- Ioan-Aurel Pop - George Călinescu „naționalist”?
- Nu demult, la o reuniune de intelectuali rasați, s-a comentat un citat din George Călinescu prin cuvinte grele. Am căutat citatul în cauză, ca să mă dumiresc mai bine „pe viu”. Iată fragmentul: „Și specificul, ca și rasa, reprezentând un echilibru, e într-o deplasare înceată dar continuă. Determinarea lui se va face cu vremea și nu s-ar putea azi decât indica metoda și arunca sugestii. E un fel de a spune că începem a lua conștiință de noi înșine. Asta ne va ajuta să înlăturăm și multe prejudecăți-clișee care nu s-au dovedit prea folositoare. Noi am făcut caz de latinitatea noastră, indiscutabilă, dând însă impresia că suntem tineri, și neglijând substanța medulară. Noi însă suntem Romani ca și Francezii Galo-Romani, popor străvechiu adică, cu notele lui etnice neschimbătoare esențial, primind limba și cultura latină. În fond suntem Geți și e mai bine a spune că, în felul nostru, am primit și noi succesiunea spiritului roman, pe care trebue să-l continuăm dela longitudinea reală, fără mimetisme anacronice. Spiritului gallic și brit trebue să-i corespundă aici, prin sporire, spiritul getic. Căci să nu uităm că pe Columna lui Traian, noi, Dacii, suntem în lanțuri”.
- Aceste ziceri au fost catalogate ca fiind de un „naționalism feroce” , „rasiste și dacopate”. Reieșea că ele ar trebui șterse din memoria culturală românească, fiindcă ne fac de râs, ne înscriu în rândul celor mai fervenți șovini și xenofobi dintre europeni. Judecând după exigențele și regulile „corectitudinii politice” de astăzi, asezonate de la un timp cu elemente fundamentale de „progresism”, de neomarxism, de „anularea culturii”, de anti-istorie, de învățături ale „treziților” (mișcarea Woke), vorbele de mai sus, care îndrăznesc să-i compare pe români cu francezii, să exalte latinitatea și componenta dacică, care folosesc fatidicul cuvânt „rasa”, sunt condamnate și condamnabile de la început. George Călinescu este, însă, un caz fericit pe lângă alții. Face valuri mediatice hotărârea conducerii Universității Princeton de a scoate numele lui Woodrow Wilson din titulatura Școlii de afaceri publice și internaționale a venerabilei instituții. Această decizie a fost luată sub presiunea virulentelor proteste antirasiale și se înscrie în seria faptelor dezonorante care demolează statuile și monumentele „pătate” de rasism de pe teritoriul SUA și nu numai, puse pe seama noii ideologii promovate de Black Lives Matter (BLM). Filosoful John Gray, dinspre stânga ideologică, evidențiază similitudini de gândire și acțiune între izbucnirile BLM și mișcările milenariste ale Evului Mediu sau elitele comuniste staliniste și maoiste.
- Dar să o luăm cu binișorul. Aproape niciun text nu poate fi scos din context. Altminteri, Aristotel, Caesar, Toma de Aquino, Dante, François Villon, Shakespeare, Cervantes, Goethe, Balzac, Eminescu ar putea fi înlăturați (și, din păcate, sunt prohibiți sau „corectați” în anumite cercuri) din grila de valori a umanității. Niciunul nu se poate încadra în „patul lui Procust” al ideilor aflate în vogă printre mulți contemporani de-ai noștri. Creatorii au fiecare prezentul lor, ei au trăit printre oamenii timpului lor și nu au fost, în general, „vizionari”. Eu nu au prevăzut corect aproape niciodată ceea ce avea să fie. În plus, ei mai urmăreau, în mod legitim, să-și publice lucrările, iar permisiunea de publicare venea de la „stăpânire”. Anumite compromisuri de formă, în fața unor conținuturi de excepție, sunt de înțeles. Din păcate, ideea că numai ce ne convine nouă, generației actuale, este de preluat din istorie, marchează un prezenteism periculos, tipic dictaturilor care au interzis autori și opere, care au creat liste de cărți prohibite.
