le aducea din bucătărie. Gulaşului – un fel de
tocăniţă ninsă din belşug cu boia – îi urma neapărat un
papricaş de pui, cu găluşte şi sos de smântână, lângă
care se încolăcea un ardei iute. Şi tot ca de obicei, pe
masă trona un castron cu mămăliguţă pripită, cum îi
plăcea unchiului. La desert aveam ori piure de castane,
ori langoşi cu brânză, gem sau ciocolată. De data asta
am primit fiecare lapte de pasăre, în care
pluteau bulgăraşi de albuş de ou bătut spumă.
-
O vreme nu s-a auzit decât clinchetul lingurilor şi al
furculiţelor; toţi le mânuiam cu sârg, numai unchiul
Traian ducea fiecare îmbucătură la gură încet, ca la
împărtăşanie, mestecând-o îndelung să îi simtă gustul.
Mămăliga – care nouă nu ni se părea cine ştie ce
delicatesă – a mâncat-o singur, până la ultimul dumicat.
Aşa era unchiul, se bucura până şi de lucrurile mărunte,
care altora li se păreau fireşti.
-
Mătuşa vorbea cu tata de-ale vieţii: despre sticlele
pentru lapte lăsate în faţa Alimentarei la patru
dimineaţa, despre pândele după maşina de pâine, ca să
apuce şi altceva decât franzela de ieri. Tatăl
lui Ică nu zicea nimic, păstrându-şi gândurile în
tainiţa minţii. Nu se plângea de vreo lipsă – deşi el
aducea bani în casă şi stătea adesea la cozile tot mai
lungi. Chiar nu vedea ce se întâmplă în jur? Avocaţii
puteau fi orice, zicea mama, numai naivi nu. Uneori,
copiii repetau cui nu trebuie ce auzeau de la cei mari.
Îi era teamă de asta? Dar, ce se spune în casă,
rămâne în casă – eu şi Ică ne învăţaserăm lecţia
înainte de literele alfabetului. Şi-atunci, ce temei
aveau tăcerile unchiului, împăcarea de neînţeles cu
lucruri care, până şi pe tata, molcolm din fire, reuşeau
să îl scoată din ale lui?
-
Şi deodată m-a fulgerat o bănuială: dacă era agent
secret? Spiona pentru americani, pentru englezi? Scund,
mai degrabă firav, îmbrăcat modest în ciuda eforturilor
nevestei ce l-ar fi vrut la patru ace, aşa cum
arătau avocaţii prin filme – unchiul Traian nu te ducea
cu gândul la un James Bond din Ţara Bârsei. Liniştit şi
cumpătat, fără ambiţia de a parveni în lumea bună,
părea mulţumit cu ce avea – nu voia mai mult, nici de la
oameni, nici de la soartă. Gândul ăsta mă sâcâia
într-atât încât am uitat să zic săru’mâna pentru masă; a
făcut-o Ică pentru amândoi, din fericire. Tot el ne-a
condus până la poartă, unde mi-a strecurat un pacheţel
cu bezele luate din bucătărie şi o şoaptă la ureche.
-
– Data viitoare jucăm şah. Mă învaţă tata...
-
Am dat din cap, deşi mă trecuse un fior rece. Sigur că
da! Strategie şi tactică, jocul preferat al agenţilor
secreţi. Ideea mi-a dat târcoale până în Parcul Central.
Tata luase pe drum o pungă cu floricele şi ne-am oprit
pe o bancă, să le împărţim cu porumbeii. Ne-am uitat cum
ciuguleau de zor, nelăsând să se apropie câteva amărâte
de vrăbii, apoi mi-am făcut curaj.
-
– Unchiul e spion?
-
Când puneam câte o întrebare naivă sau trăznită, tata
râdea. Acum s-a încruntat şi asta nu era de bine.
-
– De ce crezi asta?
-
Dacă bănuiala mea ar fi fost o pisică hăituită de câini,
acum i s-ar fi zburlit blana şi s-ar fi căţărat pe un
gard înalt.
-
– Lumea se plânge ba de una, ba de alta, până şi tanti
Iolanda. Numai el e mulţumit de toate, ca şi cum i-ar
veni cu poşta, drept din Rai. Ascunde ceva, cum altfel?
