* *
*
”TRADUTTORE
- TRADITORE”
Constanţa Niţă inaugure cette nouvelle rubrique de la
Revue A.S.L.R.Q. avec une dizaine de sonnets signés
par des noms consacrés de la littérature roumaine
moderne, à savoir : Mihai EMINESCU ( 1850 - 1889 ),
Radu STANCA ( 1920 - 1962 ) et Alexandru ANDRIȚOIU (
1929 - 1996 ).
Mihai EMINESCU ( 1850 - 1889 )
ADÂNCA MARE...
Adânca mare sub a Lunei față,
Înseninată de-a ei blondă rază,
O lume-ntreagă-n fundul ei visează
Și stele poartă pe oglinda-i creață.
Dar mâni - ea, falnică, cumplit turbează
Și mișcă lumea ei negru-măreață,
Pe-ale ei mii și mii de 'nalte brațe,
Ducând pieire - țări înmormântează.
Azi -un diluviu, mâine -o murmuire,
O armonie - care capăt n-are -
Astfel e-a ei, întunecată fire.
Astfel e sufletu-n antíca mare.
Ce-i pasă - ce simțiri o să ni-inspire ? -
Indiferentă, solitară - mare !
( 1873 )
( < vol. M. Eminescu, Opere alese, II, ( Poezii postume
), Editura Minerva, București, 1973, p. 191. )
Mihai EMINESCU
LA MER PROFONDE...
La mer profonde, sous, de la Lune, le voile,
Tout éclaircie par son rayon blondâsse,
Un monde entier dans ses abîmes rêvasse,
Sur son miroir crépu, étale des étoiles.,
D'un coup, elle entre en fureur, et, fiѐre,
Elle met en marche, altiѐre, son monde noirâtre,
Par ses milliers de bras, comme une marâtre
Qui amѐne la mort, insouciante, des pays enterre.
Tantôt un diluvium, tantôt un susurrement,
Une harmonie - sans bornes, illimitée -
Tel est son naturel, son noir tempérament.
Telle est son âme depuis l'Antiquité -
Que l'inquiѐte ? Qu'elle nous inspire des sentiments ?
Indifférente et solitaire - la mer se tait !
Version française par Constanța NIȚĂ
Mihai EMINESCU
STAU ÎN CERDACUL TĂU...
Stau în cerdacul tău... Noaptea-i senină.
Deasupra-mi crengi de arbori se întind,
Crengi mari, în flori de umbră mă cuprind
Și vântul mișcă arborii-n grădină.
Dar prin fereastra ta eu stau privind
Cum tu te uiți cu ochii în lumină.
Ai obosit, cu mâna ta cea fină,
În val de aur părul despletind.
L-ai aruncat pe umeri de ninsoare...
Desfaci visând pieptarul de la sân,
Încet te-ardici și sufli-n lumânare.
Deasupră-mi stele tremură prin ramuri,
În întuneric ochii mei rămân...
Şi-alături, Luna bate trist în geamuri.
(
1879 )
(< vol. M. Eminescu, Opere alese, II ( Poezii postume ),
Editura Minerva, București, 1973, p. 408. )
Mihai EMINESCU
ASSIS SUR TA TERRASSE...
Assis sur ta terrasse, par un ciel serein,
Et ombragé par les branches étendues,
Dans des fleurs d'ombre je me sens vêtu
Le vent fait trembloter les arbres du jardin.
Et je me tiens devant tes vitres en regardant
Tes yeux que tu diriges vers la lumiѐre.
Épuisés, tes doigts se mettent à défaire
Les vagues de tes cheveux resplendissants
Que tu rejettes sur tes épaules si frêles...
Ensuite, rêveuse, tu enlѐves ta veste,
Tu te relѐves en douce et éteins la chandelle.
Quand les étoiles tremblottent dans les rameaux
Et que, dans la nuit noire mon regard reste,
Au ciel, la Lune triste frappe les carreaux.
Version française par Constanța NIȚĂ
Mihai EMINESCU
V E N E Ț I A
S-a stins viaţa falnicei Veneţii,
N-auzi cântări, nu vezi lumini de baluri :
Pe scări de marmură, prin vechi portaluri,
Pătrunde Luna, înălbind păreţii.
Okeanos se plânge pe canaluri...
El numa-n veci e-n floarea tinereţii,
Miresei dulci i-ar da suflarea vieţii,
Izbeşte-n ziduri vechi, sunând din valuri.
Ca-n ţintirim, tăcere e-n cetate.
Preot rămas din a vechimii zile,
San Marc sinistru miezul nopţii bate.
