« Revista ASLRQ
Marius Chelaru: Amin Maalaouf – Labirintul rătăciţilor
Amin Maalouf s-a născut în 1949, la Beirut, în Liban (mama sa, născută în Egipt, era creștină melchită, tatăl protestant), dar stă în Franța din anul 1976, scrie în franceză, a fost tradus în peste 40 de limbi străine, între care, nu doar cu Labirintul rătăciților (cîteva, inclusiv aceasta la care facem acum referire, au apărut în Iași la Polirom[1]), și în limba română.
După ce în Liban a lucrat ca jurnalist (calitate în care, călătorind, fiind parte la diverse evenimente importante – confruntări violente, războaie, întîlniri diverse ș.a. -, a înțeles lumea și „la fața locului”), ajuns în Franța și-a continuat acest drum, devenind redactor-şef al ziarului „Jeune Afrique”.
În 2009, am semnalat cititorilor revistei ieșene „Cronica”[2] cartea sa de debut ca scriitor, apărută în Franța, în 1983, eseul Cruciadele văzute de arabi. A primit, în timp, premii importante pentru cărțile sale, s-au scris articole, opera sa a constituit subiectul unor texte de doctorat, a ajuns membru al Academiei Franceze ș.a.
Trăim o etapă complicată, din nou, a relațiilor dintre Occident și „adversarii săi”. Sau, cum spune Maalouf, „omenirea cunoaște astăzi o perioadă dintre cele mai primejdioase din istoria ei”, dar, deși „în unele privințe ceea ce întîmplă este fără precedent”, în altele „lucrurile decurg în linie dreaptă din conflictele anterioare” ale Occidentului cu „adversarii săi”.
Și, pas cu pas, în aceste pagini, Amin Maalouf caută să ofere un răspuns de unde și cum au început aceste confruntări, cum se reflectă ele în situația de azi, „călătorind” dinspre Japonia, China, ș.a.. Pornind de la situația actuală din Europa, de la războiul care macină continentul, cu efecte complicat și de analizat, dar și avînd în vedere temeri, prejudecăți, diverse aspecte care vin dinspre trecut, Maalouf face, în maniera pe care cititorii săi o cunosc, o trecere în revistă a istoriei acestor confruntări ale Occidentului cu aceia care ajung, într-un fel sau altul, a-i fi „adversari”. Pleacă, așadar – dezvoltînd, după caz, mai mult sau mai puțin amplu/ detaliat – , de la otomani, deși începe cu Japonia (prima țară din Asia care, prin felul în care a evoluat, a întrecut în unele domenii Occidentul), Uniunea Sovietică (construită pe alt sistem de valori, diferit, dacă nu, după unii, cvasi-opus celor occidentale), China (care, prin dezvoltarea sa și demografică, dar mai ales economică și militară - de la dinastia întemeiată de Kubilai, nepotul lui Genghis han, prințul Zhu Di, la războaiele opiului și Victor Hugo, cel care scria despre cum s-au comportat europenii acolo, furînd, omorînd, incendiind ș.a., „noi, europenii, suntem civilizați, iar pentru noi, chinezii sunt barbarii. Iată ce a făcut barbariei civilizația”, la Sun Yat Sen, Mao, Deng Xiao Ping ș.a. -, care a devenit un concurent serios al Vestului din mai multe puncte de vedere și, aidoma Japoniei, cunoaște „o modernizare integrală și ireversibilă“), și SUA – cu problemele pe care le are azi, și a cărei hegemonie se clatină.
Citindu-l pe Maalouf, dincolo de analizele lui faptice/ constatativ-evaluative, mai ales cînd a fost vorba despre Uniunea Sovietică/ Rusia, Japonia, China dar nu numai, m-am gîndit, între altele și la schimbările de paradigmă, aspectele care țin de adoptarea și a unor concepte, cu tot corolarul lor, la „Geografia filosofică” despre care vorbea americanul John Ledyard (când spunea „nu știu unde să situez celelalte părți ale geografiei filosofice a Europei”) – cel care l-a însoțit și pe căpitanul Cook în a treia sa călătorie, și apoi le-a avut pe ale sale – și care pare că „funcționa”, și, în unele privințe, mai funcționează din plin pentru Occident[3]. Maalouf are felul său de a privi lucrurile, mai direct, mai degrabă prin oglinda „confruntării”, nu neapărat prin război, dintre Occident (care, din veacuri al „XVI-lea pînă în cel de-al XIX-lea”, în ce privește „supremația” sa, „n-a făcut decît să se extindă, să se consolideze în ansamblul planetei în toate domeniile”) și „adversari”, și mai puțin pe cunoașterea dintre „tabere” sau evoluțiile și la nivel conceptual/ paradigmatic din Imperiul otoman, Japonia, China ș.a. Astfel, la otomani mai degrabă face succinte referiri (asediul Vienei ș.a., ajungînd apoi la Turcia, episodic), după cum la Japonia pornește de la anul 1905, pentru a se întoarce cu o repede privire spre trecut.
