Maria-Ana Tupan: „Ceva vrăjitoresc” – gen și violență ca interacțiuni simbolice

    Consternată și oripilată de crimele contra actriței Sharon Tate și prietenilor săi la reședința LaBianca în august 1969, opinia publică din acel moment nu ar fi bănuit nici o clipă că va veni o vreme când regizorul din umbră al tragediei, Charles Manson, va deveni vedetă a muzicii pop, cu albume editate, cu CD-uri menite să-i pună în lumină spiritualitatea și înțelepciunea (The Wit and Wisdom of Charles Manson, CD, 2008) prin interviuri, remixuri muzicale și vorbe de duh. Atrofierea afectivă identificată de Frederic Jameson ca fiind o trăsătură a postmodernității pare să fi atins un nivel de unde putem vorbi de insensibilitate socială și amoralitate. Putem în același timp invoca extincția spiritului critic, indiferența față de drame sociale și catastrofe umanitare, pierderea capacității de a privi o situație din punctul de vedere al celuilalt, pe care filosoful Feuerbach o considera o trăsătură exclusivă a caracterului uman. Epoca digitală a promovat însă solipsismul: selfie-urile care au trimis la moarte multi imprudenți hispnotizati de cultul superman, construcțiile propriei identități, deseori imaginare, prin proiectarea în spațiul public a unei ordinare vieți private. Ochiul individului se întoarce asupra lui însuși, în obiectul cultural – carte, video, Facebook, Instagram – nemaivăzând altă lume sau alți subiecți umani decât pe sine însuși.
    Și totuși această imagine autogenerată nu exprimă un eu profund și autentic, ci un ideal de grup. În locul unui dialog cu membri ai comunității având ca efect fertilizări reciproce în dezvoltarea personalității, indivizii își construiesc o persona, o mască alcătuită din clișee ale ideii de viață de succes diseminată de industria modei și de media. Jonathan Leader Maynard și Aliza Luft, cercetători ai fenomenelor de dezumanizare, pleacă de la „contextul instituțional în care are loc dezumanizarea, deoarece efectele sale nu rezultă, în general, din faptul că indivizii atomizați răspund la retorica difuză dezumanizantă, ci printr-o acțiune colectivă în cadrul unor organizații mai mult sau mai puțin formale” („Humanizing dezumanization research”, 2023). Aceasta deoarece nu toate grupurile sau actorii sociali beneficiază de aceleași oportunități de a-și promova versiunea de „viață bună” sau „societate bună”.
    Actorii puternici își impun valorile morale în mod instituțional. Grupurile lipsite de putere pot fie să se supună, fie să recurgă la violență. Poziția în spațiul social determină alegerea aliaților, adversarilor și rolurilor-model. Eul colectiv devine mai important decât eul individual. Oamenii care se identifică cu un grup au mai multe șanse să respecte normele de grup, chiar dacă acestea contravin normelor sociale sau propriilor sentimente. Grupurile pot face ca violența să pară mai puțin detestabilă prin promovarea identificării în cadrul grupului și dezumanizarea celor din afara lor.
    Spre sfârșitul anului 1968, visul lui Manson de a înregistra un album devenise o fixație periculoasă. Conform mărturiei în instanță a managerului rock, Terry Melcher, când a ascultat Albumul alb al formației Beatles, mesajul pe care l-a „auzit” Manson în versurile lor a fost că vremea revoluției – o revoluție între albi și negri, o revoluție cu titlul de „Helter Skelter” – era aproape. Negrii urmau să câștige bătălia, iar întreaga rasă albă, cu excepția lui Manson și a familiei sale hippie, avea să fie distrusă. Ei erau cruțați pentru că negrii aveau nevoie de câțiva albi pentru a conduce societatea. Imaginea confuză a echității rasiale a lui Manson le atribuia negrilor, de fapt, un statut inferior.
    În vreme ce Charles Manson urca la statutul de vedetă pop dublată de un guru din New Age, femeile cărora le-a ordonat să ucidă bestial au încremenit în medalioanele demonice ale unor acte bestiale având în ele ceea ce Manson a prescris: „ceva vrăjitoresc. “
    Un stereotip moștenit din epoci fanatice și misogine – femeia vrăjitoare – a aprins numaidecât imaginația contemporanilor și s-a accentuat în timp, în ciuda încercărilor feministe de a deconstrui imaginarul demonic țesut în jurul genului feminin.
    În ziua procesului, cele trei făptașe au putut fi văzute mărșăluind în fața instanței cu zâmbete sfidătoare și cinice. Spălarea creierului și manipularea lor de către Manson a fost amplu documentată, inclusiv prin interviuri cu ele în închisoare de-a lungul anilor. Adevărata motivație a oribilului act, totuși, nu putea fi smulsă de la asasini, deoarece nu a fost o afacere psihedelică. Manson încercase să acopere uciderea lui Gary Hinman, care îl amăgise că îi va lansa albumul, făcându-i pe oameni să creadă că era implicat un criminal în serie. Acel criminal în serie a fost modelat ca femeie cu propensiuni satanice. Manson le-a cerut tinerelor care au ucis-o pe Tate și compania ei să semneze corpul victimelor, cu ceva „vrăjitoresc”. Crimele urmau să fie interpretate ca vrăjitorie, iar vrăjitoria era, desigur, asociată cu feminitatea. În mod curios, ideologia fanaticilor din Salem fusese atât de adânc înrădăcinată încât a putut fi reînviată secole mai târziu, într-un scenariu fabulos la care se preta lumea Hollywood-ului.