Cu glas adânc, cu graiul de Sibile,
Rosteşte lin în clipe cadenţate :
’’ - Nu-nvie morţii - e-n zadar, copile !
( 1883 )
( < vol. M. Eminescu, Poezii, Editura pentru
literatură, București, 1967, p. 175. )
Mihai EMINESCU
V E N I S E
La vie de la hautaine Venise s’est éteinte.
On n’entend plus ses chants, ses bals luisants,
Sous ses portails, la Lune pénètre, tout en blanchissant
Les escaliers en marbre, de ses teintes.
Sur les canaux, le dieu Okéanos pleure…
Ce n’est que lui est à fleur de l’âge.
Frappant les murs, ses vagues font tapage
Comme s’il était, de sa maîtresse, le Sauveur.
Dans le silence de nécropole de la Cité,
Comme un vieux curé d’un autre temps,
San Marc est triste: minuit vient de sonner.
D’une voix de vieille Sibylle, solennellement,
Il fait entendre ces mots cadencés :
- Les morts ne ressuscitent pas !... Inutilement !
Version française par Constanța NIȚĂ
RADU STANCA ( 1920- 1962 )
S O N E T
[ Ca marea ce nicând nu obosește... ]
Ca marea ce nicicând nu oboseşte,
Nici eu nu obosesc cântând iubirea
Ce-ţi port, mai mult pe-ascuns şi tâlhăreşte,
Decât pe faţă, înfruntându-ţi firea.
Dar ce să fac : pesemne potriveşte
Un zeu nebun astfel nepotrivirea
Încât, când ochiul meu te desluşeşte,
Nu-ţi pot afla, oricât ţi-o caut, privirea.
C-apari, dispari, e-un semn de întrebare.
Eşti val de ţărm sau ţărm desprins în mare,
Nici eu nu ştiu, cel ce te ţin în braţe...
De jocul tău, de-ar fi să-l iau în seamă,
Ar trebui – firesc – să-mi fie teamă,
Dar eu îl gust, în el atât nesaţ e...
( < vol. Radu Stanca, Versuri, Editura Dacia,
Cluj-Napoca, 1980, p. 340 )
RADU STANCA
S O N N E T
[ Tout comme la mer qui ne se lasse guѐre...]
Tout comme la mer qui ne se lasse guère,
L’amour ne me fatigue en le chantant,
Plutôt furtivement, qu’en pleine lumière,
Plutôt discrètement, qu’en t’affrontant.
Que puis-je faire ? Probablement, hélas,
Un dieu absurde régit ce démêlé,
Si bien que si mon oeil distingue ta face,
Je ne suis pas à même de te trouver.
Tu apparaîs, tu disparaîs, mais sans raison,
Tantôt comme vague, tantôt comme rive éloignée,
Moi, je l’ignore, tout en étant si près...
Quant à ton jeu, si j’en tenais bien compte,
Il faudrait, certes, se méfier, évidemment,
Mais moi, j’y goûte, hélas, avidement.
Version française par Constanţa NIŢĂ
RADU STANCA
S O N E T
[ Cum te ivești deodată-n fața mea...]
Cum te iveşti deodată-n faţa mea
Ca o statuie albă-n întuneric,
Îmi pari înlănţuită-ntr-o reţea
De raze verzi, cu lung reflex eteric.
Şi-atunci mă-ntreb: nu te-ai ivit cumva
Anume cu sărutul tău himeric
Să-mi legeni ca pe-un clopot inima,
Să-mi pui pe buze lacătul feeric ?
Dar nu găsesc răspuns de nicăiri
Asupra- acestei tainice iviri...
Şi resemnat, cu toate mă împac,
Căci neaflând un rost nălucii tale,
Mă mulţumesc pe urmele-i domoale
Să umblu în neştire şi să tac...
( < vol. Radu Stanca, Versuri, Editura Dacia,
Cluj-Napoca, p. 343 )
RADU STANCA
S O N N E T
[ Lorsque tu apparais d'un coup devant mes
yeux... ]
Lorsque tu apparais d’un coup devant mes yeux
Telle une statue blanchâtre et magique,
Tu me paraîs entrelacée dans un réseau
De rayons verts, à reflet éthérique.
Je me demande alors si ton apparition
Accompagnée d’un chimérique baiser
Est destinée à balancer mon coeur
Telle une cloche; ma bouche – à la boucler.
Comme je ne trouve nulle part aucune réponse
Sur cette mystérieuse apparition,
Je me contente de cette résignation,
Car ne sachant à quoi rime cette vision,
Je me contente avec ses traces si chères,
De les suivre sans fatigue et de me taire.