- Fragmentul de mai sus îi aparține lui George Călinescu, cel mai mare istoric al literaturii române din toate timpurile. Firește, sunt conștient de criticile care-mi vor putea fi aduse pentru sintagma „cel mai mare”, dar îmi asum riscul. Oamenii au nevoie de ierarhii, care se constituie, în cazul de față, în repere culturale. Trebuie să fim conștienți de unde pornim și unde ne situăm. Înainte de a mai spune ceva, eventual de ne pune cenușă în cap (fiindcă lucrul acesta este la modă), se cuvine să plasăm în loc și în timp zicerea de mai sus. Fără criteriul locului și mai ales al timpului, discutăm fără rost. Fragmentul reprezintă încheierea unei opere fundamentale, cum nu s-a mai scris alta la noi, anume „Istoria literaturii române de la origini până în prezent”, publicate în ediție princeps în anul 1941. Fiind vorba de concluziile unei cărți (de aproape o mie de pagini) făcute în al doilea deceniu al perioadei interbelice și terminate la începutul deceniului al cincilea al secolului al XX-lea, presupun că finalul ei a fost scris chiar în 1941. Care era situația țării și a lumii atunci? Omul de geniu poate emite idei general-valabile, independente de locul și de timpul în care trăiește, dar asemenea idei sunt extrem de puține, de rare și nu pot fi înțelese nici ele pe deplin fără încadrare istorică. România fusese, după Primul Război Mondial, o țară importantă în spațiul Europei Central-Orientale, o țară medie ca mărime, devenită un actor demn de luat în seamă al politicii marilor puteri continentale. Era – așa cum este și azi, după gravele pierderi teritoriale de după Al Doilea Război Mondial – cea mai mare țară din sud-estul Europei, după cum românii au fost și sunt cel mai numeros popor din aceeași regiune. Alianțele României au tins, toate, până în 1940, spre Franța și Anglia, țările garante ale securității noastre, ale granițelor noastre. În fatidicul an 1940, aceste alianțe s-au prăbușit, s-au dovedit caduce, România pierzând Basarabia, nordul Bucovinei, ținutul Herța, jumătate din Transilvania, sudul Dobrogei (Cadrilaterul). Aceste pierderi au însemnat cam o treime din teritoriul de aproape 300 000 de km pătrați al României întregite, formate în 1918 și confirmate de marile puteri în 1919-1920. În astfel de condiții, în orice țară din lume, limbajul patriotic, național, animat de sentimente legitime de frustrare și de orgoliu, s-ar fi accentuat. La fel s-a întâmplat și la noi, dar în limitele decenței: românii au ieșit pe străzi, au scrâșnit din dinți, au aruncat invective și și-au preamărit neamul și patria, sperând la mai bine. Dar mai este un set de împrejurări pe care „analiștii” grăbiți de azi le ignoră ori le scot din context și le veștejesc după criterii anistorice. Încă din secolul al XIX-lea, mai spre finalul său și mai ales în secolul al XX-lea, după ascensiunea fascismului, un anumit limbaj, pe care l-am putea numai rasial și rasist, s-a accentuat peste tot. Mussolini a venit la putere în 1922, iar Hitler în 1933. În acei ani, în majoritatea țărilor europene au pătruns ori s-au dezvoltat ideologii de extremă dreaptă, de tip fascist, hitlerist ori alte variante, cu accent pe „rasa ariană superioară”, pe „selecția socială”, pe „degenerarea rasială”, pe eugenie și biopolitică. Aceste fapte se pot verifica astăzi ușor, fiindcă accesul la bibliografie și la izvoare este aproape liber peste tot (mai puțin în Rusia, Belarus și în alte câteva locuri). Cu alte cuvine, nu a existat vreo țară din regiunea euro-atlantică în care să nu se fi vehiculat asemenea