Citind aceste pagini am gândit și altfel felul în care se oprește la unele popoare, unele etape ș.a. Despre otomani, dincolo de aspectele care țin de războaie și de evoluția contactelor, m-am gîndit la diverse „etape”, de pildă la epoca de după sfârșitul războaielor napoleoniene când, dincolo de diversele interese care se „negociau” pe culoarele diplomatice sau în subteranele „Puterilor”/ statelor/ imperiilor/ popoarelor, se instaurase o relativă pace în Europa. Henri Kissinger a scris o frază, comentată în varii moduri, spunând că „sub impactul lui Napoleon, s-a dezintegrat nu numai sistemul de legitimitate al secolului al XVIII-lea, ci odată cu asta și garanțiile fizice care, cel puțin pentru contemporani, păreau o condiție prealabilă a stabilității”[4]. Sub impactul acestei schimbări majore, se discuta, la nivelul de atunci, despre înflorirea industriilor, noi căi de transport, extinderea rețelei de căi ferate ș.a., tensiunile cu Occidentul avînd deja altă „față”, Imperiul Otoman începând să suscite și altfel interesul. Se scriseseră și anterior note/ jurnale de călătorie. Dar, prin anii 1830, se publicau primele „ghiduri de călătorie” „în serie”, de circulație, la Londra, la John Murray (editură de care vom aminti în paginile acestor Memorii de mai multe ori) sau/ și Leipzig, prin Karl Baedeker. Apoi, în 1841, Adolphe Joanne și Hachette lansau seria de Guides Joanne (din 1916 redenumite Guides Bleus) ș.a. Se discuta în alți termeni despre călătorii, despre Orient, „Levant”, „orientalism” ș.a. Iar prin 1840, anul în care a ajuns primul vapor cu aburi la Constantinopol, se începea, pe alte baze, și un complex efort de reformare a Imperiului Otoman (declanșat încă din jurul anilor 1838-39, după unii și mai dinainte)[5]. Începuseră să apară și primele ghiduri de călătorie despre Levant – în 1839 Frédéric Lacroix a publicat în franceză Guide du voyageur à Constantinople et dans ses environs, cu ediții în germană (Baedeker), în 1852, și engleză (la John Murray, Turkey), în 1854 ș.a. În ediția apărută la John Murray în 1878[6], din primele rânduri (Prefață, p. V), citim: „Marile schimbări care s-au petrecut în Turcia în ultimii câțiva ani au făcut necesară o nouă ediție a acestei Handboook. Războaiele și revoluțiile au schimbat vechile granițe naționale; drumuri, căi ferate și vapoare au deschis largi porțiuni ale țării înainte cu greu accesibile”...
În fine, la Japonia autorul pleacă de la anul 1905, cu victoria de la Tsushima a niponilor asupra Rusiei, care l-a determinat pe Nehru să scrie: „victoria Japoniei a diminuat sentimentul de inferioritate de care suferea cea mai mare parte dintre noi”, pentru că, „de vreme ce o mare putere europeană fusese învinsă, înseamnă că Asia încă mai putea să învingă Europa”. În viziunea lui Maalouf, în ce privește schimbările pe care le vizează el din Japonia, „totul începuse în 1853, cînd un ofițer de marină american, comodorul Matthew Perry, apăruse dinaintea coastelor Arhipelagului”. În Japonia, în viziunea mea, schimbările la care se referă începuseră, din multe puncte de vedere, de la primele contacte cu europenii. Au fost lente, subtile, complexe, multe nemulțumind pe cei care vedeau în ele distrugerea a tot ce înseamnă a fi japonez. Sunt diverse etape – inclusiv în ce privește conceptele pe care le-a absorbit Japonia, de la adoptarea ideii de „self”, inexistentă ca atare în Arhipelag, la „modanizmu” – modernizare și formele ei ș.a. - la care ne putem ori pînă la epoca Meiji ori după.