Version française par Constanţa NIŢĂ
RADU STANCA
S O N E T
[ De câte ori se naște din cenușă...]
De câte ori se naşte din cenuşă
Ca pasărea de foc – figura ta,
Eu mă opresc sfios şi trist la uşă,
Şi nici nu bat, şi nici nu ştiu intra.
Înfipt în pragul tău ca o ţăruşă,
Stau zile-ntregi şi nopţi întregi aşa...
Şi-ascult cum legeni lin, ca pe-o păpuşă,
Ce nu cunoaşte moarte, inima.
Şi-atunci, cuprins deodată de-ndrăzneală,
În noaptea ce se scurge-ncet, domoală,
Bat ca nebun în uşa ta s-o sparg.
Tu scapi din mâini de spaimă, jos, păpuşa,
Şi ea se face ţăndări, ca şi uşa...
Iar eu mă prăvălesc zdrobit, pe prag...
( < vol. Radu Stanca, Versuri, Editura Dacia, Cluj-
Napoca, 1980, p.344 )
RADU STANCA
S O N N E T
[ Chaque fois que ta figure, tel un oiseau...]
Chaque fois que ta figure, tel un oiseau
De feu, parmi les cendres de mémoire renaît,
Timide et triste, devant ta porte, de nouveau
Craintif, je n’ose ni battre, ni entrer.
Devant ton seuil, planté tel un piquet,
Moi, je m’y tiens ainsi des jours entiers,
En écoutant le battement discret
Du coeur que tu balances telle une poupée.
Et tout d’un coup, vaillant comme à la guerre,
Dans la nuit noire qui coule tout doucement,
Je frappe éperdument, à rompre ta portière.
Et toi, épouvantée, tu lâches sitôt l’objet,
Et ta poupée vole en éclats, telle la portière,
Et je m’affaisse au seuil, anéanti, lésé.
Version française par Constanţa NIŢĂ
RADU STANCA
S O N E T
[ Îmi pun urechea și te-aud în mine...]
Îmi pun urechea şi te-aud în mine
Cum se aude într-o scoică marea,
Dar când te chem, răspunde depărtarea,
Ca un ecou ce vine şi nu vine...
Oricât de mare mi-ar fi-nsingurarea
Când rătăcesc tăcut, printre coline,
Acest ecou, ce locul tău îl ţine,
Îmi umple de răsunet toată zarea.
Cu toate c-am trecut demult de anii
Când mai credeam c-a mea e lumea-ntreagă,
Tot mai ascult, ca un copil precoce,
Aceste lungi şi nesfârşit de stranii
Vibraţii care vin mai mult în şagă
Şi-n care cred c-aud dorita-ţi voce...
( < vol. Radu Stanca, Versuri, Editura Dacia,
Cluj-Napoca, 1980, p. 345 )
RADU STANCA
S O N N E T
[ Je prête l'oreille, afin de t'écouter...]
Je prête l’oreille, afin de t’écouter
Comme on écoute, dans une coquille, la mer,
Mais le lointain répond comme une prière
Ou un écho qui vient et disparaît.
Toute grande que soit la solitude qui m’embrouille
Parmi les tertres, quand je perds mes traces,
C’est justement cet écho qui tient ta place
Qui retentit à l’horizon et me chatouille.
Bien que j’aie dépassé depuis longtemps
L’époque où j’exultais de joie, parmi les anges,
Je me résigne à écouter, tel un enfant précoce,
Ces vibrations si longues et si étranges,
Qui viennent plutôt à la légère, que sérieusement,
Et où il me paraît entendre ta voix douce.
Version française par Constanţa NIŢĂ
Alexandru ANDRIȚOIU ( 1929 - 1996 )
CĂTRE MALLARMÉ
Rău înarmat, stimate Mallarmé,
stau astăzi lâgă umbra-ți albă ca un
sirinx în după-amiaza unui faun,
aliterându-mi-te. Nu știu ce
mă ține de rigoarea ta supremă,
dând gestului balans de palmier
și-n ochi azur, azur, azur ca-n cer,
ca-n ger - de-mi urcă limpezimea-n sternă.
Ci dă-mi algebra dulce-a unui vers
tăiat frumos ca steaua-n univers
sau ca statuia-nspre eternitate !
Dă-mi chinul verbului sub za artistă,
dă-mi veghea limpede în carnea-mi tristă,
căci cărțile, vai ! le-am citit pe toate...