concepte. În multe dintre ele, partidele și grupările de extremă dreaptă au ajuns la putere și au făcut din asemenea concepte politică de stat. Cu alte cuvinte, s-au adoptat legi ale selecției sociale și ale eugeniei. În România, lucrurile, ca de obicei, au mers mai încet, dar în acest caz încetineala a fost spre bine. România nu a avut efectiv la putere o grupare de tip fascist decât între septembrie 1940 și ianuarie 1941. Evident că, prin alianța cu Puterile Centrale și prin politica internă dintre anii 1941 și 1944, România generalului (mareșalului) Ion Antonescu a continuat să fie „de tip fascist”, o dictatură militară, să ducă o politică discriminatorie față de anumite minorități. Unele „legi rasiale” au intrat în vigoare în România în 1938, anul în care regele Carol a instaurat un regim de autoritate personală, o dictatură sui generis, dar tot regim de mână forte se poate chema. În istorie, a rămas ca „dictatura regală”. Ea s-a instaurat în urma alegerilor din decembrie 1937, când niciun partid politic nu a obținut numărul de voturi necesare ca să poată forma guvernul. La aceste alegeri (controversate), forțele de extremă dreaptă (Partidul „Totul pentru țară”, o formă mascată a legionarilor, interziși în 1935) au obținut cam 15% din voturi. Faptul arată o ascensiune a forțelor fasciste, dar una departe de majoritate și de guvernare. De altminteri, regele Carol nici nu a vrut să audă vreodată de colaborarea cu legionarii la guvernarea țării. În toate țările vecine României sau chiar în unele mai îndepărtate, forțele fasciste de dictatură (în URSS era o dictatura de extremă stângă, axată tot pe discriminare și rasism) erau la guvernare de mult timp. Așadar participarea de numai circa cinci luni a legionarilor la guvernare în România are antecedente și urmări, are o istorie mai lungă decât efectiv cele cinci luni. Dar nu este vorba aici despre singularitate în rău. Țara a fost obligată, ca să nu fie ștearsă de pe hartă, să se adapteze vremurilor și nu a făcut-o cu zel mai mare decât alte țări.
- Dincolo de politica propriu-zisă, rămâne politica pe care am putea-o numi culturală și științifică. Lumea toată se ocupa atunci de rase, de popoare și căuta „limba perfectă”, „spațiul perfect”, „omul perfect”. Conceptul vehiculat în foarte multe locuri era acela de „specific național”, adică modul care-i făcea pe germani să fie germani, pe francezi să fie francezi, pe polonezi să fie polonezi, pe unguri – unguri și, evident, pe români să fie români. În toate aceste căutări culturale au intervenit cu timpul și biologii, medicii, psihologii, cu întrebarea dacă nu cumva există câte o genă a etnicității, a acelei etnicități care ar putea conduce la perfecțiune. De aici, nu a fost decât un pas spre eugenie și biopolitică. Eugenia este o disciplină care studiază aplicarea practică a biologiei eredității în ameliorarea genetică a individului, iar biopolitica introduce în componența puterii factorii biologici, încercând să motiveze unele acțiuni agresive de acaparare și de aservire prin argumentul superiorității biologice, al caracteristicilor de rasă. Firește, mulți politicieni din Europa și din Statele Unite și-au făcut din biopolitică un țel de guvernare și l-au aplicat în spațiile dominate de ai. Eugenia a fost apanajul oamenilor de știință, mulți dintre ei aserviți politicului. În acest context, au înflorit antisemitismul și politica de discriminare a romilor. Dar, cel puțin la fel de mulți oameni neimplicați în politică credeau sincer în cercetările lor, credeau cu-adevărat, de