Primisem o invitaţie de la doamna director al Muzeului Ştiinţei şi Tehnicii „Ştefan Procopiu”, o mai veche prietenă a noastră, aşa că astăzi am hotărât să onorăm invitaţia. Era o zi de joi pe care o convenisem special pentru a nu intra în aglomeraţia zilelor de sâmbătă sau duminică. Adevărul este că ne interesa mult mai mult cum fusese renovat întregul complex muzeal al Palatului Culturii la care se lucrase cam cinci ani. Însoţiţi de doamna director am putut admira la modul sincer nu numai cum fusese renovat Palatul, atât în exterior cât şi în interior, dar şi cum fuseseră redistribuite exponatele muzeelor. Printre altele, ne-am oprit şi în faţa unui vitraliu care înfăţişa vizita ţarului Petru cel Mare la Iaşi, iar conu’ Alecu ne-a sfătuit să privim foarte bine personajele deoarece acest fapt istoric, aparent de mică însemnătate, a avut repercusiuni uriaşe în destinul Ţărilor Române la începutul secolului al XVIII-lea.
După vizită, i-am mulţumit doamnei şi ne-am retras la o masă aflată pe o cochetă terasă din complexul comercial Pallas, cel care stimulase şi investiţia în renovarea Palatului Culturii, la vremea când acesta ajunsese ceva mai sordid decât o gară de provincie. Acum priveam întreaga clădire din spate şi pot spune că rivaliza cu tot ce văzusem în materie de palate prin vestul Europei, cea care chiar nu duce lipsă de asemenea obiective turistice. Eram cumva mândri de realizare mai ales că aici, în spatele palatului, lucrurile degeneraseră în ultimele decenii, iar un fost teatru de vară sau vestitul ştrand municipal deveniseră mai mult rampe de gunoi. Acum totul dădea impresia unui parc uriaş bine gândit şi bine întreţinut, aşa că sa-vuram cafeaua cappuccino cea despre care se spune că-şi are numele de la asemănarea de culoare cu cea a straielor călugărilor capucini. Era ultimul lucru care ne-ar fi interesat atunci mai ales că avea un gust minunat, iar asta era de natură să stimuleze pofta de poveşti a conului Alecu!
    – Dragii mei, puţină lume îşi mai aminteşte acum de faptul că începând cu secolul al XVI-lea imperiul rus şi-a redefinit atitudinea şi a început să recupereze teritoriile pierdute în ultimele trei secole în faţa invadatorilor mongoli. Cel care a declanşat războaiele de recucerire a fost Ţarul Ivan al IV-lea pe care noi îl cunoaştem în mod eronat sub cognomenul de cel Groaznic. Da, Ivan a fost un om groaznic, dar apelativul Groznâi în limba rusă înseamnă măreţul, aşa că ar fi bine să ne cam revizuim opiniile. El este primul cneaz moscovit care s-a intitulat "țar", adică stăpân. Cnezatele ruse aveau o mare problemă cu tătarii încă din vremea marii invazii mongole de la începutul secolului al XIII-lea, însă acum puterea lor nu mai era atât de mare, iar Ivan a reorganizat armata şi în 1552 a cucerit Hanatul Kazanului ceea ce îl va aduce în confruntare directă cu Imperiul Otoman care era puterea suzerană a Hanatului. De atunci însă ruşii vor înainta continuu spre vest, mai ales către Polonia acolo unde Ivan a vrut chiar să devină rege, dar şi spre sud spre teritoriile otomane. Cert este că în secolul al XVIII-lea Ţaratul este condus de un tânăr inteligent şi foarte activ, evident tot un autocrat, dar unul care doreşte să scoată Rusia din înapoierea ei istorică şi să o alinieze civilizaţiei occidentale pe care el o admira. Va rămâne în istorie ca Petru cel Mare nu numai pentru că avea o statură impresionantă sau marile reforme pe care le-a înfăptuit, dar şi pentru că a reuşit să elimine regatul Suediei din competiţia economică de la Marea Baltică. Despre bătălia de la Poltava din 1709 s-au spus multe lucruri cel mai important fiind precum că doar întâmplarea făcuse ca armata ruşilor, una pe care nimeni nu o prea lua în seamă până atunci să înfrângă armata suedeză considerată la vremea aceea cea mai instruită din lume, cu ofiţeri bine pregătiţi şi cu o mare experienţă de luptă. Poate că aşa a fost, dar comentatorii vremii erau orbiţi de aparenţe. De fapt, încă nici nu-şi dădeau seama că pe continent apăruse o mare putere militară şi economică.
    Cert este că Petru, având rezolvată dificila problemă din nord şi-a mutat atenţia spre sud propunându-şi o mare cruciadă pentru eliberarea creştinătăţii de sub jugul păgânilor. Totul era menit să ascundă intenţiile sale de ieşire la Marea Neagră şi la Marea Azov evident prin cucerirea teritoriilor Crimeii şi cele ale Bugeacului aflate sub suzeranitatea turcilor.