-
Mă miram cât de deşteaptă puteam fi câteodată! Reuşisem
să-l pun în încurcătură pe tata... A tăcut o vreme, de
parcă îşi aduna vorbele ca pe nişte pietricele din albia
unui râu, alegându-le numai pe cele rotunjite de ape –
uneori adevărul zgârie, înţeapă, e greu să-l cuprinzi
între palmele minţii.
-
– Traian a trăit aproape cinci ani într-altă lume. Încă
nu s-a întors pe de-a-ntregul într-a noastră.
-
Credeam că ştiu despre ce vorbea: ultimul
război. Destui taţi îl făcuseră, unii nu veniseră
înapoi, iar celorlalţi li se întâmplaseră acolo lucruri
foarte rele.
-
– Unchiul a fost un erou?
-
Eroii primeau decoraţii, despre faptele lor se scria în
cărţile de istorie. Recunosc, eram impresionată.
-
– Mai mult chiar. E un supravieţuitor.
-
Şi aşa am aflat taina unchiului, pe care n-o ştia nici
mătuşa Iolanda, nici Ică, fiindcă există două feluri de
secrete: cele ascunse de cei din jur şi altele despre
care nu vorbeşti niciodată, poate aşa o să le uiţi. Toţi
bărbaţii din generaţia tatei care puteau să ţină o puşcă
în mână făcuseră războiul – pe frontul de Răsărit, de
Vest, ori pe amândouă. Spre ghinionul său, Traian a
ajuns în 1942 cu batalionul lui până la Stalingrad unde,
şase luni la rând, nemţii şi ruşii au rupt fâşii din
oraş, ca două mâţe încăierându-se cu furie pe un ghem,
până ce l-au deşirat. Încercuiţi, rămaşi fără muniţie,
nemţi, italieni şi români au pus jos armele – o sută de
mii de prizonieri din care s-au întors la casele lor
şase mii. Unchiul Traian a fost unul dintre aceştia.
-
– Mare noroc a avut!
-
Altfel n-ar fi întâlnit-o pe tanti Iolanda, Ică nu s-ar
fi născut, iar eu n-aş fi avut cu cine să joc ţintar
şi, în curând, şah.
-
– Da... şi nu, a spus tata, cu jumătate de gură. Bine ar
fi fost dacă asculta povaţa lui Anton.
-
Anton fusese ordonanţa unchiului. Flăcău din Vlădeni, de
unde erau amândoi, soldatul i-a mărturisit ce plănuise,
fără să ascundă nimic, deşi numai pentru gândul nepus în
faptă şi îl păştea Curtea Marţială. Voia să treacă
noaptea linia frontului, apoi să o ia pe jos spre casă,
mergând numai la adăpostul întunericului până ce va
ajunge în satul lor. „Domnu’ locotenent, nu-i altă
scăpare, aici ne lăsăm oasele!“ Anton o ţinea pe-a lui,
să încerce nebunia aceea împreună, însă Traian nici n-a
vrut să audă. Cum să dezerteze, să-şi lase fraţii să
lupte singuri? Până la urmă fiecare a făcut cum l-a dus
mintea. Unchiul a ascuns fuga ordonanţei, iar Anton...
-
Soldatul credea cu tărie în sfântul căruia îi purta
numele şi care îi va călăuzi paşii. Poate chiar a
făcut-o; altfel cum s-ar fi strecurat printre
santinelele ruseşti, cum ar fi străbătut atâta amar de
drum, luându-se după licărirea stelelor? Pierduse
socoteala zilelor şi-a săptămânilor, dar într-o bună
dimineaţă a zărit clopotniţa bisericii din Vlădeni.
-
Când Anton săruta colbul de pe uliţele satului, fericit
că se întorsese acasă, Traian vedea cerul dintr-un lagăr
din îngheţata Siberie. Erau acolo, între garduri de
sârmă ghimpată, trei naţii. Dintre nemţi, pe care ruşii
aveau cea mai mare pică, n-a trăit niciunul să
povestească nepoţilor prin ce trecuse. Pe români şi
italieni nu îi snopeau în bătaie în fiecare zi, însă îi
munceau până cădeau din picioare, iar gerul, foamea şi
bolile le veneau de hac până şi celor mai zdraveni.