( < vol. Versuri, Editura FACLA, Timișoara, 1987, p.
104 & < vol. Aura Sonetului, Editura Primus, Oradea,
2019, p. 137 )
Alexandru ANDRIȚOIU
À MALLARMÉ
En tant que mal armé, cher Mallarmé,
tel un syrinx dans les aprѐs- midi
d'un faune, je t'allitѐre et je me dis :
de ta blanche ombre, qui me tient, auprѐs ?
Et qui me tient de ta suprême rigueur
et donne au geste la danse d'un palmier
et dans mes yeux l'azur, l'azur du ciel -
de sorte que sa clarté innonde mon coeur ?
Donne-moi l'algѐbre douce d'un vers si pur,
parfaitement coupé comme l'étoile d'azur
ou bien, comme immortelle, la statue !
Donne-moi, du verbe, les affres, sous une maille
artiste,
donne-moi la veille dans ma chair si triste,
Hélas ! les livres - je les ai tous lus !
Version française par Constanța NIȚĂ
Alexandru ANDRIȚOIU
DEMNITARUL STELELOR
Sărac fiind prin timpul nelumesc,
mă simt acum bogatul om, deplinul !
Sunt demnitarul stelelor. Plătesc
cu stele scumpe pâinea mea și vinul.
Ca plantele la tropice îmi cresc
și mi se pare orice dar firesc.
Grădini de portocali, ca mandarinul,
în schimbul unui cal - vă dăruiesc.
Un cal e un Pegás ( doar ) de hrănit e
cu jaruri mari și bine primenite
încât întotdeauna strălucesc.
Un cal e Fulger dacă, pe enigma
din ceruri, scrie cu potcoava: Sigma.
Sunt demnitarul stelelor. Plătesc.
( < Revista Familia, Nr. 8 / august 1969 & < vol. Aura
sonetului, Ed. Primus, 2019, p. 141 )
Alexandru ANDRIȚOIU
LE DIGNITAIRE DES ASTRES
En vue du temps divin, j'étais insatisfait...
Maintenant, je suis le riche bien accompli !
Je suis le Dignitaire des astres et je paie
en astres rares - ma Sainte Eucharistie.
Sous les tropiques, chez moi, sous le soleil,
poussent orangers et plantes orientales.
Je vous fais don de toutes ces merveilles,
naturellement: rien que pour un cheval !
Un cheval devient Pégase à condition
qu'il soit nourri de gros brasiers brûlants,
si bien qu'ils luisent toujours et émerveillent.
Mais il devient Éclair lorsqu'il essaie
d'écrire au ciel ”le Sigma” d'un sabot...
Je suis le Dignitaire des astres. Et je paie.
Version française par Constanța NIȚĂ
Alexandru ANDRIȚOIU
SĂ BEAU DIN CĂI LACTEE
Să beau din Căi Lactee lapte rar,
cu vin din asfințit să mă cuminic,
purtând pe frunte ramurul de finic
și un Luceafăr mort în inelar.
Coleg, un câine filosof de cinic,
vecin de liniște, un plop ignat, -
În Soare apolinic să răsar,
cu ploile, pe drumuri, să mă-ntinic.
Să curg din cer, în picuri și în fulgi,
pe linii drepte sau pe curbe dulci,
bătut de Crivăț, legănat de boare, -
Apoi, nostalgic, pe un spalier
de-azururi, să mă-nalț, din nou, la cer
cu aburii din brazde și din mare.
( < vol. Poeme noi, Ed. Cartea Românească,1984 & < vol.
Aura sonetului, Ed. Primus, 2019 )
Alexandru ANDRIȚOIU
QUE JE M'ABEUVE DES VOIES LACTÉES
Que je m'abreuve du lait exquis des Voies Lactées,
que je reçoive la communion du vin rare, vespéral,
et que je porte sur l'annulaire mon petit anneau astral
pour que mon front, de feuilles de palmes, soit
couronné.
Que mon collѐgue ne soit qu'un chien trѐs fourbe
et, dans ma paix, que j'aie un seul peuplier voisin -
Que je me lѐve toujours sous un Soleil serein,
dans mes chemins, avec les pluies, que je m'embourbe.
Et que je coule du ciel en gouttes de pluie, de neige,
de cire,
sur des lignes droites ou sur des courbes douces,
frappé par l'Aquilon, bercé par le Zéphyr.
En fin de compte, nostalgiquement, que je regagne le
ciel,
tout en montant, à l'aide d'un espalier d'azur,
avec toute la buée des terres et de la mer.
Version française par Constanța NIȚĂ