-
Voi începe prin a spune
că întotdeauna am admirat şi m-am lăsat cucerit de aerul magic al
poeziei mari, adevărate din toate timpurile: de la Pindar la Dante,
de la Milton la Hölderlin şi Eminescu, de la Rilke la Hlebnicov, de la
Gibran și Elytis la Borges, aceşti anahoreţi care au făcut ca limba
poeziei să fie limba în condiţia ei absolută. În cazul lor, ca şi a
altor câţiva poeţi, cel mai acribios lingvist nu poate separa
semnificantul de semnificat, aşa cum ar face în limba curentă. Şi dacă
am pronunţat cuvântul anahoreţi şi dacă se spune că cei cu adevărat
singuri sunt puternici, putem continua aşa: Singurătatea poetului e o
falsă problemă. El are de partea sa poezia (care e şi cauză şi
finalitate), are lumea ficţională salvatoare. Iar desele coborâri în
sine, în straturile profunde ale fiinţei nu sunt decât explorări prin
metodele autocunoaşterii şi ale magiei revelatoare, pentru a afla
câtimea aceea de frumos şi nemoarte şi a o dărui, după îndelungi ezitări
şi prelucrări în creuzete alchimice proprii, celor din jur, adică
amatorilor de „plăcere nedefinită”. În atât de citata Lettre du voyant,
adresată lui Demeny la 15 mai 1871, Rimbaud face referinţă la actul
creaţiei: „Le poète se fit voyant par un long, immense et raisonné
DÉRÈGLEMENT DE TOUS LES SENS [...] il s'agit de faire l'âme monstrueuse
[...] énormité devenant norme [...] Cette langue sera de l’âme pour
l'âme.” (Poetul devine vizionar printr-un îndelung, imens şi raţional
DEREGLAJ AL TUTUROR SIMŢURILOR [...] e vorba să facă sufletul monstruos
[...] enormitatea devenită normă [...] acesta va fi limbajul sufletului
pentru suflet.)
Într-o altă ordine a ideilor, un poet poate absorbi poetic un
timp, o epocă, dar fără a trece pe linia moartă poeţii altei epoci. O
operă nu înlocuieşte pe alta. Ea se adaugă. Sau, cum spunea Şklovski,
opera artistică se iveşte din tradiţia altor opere, şi în asociaţie cu
ele. Forma unei opere artistice este stabilită de relaţia acesteia cu
alte opere artistice, cu forme mai vechi decât propria sa formă. Cartea
de faţă are în vedere faptul că, desigur, cu fiecare poet, generaţie
poetică, moment istoric, epocă, poezia e mereu altceva, capătă alt chip,
de aceea comparaţiile şi evaluările critice între poeţi din epoci
diferite sunt superflue.
Numai naivii pot crede că poezia progresează. Poezia de ieri
şi de azi depinde de percepţia noastră şi de aceea îşi schimbă mereu
chipul.
Spunem cu hotărâre că poezia nu progresează. Cine poate demonstra că
Goethe e mai mare poet decât Pindar, că Rilke, mai ,,tânăr” cu câteva
secole decât autorul Infernului, este superior lui Dante, Seferis lui
Eminescu sau T.S. Eliot lui Baudelaire? Dacă ar fi o linie a
progre-sului (ca în tehnică!), atunci diferenţa dintre Homer şi Whitman
ar fi ca între roabă şi satelit.
Pe de altă parte, în toate eseurile de faţă, cu tentă vădit
elitistă, cititorul va întâlni pledoarii pentru repunerea în rol a
inspiraţiei, care articulează emoţiile evenimenţiale în concret,
încarnându-le în structuri poetice, precum şi pentru întoarcerea
poetului la magia originală, la măreţia actului sacerdotal, la
ceremonialul de fondator de religie şi de lume, la forţa mantrică. Sunt
unul dintre cei care consideră că A SCRIE FĂRĂ INSPIRAŢIE ESTE IMORAL.
Aceste consideraţii, într-un moment în care lucrurile s-au
complicat, s-au amestecat, când în textul poetic domnesc atât de bine
clowneria, histrionismul, legile senzaţiilor tari, când postmodernismul
a creat probleme destabilizatoare la graniţa genurilor literare, iar cei
adevăraţi cu greu se mai văd dintre veleitarii frivoli, grafomanii
găunoşi şi impostorii agresivi, exact ca în una din dureroasele
constatări ale lui BORGES: „Europa şi-a pierdut hegemonia. Totul se
învârte acum în jurul altor continente, de pildă America, dar ea nu
înseamnă nimic. Secolul trecut în materie de cultură aparţinea lui
Whitman şi Emerson. Cine le-a luat locul? Nişte scriitori mediocri.
Succesul nu înseamnă nimic. Pornografia a luat locul literaturii
adevărate. Totul se comercializează, până şi literatura.”
Ei bine, dacă postmodernismul de azi, peltos şi
atoatestăpânitor, a adăugat la ,,calităţile” clasice ale poetului
timpurilor noastre improvizația, cinismul şi băşcălia, declarând senin
că se poate scrie eseistic şi fără inspiraţie, printr-o potri-vire de
cuvinte, fără nicio implicare a harului, că se poate face o mare
literatură prin ,,scriere creativă de grup”, fără porniri metafizice (considerându-şi
aceste declaraţii parte dintr-o viziune de o profundă luciditate
intelectuală), legile degradării sale, dacă n-au fost decât parțial puse
în aplicare, pot intra total în acţiune. Pentru cei adevărați, e o mare
mâhnire!
Daniel CORBU
(Fragment din DIMENSIUNEA METAFIZICĂ, în curs de apariție)
-
- Sursa:
Daniel Corbu,
Facebook, 2025