Totuşi, unii se încăpăţânau să trăiască. Iarna tăiau
lemne pe un frig ce le lipea cozile topoarelor de palme,
iar în unele zile plecau la lucru ţinându-se de frânghii
ca să nu fie smulşi de viscol. Vara coseau iarba din
zori până seara, năpădiţi de roiuri de musculiţe sau
ţânţari, iar celor care rămâneau în urmă li se tăia
raţia de ţigări sau ajungeau în carceră.
-
Aproape cinci ani unchiul Traian a primit, zi după zi,
aceeaşi mâncare: dimineaţa o cană cu ceai de cicoare, la
prânz un polonic dintr-o zeamă numită caşă – orez cu un
strop de ulei – , iar seara ciorbă de varză – o apă
tulbure în care fierseseră coaste de cămilă şi atât de
sărată încât setea îl chinuia după aceea mai rău decât
păduchii. Unchiul nu fuma, dădea ţigările lui altora pe
un colţ de pâine mucezită din făină de orz, sau pentru o
bucată de săpun. Îi fusese frig, foame, dormise ca vai
de lume, sub acelaşi acoperiş cu alţi şaisprezece
ofiţeri, fiindcă soldaţii aveau baraca lor, unde era şi
mai rău – ori aşa se zvonise. Traian nu voia să păstreze
amintiri din lagăr, dar una dintre ele i se înfipsese în
minte ca un spin pe care nu îl putea smulge.
-
Într-o zi, pe drumul de întoarcere de la locul unde
tăiau lemne, el şi încă un prizonier, căpitan de
artilerie, găsiseră, îngropat între frunze, un cartof
scăpat dintr-una din lăzile aduse la cantina
gardienilor. Bucurie mare, mai ales că era ajunul
Crăciunului! Au împrumutat nişte cărbuni de la
bucătărie şi noaptea, după ce au adormit ceilalţi din
baracă, s-au pus pe gătit. Traian nu înţelegea nici după
atâţia ani, cum de mirosul de cartof copt s-a putut
răspândi într-o clipită. Toţi s-au trezit din cel mai
adânc somn, adulmecând ca nişte copoi hămesiţi. Să
împartă un cartof la şaisprezece oameni? Doar Isus,
făcătorul de minuni, a hrănit o mulţime de credincioşi
cu cinci pâini şi doi peşti! Cartoful tot unul a rămas
şi fiecare primit o firimitură, cât să sature un pui de
vrabie.
-
În 1946, când unchiul s-a întors acasă, la părinţi,
nimeni din Vlădeni nu credea c-ar mai fi pe lumea asta.
Vestea venirii lui se întinsese deja în sat, iar Anton a
fost printre cei care au alergat să-l vadă. Ordonanţa şi
locotenentul au rămas faţă în faţă, primul cu ochii
mari, ca Toma Necredinciosul, până ce Traian a făcut
paşii care îi despărţeau şi l-a luat în braţe. „Dacă
te-ascultam...“ Atât i-a spus. Anton se însurase, avea
copii, o gospodărie aşezată. Unchiul pierduse patru ani
şi şapte luni în lagărul din Siberia, dar se putea
socoti norocos fiindcă scăpase cu viaţă.
-
Traian terminase Dreptul şi, înainte să fie
luat în armată, fusese asociatul unui avocat de pe
strada Maiakovski. S-a dus la Braşov să îl caute, fără
mari speranţe. În atâta vreme domnul Brăileanu îi găsise
cu siguranță un înlocuitor, poate nici nu îşi mai
amintea de el. Când a bătut la uşa biroului, a avut
parte de cea dintâi surpriză: numele lui rămăsese scris
pe plăcuţă, cu litere aurii. I-a deschis chiar avocatul
cel bătrân – mai împuţinat la trup, însă altfel cum îl
ştia –, iar când i-a strâns mâna, ochii i s-au
umezit.
-
Traian se va întoarce într-o zi
– domnul Brăileanu a fost singurul care crezuse asta cu
tărie, în toţi acei ani. Bătrânul n-a mai dus-o mult, de
parcă doar aşteptarea îl ţinuse până atunci în viaţă.
