Daniel Luca - Nostalgia satului de odinioară

            Nostalgia satului de odinioară răzbate cu putere din versurile lui Nicolae Preda (Rugina roților dințate, Editura Castrum de Thymes, Giroc, 2023), fiind o constantă, de altfel, a tuturor volumelor sale de până acum.

            Marga, cu nuanțe de basm, își pune amprenta asupra locuitorilor săi dincolo de vreme și vremuri, aici fiind formate adevărate caractere.

            Din păcate, nu face excepție în privința depopulării, a degradării, a părăsirii satului, puțini fiind cei rămași pentru a duce mai departe tradițiile, obiceiurile, dar chiar și denumirea localității („Peste noi / Și peste morții noștri / trec viforele iernilor / Și primăverile înflorite / S-au uscat verile /  Au coborât / Mohorâtele toamne fără rod – Stingerea; „Satul meu bătrân, sărac / S-a-nroșit floare de mac / Și se scaldă în minciuni / Spuse de «oamenii buni»” – Toamnă).

            Pe de altă parte, decăderea nu este o caracteristică doar a satului, ci și a orașului, asistând la o răsturnare a valorilor pe scară largă, la o animalizare chiar a oamenilor („Fabrici ruginite / Uzine abandonate / Fiare vechi / Mine inundate / Lacăte pe ușile spitalelor” vs. „În satul încremenit / Ca un mit // Câinii turbați / Latră și se mușcă pe furiș” – Resemnare în peisaj; „A mai fost violat un copil / La oraș s-au comis două crime / În beciul istoriei, tiptil / Se ascund languroasele râme” – Decadență).

            Este firesc să apară, așadar, resemnarea, lipsa de încredere, dezamăgirea, deznădejdea. Și totuși ... iubirea și credința devin colacul de salvare din această realitate decrepită. Dar nu singure, ci braț la braț cu poezia.

            Bunăoară, iubirea poate reprezenta fundația pentru revenirea la viață a satului, pentru repopularea acestuia, fie că vorbim de fiorii îndrăgostiților („Singuri am rămas la mijloc de sat / Ca doi pui firavi de curcubeu / Și îmbrățișați am îngenuncheat” – Poezia) ori de dragostea părintească, dragostea dintre membrii familiei, mama fiind cea care realizează legătura cu divinitatea („Văd în palma ta / calea cea îngustă / Și peste cărare / Zbor de porumbei către Isus ...” – Lumea mea și-a mamei mele).

            Cât despre poezie, ea aduce frumosul în viața noastră, bucuria de a trăi („Satul a rămas fără mângâiere / Și peste hotar bântuie năluci / Să plâng și să râd Doamne dă-mi putere / Câte-o poezie când îmi mai aduci” – Poezia).

            Dar iubirea poartă în sine semințele morții („În candoarea primului sărut / Am vrut să ascund sacralitatea / Lângă iarna-n care m-am născut / Să mă-ntâlnesc cu moartea” – Cele mai duioase), ceea ce nu trebuie să ne sperie, fiind vorba de o stare de normalitate, întrucât viața și moartea sunt înlănțuite într-o horă perpetuă, într-un continuum existențial („Prieteni / Numărătorul este viața / Numitorul eternitatea morții / Cu câtă migală și durere și bucurie / Se poate multiplica / Acest mit / Din nouă luni în nouă luni / Iarăși și iarăși / Această părticică divină a veșniciei” – Epifanie).

            Poetul este cel care observă, cel care participă activ la viața cetății și cel care lasă în urma sa istorii trăite cu sufletul, importanța sa fiind de netăgăduit, cu atât mai mult cu cât este singurul capabil de a folosi cuvintele la adevărata lor valoare („Luați aminte cuvintelor: // Limba mea / O pot îmblânzi / Doar șerpii” – Prietenul meu singur), în caz contrar cuvintele urmând a fi cuprinse de rugină.

            Poezia lui Nicolae Preda are forță, vitalitate, dar în primul rând e sinceră, fiind primită de cititor cu brațele deschise.