Firesc, atunci când în scaunul domnesc al Moldovei a fost numit un domn tânăr, cu idei iluministe, ţarul a intrat în acţiune. Noul domn era Dimitrie Cantemir şi merită să ne oprim puţin asupra traiectoriei sale politice până la numirea ca domn de către Înalta Poartă, măcar pentru faptul că este, din câte ştiu, eu singurul domnitor din istoria cunoscută a Europei, ce-i drept foarte vremelnic, ce poate fi definit ca fiind un mare cărturar şi un erudit demn de timpurile Renaşterii.
    Se născuse în anul 1673 ca al doilea fiu al boierului de rang inferior, Constantin Cantemir, analfabet, însă un mare sforar politic cea ce a făcut ca în anul 1685 să fie numit de Înalta Poartă Domn al Moldovei. În acest context fratele mai mare al lui Dimitrie, Antioh a fost trimis ca ostatic la curtea sultanului otoman. El a rămas în Moldova împreună cu sora sa Ruxandra bucurându-se de avantajele care însoţeau calitatea de cocon domnesc, mai ales după ce sora sa s-a căsătorit şi a plecat la noua ei casă. Spre deosebire de comportamentele considerate fireşti pentru poziţia sa socială, Dimitrie, coconul domnesc, se bucura mai ales de posibilitatea de a învăţa fiindcă avea un tutore personal, un dascăl grec, Ieremia Cacavela, care, printre altele, l-a învăţat latina, greaca, slavona, turca, dar şi retorica, logica, fizica sau astronomia adică ştiinţele considerate de vârf în acea perioadă. Cu acest bagaj de cunoştinţe, dar şi cu o puternică dorinţă de a studia mai mult, ajunge la Constantinopol unde îl înlocuieşte pe fratele său Antioh, întors la Iaşi. Revine în ţară exact în perioada când tatăl său, temându-se de comploturile care nu mai încetau, a decapitat câţiva boieri care făceau politică pro poloneză printre care şi pe fraţii Costin, Velicico şi Miron marele cronicar al veacului al XVII-lea. În 1693, la scurt timp după aceste masacre, moare şi Constantin, iar în hăţişul intereselor pentru ocuparea scaunului domnesc Dimitrie urcă pe tron, dar numai pentru trei săptămâni nefiind acceptat de Poartă. Este chemat chiar la Stambul unde i se cunoşteau calităţile fiind folosit pe post de capuchehaie, un fel de ambasador al domnilor moldoveni. Va rezista şaptesprezece ani în această funţie cu mare grad de dificultate şi risc, probabil şi pentru faptul că a făcut felurite servicii Porţii având în vedere măcar faptul că vorbea, citea şi scria acum în opt limbi, inclusiv franceza, persana, araba, italiana şi turca. Este timpul în care, având acces la importante surse documentare, va publica şi primele sale opere, unele de mare interes pentru istoria imperiului. Cu acest prilej a făcut observaţii foarte pertinente referitoare la decadenţa puterii otomane, care era departe de ceea ce fusese cu numai două secole în urmă când transformase regatul Ungariei în paşalâc şi asediase Viena, mândra capitală a Imperiului Habsburgic.
    Tot în această perioadă, la vârsta de douăzeci şi şapte de ani, se căsătoreşte cu tânăra Casandra Cantacuzino, fiica domnitorului valah Şerban Cantacuzino, care avea cu zece ani mai puţin. Desigur, având în vedere interesele de putere regională, domnitorul Constantin Brâncoveanu, aflat în mare duşmănie cu Cantacuzinii a încercat să se opună, fără succes însă. Cuplul a fost unul armonios şi au avut împreună opt copii: pe Maria, Smaranda, Matei, Constantin, Şerban, Antioh, dar şi pe Petru şi Ivan, aceştia doi murind la vârsta de 1 an.
Cert este că Dimitrie a reuşit să se descurce de minune în colcăiala de interese specifice politicii otomane, şi-a făcut un bun renume o om înţelept şi cult ceea ce era mare lucru chiar şi în ochii sultanului. Visul său de a deveni domn al Moldovei i s-a împlinit în 1710 când Sublima Poartă, în contextul turbulenţelor internaţionale generate de tătari şi de ruşi, l-a numit în mare grabă domn, fără ca să i se mai ceră tribut de învestire. Avea însă o misiune din partea Porţii: să fie cu ochii pe domnul valah, Constantin Brâncoveanu, suspectat că s-ar fi aliat cu ruşii, lucru care îi convenea de minune având în vedere situaţia familială, dar şi vechile duşmănii personale. Însă adevăratele sale planuri cu privire la Moldova erau cu totul altele. Visa o revoluţie a vasalităţii deoarece era sigur de faptul că Imperiul Otoman se destrăma din toate punctele de vedere, pe când Imperiul Rus era într-o spectaculoasă ofensivă de imagine şi putere. Considera viitorul ţării sale mult mai sigur alături de o mare putere aflată în plină afirmare, mai ales că erau legaţi şi printr-o străveche tradiţie confesională, cea ortodoxă. Dimitrie gândea corect numai că era cu mult înaintea vremurilor şi, aşa cum se întâmplă de obicei, vizionarii rareori izbândesc pe timpul vieţii lor!