N-avea copii şi i-a lăsat asociatului său totul, casa,
cabinetul, clienţii. Şase luni mai târziu, când îşi
făcuse deja un renume printre avocaţii din oraş, Traian
a cunoscut-o pe Iolanda, s-au căsătorit, l-au avut pe
vărul meu – viaţa îşi intra pe făgaşul firesc.
-
Orice nenorocire lasă urme adânci, exact ca o boală.
După foamea îndurată în pustietăţile nordului, eroul lui
Jack London din Dragoste de viaţă ascundea
biscuiţi sub saltea, oricâtă mâncare era în jur... Şi
Traian rămăsese cu ceva din lagăr – tata îi zicea
optimism bine temperat. După atâţia ani de
iad, ce mai conta sculatul cu noaptea în cap pentru o
coadă la lapte? Nu c-ar fi fost orb, surd sau nepăsător;
vedea bine lipsurile şi nedreptăţile din noua
normalitate în care se pomenise după război. Însă,
spunea el, relele sunt ca vântul, ori ca şuvoaiele:
întâi vin, apoi trec, dacă omul se face stâncă şi nu se
lasă clintit din locul lui.
-
– Unchiul a fost un supravieţuitor, am repetat vorbele
de la început ale tatei. Ică știe asta?
-
– Doar că a fost în prizonierat la ruşi. Nici Iolanda,
nici părinţii lui n-au habar de mai mult. Câte au
pătimit ai noştri acolo mi-a povestit doar mie şi
bătrânului avocat...
-
Ştiam de ce îl alesese pe tata. Nu fiindcă îi era văr şi
aveau aceeaşi vârstă. Fuseseră camarazi de arme,
trecuseră prin grozăvii pe care numai cine le trăise le
putea înţelege, unele atât de cumplite încât nu voiau să
sufle nimănui vreun cuvânt despre ele. „Când vorbesc de
lagăr, e ca și cum m-aș întoarce acolo. Ică o să afle
totul într-o zi, când va fi mare...“, i-a spus unchiul
Traian.
-
Mie, tata îmi povestise. Cum oscilam între mândrie şi
nedumerire, s-a grăbit să îmi lămurească dilema.
-
– Vrei să te faci scriitoare? Pentru asta trebuie să
cunoşti oamenii, începând cu cei din familia ta.
-
Am dat din cap, deşi, sincer, nu pricepeam mare lucru.
Pe vremea aceea eram convinsă – aş fi pus chiar mâna în
foc! – de un adevăr ce îmi părea de necontestat:
imaginaţia e cheia literaturii. Mult mai târziu am
înţeles ce tata încercase să mă înveţe încă de atunci,
dacă aş fi avut urechi de auzit şi răbdarea să-l ascult:
tot ce îi trebuie cu adevărat unui romancier este o
memorie bună...
-
Tata tăcea, rătăcit prin cine ştie ce ţinut al
aducerilor-aminte, iar când i-am auzit iarăşi glasul, nu
mie îmi vorbea, ci unei amintiri.
-
– Ştii ce l-a făcut pe Traian să se agaţe atât de
zdravăn de firul vieţii?
-
N-am şovăit vreo clipă.
-
– Voia să vadă iarăşi Lunca cea înflorită.
-
Dacă ar fi fost după mine, fâşia de pământ dând pe
dinafară de culori şi miresme de peste drum de casa
bunicii era una dintre minunile lumii, pe care uitaseră
să o treacă pe listă. Răspunsul însă, nu-l nimerisem.
-
– Mămăliga. În lagăr, când nu putea să doarmă, îşi
amintea gustul mâncărurilor care îi plăcuseră odinioară.
Le simţea pe vârful limbii, pe toate în afară de una.
-
Când a ajuns în sat a cerut un ceaun de mămăligă şi l-a
mâncat încet, cu o lingură de lemn, până la ultima
îmbucătură. După ce s-a căsătorit cu unguroaica lui, a
învăţat-o secretul mămăliguţei pripite, cum se face în
Vlădeni. De-atunci, felul acela de mâncare n-a lipsit
niciodată de la vreo masă în casa unchiului şi a
mătuşii...