exemplu, că amestecul raselor este dăunător pentru evoluția popoarelor lor, că, tot de exemplu, calitatea individuală și de grup a popoarelor lor s-ar fi putut îmbunătăți prin eugenie. Din câte se știe azi, savanții americani au dat tonul în aceste cercetări, în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, în condițiile avântului țării lor de după Războiul de Secesiune (1861-1866). Cercetările s-au extins apoi în Marea Britanie, Franța, Germania, Italia, țările nordice și, evident, au avut prelungiri importante și spre centrul și sud-estul Europei. Ce era în URSS nu se poate ști în detaliu (secretomania funcționa și atunci în Rusia metamorfozată), dar se știe că cercetări eugenice se făceau din belșug și acolo, pe ascuns. Trebuia format homo sovieticus, adică omul perfect pentru societatea universală fără clase, dirijată de sus, omul supus ideologiei staliniste, cu limba rusă ca limbă a sa și a tuturor. Cum spuneam, unii din acei care făceau asemenea cercetări erau și ideologi ai regimurilor totalitare, dar alții credeau în aspectul științific a ceea ce făceau. Acesta era nivelul științei de atunci. Existau și sceptici și opozanți, dar foarte puțini, iar vocile lor erau slabe. Faptul că unii căutători cu mijloacele științei biologice (medicale) ai tainelor rasei și etnicității erau sinceri se vede din următoarea împrejurare: și în țări care nu au avut nimic cu fascismul, cu hitlerismul și cu oricare regim rasist, se făceau pe atunci multe astfel de cercetări, iar „amestecul raselor” le apărea unor savanți foarte serioși, autentici și din afara dictaturilor drept primejdios pentru mersul omenirii. Astăzi se știe, dimpotrivă, că amestecul eredităților diferite este benefic pentru evoluția biologică a indivizilor. Mulți extind acest adevăr (descoperit la ceva timp după căderea fascismului oficial) și asupra comunităților: cu cât se amestecă mai mult popoarele, cu atât este mai bine. Dar atunci, în ajunul celui de-Al Doilea Război Mondial și în timpul lui, convingerea aproape generală era că rasele se pot îmbunătăți cu mijloacele științei prin separarea lor, prin izolare și fortificare internă care să conducă spre perfecțiune. Se știe azi că aceste concepte aplicate în politică au condus la Holocaust, la crime abominabile, la tragedii imense, ceea ce trebuie condamnat cu tărie. Mulți intelectuali care trăiau atunci nu dispuneau, însă, de o idee clară asupra dimensiunilor catastrofei care se manifesta latent și care avea să urmeze.
- România nu putea să stea departe de această evoluție. Am avut și noi eugeniștii noștri, am avut adepți ai biopoliticii, ca toate țările, numai că a funcționat o excepție față de multe țări europene și extraeuropene: nu am făcut din eugenie o politică de stat (nu am avut legi ale selecției prin naștere a indivizilor) și nici chiar din biopolitică, deși aici sunt excepții notabile, legate de evrei și de romi. Nu vreau să spun că România a fost un „înger” în domeniu, dar este clar că nu a excelat, că exemplele de urmat veneau din altă parte și că orientarea unor români spre direcțiile numite mai sus s-a făcut mai mult prin imitație. Nu cunosc niciun savant român care să fi făcut minuni în eugenie și să fi fost luat ca exemplu în lume. Dar faptele sunt fapte și realitățile legate de eugenie și de biopolitică au existat și în România. Holocaustul și tragedia romilor strămutați și uciși rămân pete grave ale perioadei 1940-1944. Toate acestea trebuie însă văzute nu numai în sine, ci și prin comparație cu ceea ce s-a întâmplat în Europa și în lume.
