Daniel Luca - Viaţa, un poem

             Ion Rășinaru compară viața cu un poem, o comparație pe cât de neașteptată, pe atât de sugestivă, deoarece viața este plină de neprevăzut, de suișuri și coborâșuri (Rânduri din recreație, Editura Castrum de Thymes, Giroc, 2023).

            Citatul următor este cât se poate de elocvent în acest sens: „Viața-i un poem / pe care îl scriu / cu fiecare bătaie / a inimii tale”, de aici reieșind și ideea că fiecare dintre noi își poate pune amprenta, într-un fel sau altul, asupra propriului destin.

            Desigur, iubirea este extrem de importantă în această ecuație (Gândul tău a rătăcit // cărarea spre inima mea. / O clipă am uitat să închid / ochii și ai dispărut”), făcând legătura dintre realitate și imaginație, reverie („Eu, cel din visul tău, / sunt necunoscutul flămând / de metafore nesemănate. // Aiuritul care scrie poezii / când toată lumea / face politică și / citește rețete culinare” – Tu, cea din visul meu), poetul trebuind să transpună în versuri toată această poveste.

            Iubirea dintre îndrăgostiți se împletește cu cea părintească, devenind din ce în ce mai puternică („Dezlegat de laptele matern / cad prizonier / în oglinda cu ape schimbătoare / a ochilor tăi” – Eu nu am fost).

            Nu este de mirare că iubirea devine o cale de a trece dinspre întuneric în lumină („Tu culegi // semințe de lumină. / Le sădești în ochi / și privirea ta mă topește. // Tu urci Everestul, / dar eu amețesc”).

            Natura („Braț la braț împărtășim taina / din rădăcina firului de iarbă” – La poalele Golului) și casa părintească („Dezmărginiți de iluzii, / ne întoarcem la izvorul / de sub casa părintească” – Urca-vom) amplifică o dată în plus această putere a iubirii, ridicând-o până la lună („Poetul face cadou iubitei un pogon de lună / la prețul de șapte iluzii și o țigară etnobotanică” – Ziua de mâine).

            Copilăria și timpul sunt alte două teme care își fac simțită prezența în poezia lui Ion Rășinaru. Timpul nu cunoaște practic margini, e de necuprins, iar distanța dintre naștere și moarte devine aproape imperceptibilă („Timpul nu are margini. // La primul soroc intri prin tine însuți / și la ultimul ieși prin tine însuți” – Am fost născut; „Ninge frumos ... / coboară fulgii de la munte / purtând pe aripi albe / copilăria”).

            Pe de altă parte, este surprinsă și caracteristica omului de a fi mereu un revoltat, găsind întotdeauna ceva împotriva căruia să se îndrepte, chiar și asupra sa („Din resturi rătăcite / în afara marginilor / a măsluit omul. // Acesta, încă de la scâncet, / e nemulțumit de tot ce-l înconjoară / și mai ales de el” – Salvatorul).

            Dincolo de orice, rămâne însă poezia, modalitatea prin care poetul își poate exprima fără opreliști trăirile, simțămintele, gândurile („Poezia / este un soi de contradicție / între silaba atotputernică / și sufletul vulnerabil / al poetului”), iar Ion Rășinaru tocmai aceasta face, își pune sufletul pe tavă cu o sinceritate debordantă.