Discuţia tradiţionalism versus modernism, complicată şi ieri şi azi (şi) pentru japonezi, a fost acutizată la sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul celui de-al XX-lea, spre al II-lea război mondial[7]. S-a spus, poate nu exagerînd cu totul, că, prin ce a însemnat pentru libertatea individuală, epoca Meiji (1868 – 1912) a jucat în Japonia rol asemănător cu Renaşterea pentru Europa, unde individul era „eliberat de lanţurile tradiţiei şi familiei[8]”. Japonezii şi-au situat propria identitate faţă cu a Occidentului, nevoiţi să „inventeze termeni socio-politici de dragul modernizării”, şi unul care să redea occidentalul self[9], „precursor necesar al conceptelor politice de libertate…drepturi”[10]. Înainte de a discuta întrebarea „Cine sunt eu”, trebuiau să puncteze noţiunea de eu[11].
De pildă, putem vorbi de Yukio Mishima – pseudonim (adoptat pentru ca tatăl său, samurai adept al strictei educaţii tradiţionale, să nu afle că scrie[12]) cu care e cunoscut Kimitake Hiraoka (1925-1070), considerat ultimul personaj marcant al lumii japoneze care a ales (după ce a fost parte a unei „tentative” de lovitură de stat) moartea prin sepukku[13]. Pentru mulţi părea o „poveste” din Japonia pre-modernă, în care a fi samurai însemna altceva. Era printre cei nemulţumiţi de cum se „moderniza” Japonia după al doilea război mondial, dincolo de o anume mobilitate a populaţiei şi alte aspecte ale progresului tehnic, economic.
Sigur, felul în care privește Maalouf ține de maniera în care a ales să abordeze el toate acestea. Astfel, ajungînd de pildă la Deng Xiaoping, scrie: „Deși a fost relativ scurtă, prezența acestuia în fruntea țării a schimbat datele problemei în mod ireversibil”, pentru că, de fapt, nici „nu e nevoie ca astfel de episoade să fie lungi”, și, uneori, „zece ori douăzeci de ani sunt de-ajuns ca să repare pagubele pricinuite de unul sau două milenii, ceea ce ar trebui să le dea popoarelor chinuite de Istorie un motiv formidabil de a spera. Ele n-au nevoie să sufere vreme de veacuri ca să iasă din marasm”. Avînd conducăori care aleg drumul necesar și/ sau potrivit, „totul se poate schimba într-o generație”.
Așa a fost, în viziunea sa, și „cazul Japoniei la începutul erei Meiji și cazul Chinei în era lui Deng Xiaoping“, ultimul, devenind, ca percepție, „călăul din piața Tiananmen“, a trebuit să se retragă, să demisioneze. Dar, și avînd în vedere ce a făcut Deng, China făcuse pași semnificativ, devenind o putere pînă după anii 2000. Maalouf se întreabă la un moment dat, amintind că Deng era de părere că nu trebuie „provocați” „concurenții”: „Cum ar fi reacționat oare Deng Xiaoping dacă i-ar fi auzit pe succesorii săi anunțând că în 2049 China va deveni prima putere de pe glob? Probabil cu neliniște și cu iritare. Ce nevoie avem să facem astfel de proclamații?, le-ar fi spus. Și de ce să înmulțim gesticulațiile belicoase?” Acestea „sperie pe vecinii noștri, le dau adversarilor noștri argumente ca să ne combată și ne îndepărtează de obiectivele noastre în loc să ne apropie de ele.“
Maalouf are o viziune a sa, cu care putem fi total sau parțial de acord, asupra acestui „labirint” al lumii de azi, care cere noi abordări, noi soluții și foarte multă atenție și clarviziune. Accentuează că „frontierele ideologice” dintre Occident și cei pe care-i analizează drept „adversarii” acestuia „s-au estompat astăzi”, dar, date fiind cele pe care le trece în revistă în carte „noul război rece nu va semăna mult cu cel dinainte“. Subliniind diferențele între Occident și „adversari”, ajungând și, în cazul unora, la, poate cea mai semnificativă în viziunea sa, „competiția dintre capitalism și comunism” – cu efecte economice și sociale complexe – , dar „care azi, date fiind schimbările din lume, pare că „e mai degrabă aproape invers, după cum s-a putut constata din primele luni ale războiului din Ucraina“.