- George Călinescu a trăit într-o asemenea atmosferă și și-a scris monumentala lui istorie a literaturii în ambianța politică, științifică și culturală conturată mai sus. El nu avea cum să gândească „globalist” și egalitarist, ca unii dintre criticii lui de astăzi. Nu existau încă nici Carta universală a drepturilor omului, nici legile de protecție a minorităților. În această lumină, formula sa de încheiere a cărții pomenite, publicate în 1941, nu are nimic condamnabil. Specificul național și rasa erau elemente curente, noțiuni prezente în viața cotidiană a intelectualilor. Atingerea unor elemente de specific național era, de asemenea, la ordinea zilei. Latinitatea și componenta dacică a etniei românilor sunt adevăruri recunoscute și general acceptate. Vasile Pîrvan zisese demult că „îi slăvim pe daci pentru vitejia lor și îi binecuvântăm pe romanii cuceritori, căci datorită lor ne-am născut noi, miracolul românesc”. Românii se socoteau un popor tânăr fiindcă aveau un stat unitar relativ recent, dar ei nu erau mai tineri ca alte popoare. Popoarele au vârstă doar în urma unor convenții, pentru că ele se transformă mereu, se „topesc” unele în altele. De exemplu, se spune despre greci, despre evrei și despre alții că datează de mii de ani, doar că grecii și evreii de azi sunt foarte diferiți de cei din Antichitate. Dacă dăm un text din Aristotel unui grec contemporan, acesta nu înțelege din el aproape nimic, așa cum un italian de azi, ca să știe ce se spune într-un fragment din Cicero, trebuie să fi studiat anterior limba latină. Nici evreii de azi nu au prea multe în comun cu evreii robiei babilonice. Este derutant fiindcă unele popoare și-au păstrat denumirile de-a lungul secolelor și mileniilor, iar altele nu. Dar transformările lor sunt similare. Toate popoarele și-au căutat rădăcini cât mai adânci și, inclusiv astăzi, unele elite naționale clamează vechimile memorabile ale popoarelor lor. George Călinescu nu face altceva decât să coboare vechimea românilor, descinși din romani, până la dacii, prezenți în regiunile noastre înainte de romani. La fel făceau francezii cu strămoșii lor gali. Comparația cu poporul francez este, de altminteri, de bun simț. Toate firele istoriei ne conduceau spre Franța, mai ales în Epoca Modernă, când, de la bonjuriști și de la 1848 încoace, ne formaserăm ca stat și ca spiritualitate la lumina civilizației și culturii franceze. Ba, prin această comparație, George Călinescu comitea o „blasfemie” față de un regim politic filogerman, cum era (de nevoie) conducerea României de atunci. Criticul și istoricul literar arăta să trebuie să fim alături de marile democrații occidentale. În final, există un element de oratorie patetică, figurat de scenele dacilor înlănțuiți de pe Columna lui Traian. Formula „noi, dacii” din fraza încheietoare, este o imagine artistică și nu o realitate științifică, subliniată, de altfel, aceasta din urmă, cu puține rânduri mai sus, când George Călinescu numește latinitatea românilor „indiscutabilă”. În loc de „noi, dacii”, vom citi „noi, românii”, cei care, la 1941, eram cu-adevărat „în lanțuri”, umiliți, despuiați de pământurile noastre, atrași într-o alianță malefică. Dar nu eram mai prejos decât alte popoare. Literele majuscule din numele popoarelor nu-i aparțin lui Călinescu, ci regulilor gramaticii limbii române de-atunci, fixate, de altminteri, de Academia Română și similare practicilor din multe alte limbi.
