La origine – pentru a face un mic excurs etimologic –, cuvîntul „canon” provine din cuvîntul ebraic qaneh, care desemna un fel de băţ folosit ca unitate de măsură. În greacă se numea kanón, şi avea cam aceeaşi conotaţie. Teologia creştină l-a adoptat simbolic în stabilirea scrierilor nou şi vechi-testamentare, disociind conceptual şi revelatoriu între ce este acceptat şi ce nu în componenţa corpusului  biblic. Acest cuvînt este cel care împarte textele biblice între cele acceptate – canonice, şi cele neacceptate – necanonice sau apocrife. În urma acestei alegeri canonizante s-a stabilit învăţătura fundamentală a creştinismului, onto-teologia sa.

Rămînînd oarecum la semnificaţia aceloraşi termeni, trebuie reamintit că, în fapt, criticii sînt apostolii canonizării literare. Critica literară este canonizare în act. Scriitorii nu sînt decît nişte bieţi ucenici, care bat etern la poarta canonizării. Context în care cititul – critic sau necritic – nu e decît un mod profund de a dialoga cu cărţile. Cine nu poate duce acest dialog citeşte degeaba, indiferent din ce perspectivă o face. A citi înseamnă, pînă la urmă, a-ţi învecina ideile, gîndurile, proiecţiile ideatice. A împrumuta un destin preţ de cîteva pagini. Nefiind critic, ci un hedonist al lecturii, ori de cîte ori citesc o carte bună îmi vine în minte ideea că nu ar mai trebui să scriu. Ci doar să citesc şi să-i elogiez pe cei care au scris mai bine înaintea mea. Nu poţi admira ceea ce, mai întîi, nu poţi respecta. În multe date, cultura nu este decît o probă de admiraţie. Actul critic mă interesează doar în măsura în care devine o dimensiune politropică a scrisului. Adică în măsura în care radiografiază acest scris pînă la sînge. Critica ar trebui să fie o citire totală a unui text, nu doar brodare metaforică în jurul lui. (Cu toate că o citire totală, chiar şi a unei literaturi naţionale, rămîne o tentantă imposibilitate. Cea universală poate fi parcursă cel mult în reperele ei fundamentale. Pentru canonul lui H. Bloom, de pildă, nu există scriitori români, nici chiar cei care au activat în spaţiul occidental. Literatura scrisă în limba română rămîne o sublimă necunoscută, fapt ce îi stimulează şi mai mult orgoliul provincial, complexele de superioritate, ifosele marginale).

Orice încercare evaluativă demonstrează doar subiectivismul inevitabil al oricărui rigorism critic, imposibilitatea de a măsura axiologic un fenomen inefabil cum este scrisul. Pe de altă parte, scrisul trebuie să-şi nască într-o oarecare măsură cititorii/criticii. Actul scrisului, împreună cu cel al cititului, trebuie să răzbune tot ceea ce s-a tăcut pînă acum, să scoată tot ne-spusul la lumină. Cititul adevărat, canonic, e acela în care o carte o citeşti cu alte sute de cărţi, cu cîteva culturi. Înţelegi cu adevărat un autor doar atunci cînd îl poţi reduce la o propoziţie, la un cuvînt, la o tăcere… Dacă, aşa cum spunea J. Coćteau, poetul e un scriitor care nu scrie, prozatorul e un poet care scrie prea mult, criticul rămîne un cititor avizat care scrie mult prea puţin cînd admiră şi mult prea mult cînd se îndoieşte estetic de o carte. De multe ori, critica literară pare a fi o lectură deformată de propria competenţă. Cititul critic deturnează lectura în ceea ce crede că a înţeles. Criticul literar se ratează  chiar în măsura în care scrie bine… Mărimea unui critic este dată de mărimea scriitorului care s-a ratat în el. Acesta este un fel de gropar care împarte locuri canonice de veci într-un efemer cimitir de cuvinte. Mulţi scriu despre cîte un autor cu superficialitatea cu care dărîmi o casă superbă, apoi vorbesc cu patos în termeni de cărămidă, ciment, var…

Ca atare, nu prea există lectură de tip critic pentru simplul motiv că un critic nu ştie să citească. După o afirmaţie a lui M. Blanchot, acesta nu poate să citească pentru că tot timpul se gîndeşte numai la ceea ce scrie. Citeşte doar cît să poată scrie, nu să regîndească hermeneutic tot scrisul în funcţie de ceea ce citeşte. Ca atare, cititul critic nu măsoară (canonic) doar valoarea, ci se lasă sedus şi de dimensiunile mai comode (non-canonice) ale pseudovalorii. Ajuns aici, cutez a formula o posibilă definiţie a canonului literar românesc: el este raportul dintre ceea ce reţine critica din ceea ce ar trebui uitat şi ceea ce uită din ceea ce ar trebui să reţină. Nu poţi fi critic literar autentic (canonizant) dacă nu ai impus un nume necunoscut, dar valoros. Dacă nu ai impus cîţiva autori împotriva indiferenţei şi gregarităţii gustului comun. Dacă nu ai înţeles dintr-o literatură toate articulaţiile ei semantice, structurile şi ideile neexplorate încă. Criticul nu doar citeşte, ci re-scrie osatura unei literaturi. O pune în faţa propriei sale reflectări temporale. Despre cum (şi despre cine) scriu, criticii literari sînt şi ei oameni. Poate prea oameni. Perspectivă în care mă gîndesc la criticul literar ca la un ins care trebuie să plîngă (sau să rîdă) la prea multe înmormîntări editoriale. Poziţia literară, culturală, este infinit mai importantă decît valoarea. Aceasta din urmă sucombă sub presiunea veleitarismului omnipotent. Iar cînd meditez la canoniada canonului literar actual, care are de decelat între exuberanţa semidocţilor şi sfiala celor valoroşi, între tendinţe estetizante şi seducţii ideologice, între modern şi postmodern, între naţional şi universal, între uman și postuman, mă încearcă o grea melancolie…