Cu toate acestea, deși primejdiile din lumea de azi sunt reale, deloc simple, conchide optimist „Rămân convins că momentul de angoasă pe care-l trăim ar putea să se dovedească salutar, că ar putea să ne determine să concepem pentru urmarea aventurii umane o altă desfășurare”. Afirmă că „nu e prea târziu”, pentru că „avem toate mijloacele necesare spre a ieși din acest labirint”, dar condiția necesară pornește prin aceea că „trebuie să începem prin a admite că ne-am rătăcit.“ Cum se spune la noi, „dea Domnul să aibă gura aurită”.
Așadar, semnalăm ediția română (datorată lui Dan Petrescu, cunoscut și el, nu doar pentru traducerile, care s-au bucurat și ele de atenție – și aici, notăm, a fost o alegere de interes -, cât și, sau poate mai ales, pentru volumele sale personale) a acestei cărți de interes, a unui autor cunoscut, și, date fiind și temele abordate, și maniera în care se oprește asupra lor, tradus în atîtea limbi străine.
---

[1] La Editura Polirom, începînd cu anul 2003, au apărut, unele și mai multe ediţii, între altele, volumele: Periplul lui Baldassare, Stânca lui Tanios, Primul secol după Béatrice, Grădinile luminii, Leon Africanul, Scările Levantului, Samarkand, Naufragiul civilizaţiilor, Identităţi ucigaşe, Cruciadele văzute de arabi, Fraţii noştri neaşteptaţi și, acum, Labirintul rătăciților - nu de mult apărută în Franța - traducere din limba franceză de Dan Petrescu, Editura Polirom, 2024, 382 p.
[2] Cealaltă faţă a oglinzii – despre Amin Maalouf, Cruciadele văzute de arabi, traducere din limba franceză: Marian Tiu, Casa Editorială Proiect – Editura Tritonic, Bucureşti, 2007, 254 p. - în „Cronica”, iulie 2009.
[3] John Ledyard, John Ledyard's Journey Through Russia and Siberia 1787-1788: The Journal and Selected Letters, editate de Stephen D. Watrous, Univ. of Wisconsin Press, SUA, 1966, p. 228-29.
[4] Henry A. Kissinger, A World Restored: Metternich, Castlereagh, and the problems of peace, Boston, 1973, p. 2.
[5] Despre Nizam-ı Cedit: Ali Fuat Örenç (Albanian soldiers in the Ottoman Army during the Greek Revolt at 1821, din lucrările IBAC (International Balkan Conference), 2012 vol. 2, p. 503. Insuccesul (succesul parțial al) reformelor lui Selim a dus și la evenimente ca încercările ienicerilor (corp de armată în final, dizolvat) de a prelua puterea.
[6] Titlul complet: Handbook for Travellers in Turkey in Asia including Constaninople, The Bosphours, Plans of Troy, Isles of Cyprus, Rhodes, &c, Smyrna, Ephesus, and the Routes to Persia, Baghdad, Moosool &c, with General Hints for Travellers in Turkey, Vocabularies &c, Fourth Edition Revised, with Maps and Plans, John Murray, London, 1878. Când vorbește despre ruta pe Dunăre spre Constantinopol, succint, ghidul spune că se pot vizita și „Wallachia” și „Moldavia” (nu „Principatele Unite” ori altfel), amintind câteva orașe de la noi.
[7] Tsuji, Shigebumi, Tradition: Its construction and transmigration, Tokyo, 2003, p. 73-74.
[8] Walker, J., The Japanese Novel of the Meiji Period and the Ideal of Individualism, Princeton Univ. Press, 1979, p. 6.
[9] Despre acest aspect şi în: Timi Suzuki, Narrating the Self: Fictions of Japanese Modernity, Stanford Univ. Press – cap. II al părţii I: Self, Christianity and Language: Genbun-itchi and Concern for the Self.
[10] Pollack, D., Reading Against Culture. Ideology and Narrative in the Japanese Novel, Cornell Univ. Press, 1992, p. 55.
[11] Idem, p. 54
[12] A început să scrie la doisprezece ani; a debutat la 16, în revista literară Bungei-Bunka/ Cultura literară.
[13] Şi alţi japonezi, mai puţin faimoşi, şi-au luat viaţa în semn de protest: în 1999 Masaharu Nonaka, la 58 de ani – fusese pensionat forţat; presa l-a numit risutora seppuku („sepukku din cauza restructurărilor”).

  1. Sursa: Marius Chelaru, 28 martie 2025