    Media și-a dat toată silința să construiască imaginea monstrului feminin. Depoziția lui Leslie Van Houten, însă, a dezvăluit, de fapt, comportamentul ei automat și absența activității conștiente: „Eu . . . eu . . . eu . . . nu puteam. . . a fost un act atât de violent odată ce am început, nu m-am putut opri. . . a fost un lucru oribil de făcut și în timp ce o făceam cred că mă luptam cu mine... eu . . . m-am simțit ca un prădător. . . M-am simțit ca un rechin scăpat de sub control în acel moment.” Alienată de propriile porniri, Leslie acționase conform mentalității de grup: “am vorbit cu Dianne Lake și i-am spus că a fost distractiv. Cel puțin așa a spus ea. Nu-mi amintesc să-i fi spus exact asta, dar este ceva ce aș fi spus. . . știi, totul la fermă trebuia să fie distractiv, indiferent ce era.”
Istoria lui Susan Atkins este tot geneza unui zombie. Descrisă ca o fată liniștită, cu conștiință de sine, ea aparținuse clubului de festivități al școlii și corului bisericii locale. Cu două săptămâni înainte ca mama ei să fie spitalizată pentru ultima oară, Susan aranjase ca membrii corului bisericii să cânte colinde de Crăciun sub fereastra dormitorului ei.
    Manson a fost cel care și-a convins discipolele să redevină cum au fost înainte ca părinții lor să le contamineze sufletele: „Ce sunteți este frumos”, le-a spus el. „Toți ceilalți – societatea, școala, părinții tăi – sunt cei care greșesc.” Treptat însă vorbele sale de încurajare și promisiunile de comuniune s-au transformat în critici, umilire, izolare de restul lumii și chiar abuz fizic. Fraternitatea libertății de acțiune a devenit o societate totalitară, cu comenzi executate orbește și fără legături cu lumea exterioară.
    Catherine Share aparținea comunității rome, era o supraviețuitoare a holocaustului, dar nici ea nu a rezistat hipnozei colective induse de Manson, interiorizând imaginea pe care acesta se străduia să le-o impună. Ea a mărturisit că deseori se referea la ea însăși ca fiind Yana, vrăjitoarea, că avea puteri supranaturale și, de fapt, nu știa cine era cu adevărat.
    Gruparea Manson a fost unul din grupurile contraculturii anilor ‘60, ‚70, căreia totuși orbilele crime i-au pus capăt. Încercând să-și însușească autoritatea unor grupuri celebre precum Beatles și The Moody Blues, promovând ura contra elitelor și adăugându-și la activ chiar încercări de asasinare a unor personalități politice, precum Președintele Gerald Ford, grupări de la periferia societății de genul familiei Manson au acționat de fapt în numele unei ideologii retrograde care nega valorile supreme ales societății: elitele erau prezentate ca imorale și vide spiritual; oamenii de culoare erau disprețuiți, feminitatea era profanată, trupul expus, masacrat al lui Sharon Tate, însărcinată în ultima lună, fiind un manifest contra familiei, nașterii, valorilor centrate în jurul feminității.
    O contra-cultură? În ce măsură a contribuit însă cultura mainstream la geneza acelui climat de violență și brutalitate? Aceasta a avut propria responsabilitate pentru diseminarea iraționalului, a imaginilor dezumanizate ale femeilor și pentru demonizarea lor. Anton LaVei, muzician, a difuzat prelegeri despre ocult și ritualuri primitive. A declarat întemeierea Bisericii lui Satan și a proclamat 1966 drept „Anul unu”, Anno Satanas. Los Angeles Times și San Francisco Chronicle s-au numărat printre ziarele care au tipărit articole în care era numit „Papa Negru”. LaVey a patronat botezuri satanice (inclusiv primul botez satanic din istorie pentru fiica sa, Zeena, în vârstă de trei ani, dedicându-i-o lui Satana). În Rosemary s Baby (1967), ecranizare a romanului Irei Levin, Mia Farrow dă naștere lui Satan, În The Fearless Vampire Killers (1967), chiar viitoarea victimă, Sharon Tate, interpretează rolul unei vampiroaice care îl sărută pe viitorul ei soț, Polanski, transformându-l în vampir.
    În lumea răsturnării tuturor valorilor, a unui deplin Laissez-faire moral, metamorfoza unui monstru cu față umană în idol mediatic expune societatea acelorași pericole latente.

    Comunicare prezentată la Conferința “Global Perspectives on Gender Based Violence-Intersectionality and Interdisciplinary Space” (5-6 Decembrie 2024), organizată de Reva University, India și Lakehead University, Canada