- Prin urmare, scandalizarea unora dintre noi, tarați de „corectitudinea politică”, este, în cazul de față, fără obiect. Este ca și cum am zice că Ptolemeu era prost și „patriot” fiindcă plasa Pământul în centrul Universului (cu alte cuvinte, credea în teoria geocentrică). Ar fi complet absurd să facem asta, fiindcă heliocentrismul a fost teoretizat abia după circa 1500 de ani, de către matematicianul Nicolaus Copernic. Nivelul cunoștințelor din secolul întâi de după Hristos nu poate fi schimbat de noi, cei ce-acum. „Corectitudinea politică” nu poate „corecta” istoria. Istoria vine din trecut și aparține trecutului. Dintre toate dimensiunile timpului – trecut, prezent, viitor – numai trecutul nu poate fi schimbat. El a fost așa cum a fost și basta. George Călinescu nu avea cum să scrie la 1941 ca un istoric literar din anii 2020. Acuzele care se aduc textului, nu au, dacă privim realitatea obiectiv, niciun temei. Autorul nu este xenofob (fiindcă nu exprimă ură față de alte popoare), nici șovin (nu exaltă poporul român în detrimentul altor popoare) și nu este nici rasist (nu susține inegalitatea biologică și intelectuală a raselor umane; nu face apologia vreunei rase). Atenția pe care o acordă românilor și specificului lor etnic nu are în sine nimic naționalist (în sensul care se dă termenului azi). În timpul lui George Călinescu, a fi naționalist însemna a-ți iubi națiunea din care faci parte, fără să existe pandantul urii față de alte națiuni. Această iubire este exprimată de marele literat prin îndemnul de viitor de a ieși din înlănțuire și de a ne îndrepta spre Occident. Faptul că George Călinescu folosește cuvântul „rasă” nu are nicio relevanță aici. Termenul făcea parte atunci din limbajul cotidian, se referea de multe ori la etnie și nu avea trimitere spre „inegalitatea biologică a raselor”. Pe atunci, „puritatea raselor” era o temă de cercetare pentru unii, iar pentru alții era (și) o ideologie politică, care, aplicată, a condus la Holocaust și la crime contra umanității. Toate acestea trebuie cunoscute și condamnate, ca să nu se mai repete. Astăzi, „amestecul raselor” este o temă științifică pentru mulți, dar pentru unii este o lozincă politică, este o idee care se pune în practică și care, greșit aplicată, ar putea conduce la catastrofe sociale. Unele efecte nocive ale acestei politici se văd deja și stârnesc reacții adverse destul de vehemente pe alocuri. De ce avem oare sentimentul de déjà vu? Oare „totul curge” sau „nimic nu este nou sub soare”?
- George Călinescu a fost un mare om de cultură român, autorul celei mai bune istorii a literaturii române. Firește, se poate arunca cu noroi și în el, precum în oricine. Dar cui folosește? Cui prodest? A trăit sub Antonescu, a trăit sub comunismul stalinist din „obsedantul deceniu” și nu s-a sinucis. Nu a putut pleca în lumea liberă și nici nu a avut stofă de erou sacrificat, cum nu au avut această caracteristică nici românii, în general, în proporție de 99%. George Călinescu, precum Camil Petrescu, Mihail Sadoveanu, Lucian Blaga, Petre P. Panaitescu și alții au trebuit să trăiască, să-și țină familiile, să mănânce. Unii au făcut sacrificii mai mari, alții mai mici. Cine suntem noi să le judecăm viața grea pe care au trăit-o? Oare au decis ei să se nască ori să viețuiască sub regimuri de dictatură? Iar cei care critică sunt ei oare viță de eroi? Au dat ei culturii românești opere precum aceea a lui Călinescu?
- A pune blamul pe finalul operei fundamentale a lui George Călinescu înseamnă a arunca în derizoriu întreaga operă, ceea ce este nu numai greșit, ci și rușinos. Istoricul literaturii își încheie lucrarea așa cum ar fi făcut-o orice intelectual român de înaltă clasă de la începutul marii conflagrații a secolului, îngrijorat de soarta poporului său. Nu este vorba în operă de rasism sau de naționalism (în sensul peiorativ de azi al noțiunii), ci de o mare probitate profesională, de cunoașterea impecabilă a meseriei, de măiestrie. Iar concluzia vrea să fie cumva apoteotică, fără să jignească niciun popor, fără să-i ridice pe români contra altora și fără să facă apologia rasismului. Așadar, nu ne rămâne decât să-l citim cu folos pe George Călinescu, de la a cărui naștere au trecut mai bine de 125 de ani, să ne plasăm în epoca lui, în morala și legislația de-atunci și să ne bucurăm de marea sa creație.
Ioan-Aurel Pop,
Președintele Academiei Române