    Cel mai probabil Dimitrie Cantemir a gândit noul plan de acţiune împreună cu Petru pe care îl admira încă din timpul călătoriei spre ţară unde ajunge în decembrie 1710 şi, în consecinţă, a trimis în mare secret ţarului agenţi diplomatici cu inclusiv textul unui tratat de alianţă. Doar aşa se poate explica faptul că la începutul lunii aprilie în anul 1711, tratatul era deja semnat de Petru, dar şi de ministrul său de externe, contele Golovkin. Există chiar o scrisoare a ţarului adresată generalului Şeremetiev în care Petru confirmă faptul că textul tratatului fusese redactat de noul domn al Moldovei.
    Tratatul, cunoscut ca „tratatul de la Luţk” deoarece fusese semnat de ţar în această localitate aflată acum în Ucraina, era deosebit de important deoarece, în esenţă, era destinat întăririi puterii centrale, cea a domnitorului şi slăbirea puterii marilor boieri, cei care, din interese personale, duceau de multe ori ţara în haos. Era de fapt modelul reprezentat la acea vreme nu numai de imperiul ţarist ci şi de regalităţile vestice precum Franţa, Spania sau, mai nou, Prusia. Printre altele în acest tratat, extrem de interesant ca document istoric, se pre-vedea şi faptul că domnia familiei Cantemir va deveni ereditară atâta timp cât domnul nu se va îndepărta de Rusia sau de ortodoxism, dar şi că ţara îşi păstrează autonomia şi chiar dacă pe teritoriul ei vor fi amplasate garnizoane ruseşti, graniţele ei vor fi apărate numai de armata ţării, iar în caz de victorie împotriva turcilor, ţării i se vor retroceda ţinuturile Tighinei şi ale Bugeacului cu cetăţile de la Chilia şi Cetatea Albă, cele pierdute în vremea lui Ştefan cel Mare şi a lui Petru Rareş.
    Nu trebuie să ne mire faptul că ţarul s-a declarat entuziasmat de acest tratat. În fond nu dădea nimic de la el însă avea un aliat, dar mai ales o bază de operaţiuni pentru proiec-tata sa cruciadă pan-ortodoxă. Îmi este greu să cred că turcii, cei care monitorizau un aparat de spionaj extrem de extins, nu au aflat de acest tratat. Numai că Petru, mult mai dinamic şi mai rapid în hotărâri, i-a cam surprins deoarece doar peste o lună, în iunie 1711, făcea o vizită în Moldova, la Iaşi. Era pentru prima oară în istorie când un ţar venea aici. El a mers la palatul domnesc unde soţia lui Cantemir a făcut onorurile pentru ţarina Ecaterina, apoi a vizitat Feredeul Turcesc o clădire care data din secolul al XVI-lea, iar când s-a întors la palat a fost întâmpinat în capul scărilor de domnitor. I-a fost sărutată mâna ţarului, iar acesta, în semn de mare prietenie, l-a sărutat pe frunte apoi l-a ridicat în aer cu o singură mână. Era un gest de mare importanţă diplomatică deoarece arăta lumii, nu doar puterea ţarului, cât, mult mai mult, puterea Rusiei.
    Să nu credem că toţi boierii moldoveni erau de partea domnului! Unul dintre aceştia, Iordache Ruset, atunci când domnul anunţă hotărârea sa de a trece de partea ruşilor îi strigă de faţă cu ceilalţi boieri: "Te-ai cam grăbit, măriia ta, cu chiematul Moscalilor"! Cine ştie, poate că avea şi el dreptate…
    Prin urmare, se dovedeşte a fi justificată graba cu care impetuosul Petru a declanşat conflictul armat între Moldova şi puterea suzerană blocând astfel vreo iniţiativă nefastă a oto-manilor. La începutul lunii iulie ţarul în fruntea unei armate formate din 38.000 de ruşi, cu un puternic corp de cavalerie cazacă, cu 6000 de moldoveni şi patruzeci de tunuri se afla în tabăra de la Stănileşti, pe malul Prutului. Numai că această grabă, justificată de situaţie desigur, avea câteva puncte slabe. Primul a fost subestimarea forţelor pe care turcii erau pregătiţi să le arunce în luptă. A doua, faptul că trupele ruse, obişnuite să lupte în condiţiile nordului erau acum într-un climat semi-deşertic, ars pe vipiile verii, fără apă şi fără nutreţ pentru cai. Plus că apa, băută probabil din Prut, a provocat o epidemie de deziterie care se pare că l-a atins şi pe ţar deoarece acesta se afla în fruntea trupelor sale însoţit de ţarină şi o parte a curţii. Voia astfel prin exemplu personal să dea luptelor un caracter de sfântă cruciadă. Mde, orgolii…
    Turcii având după unele estimări cam 400.000 de oşteni, iar după altele cam 120.000, împreună cu un corp de oaste tătărăsc şi cam patru sute de tunuri, erau bine antrenaţi în asemenea gen de lupte, iar tătarii foarte motivaţi de posibilitatea jafului. Pe scurt putem spune că ruşii şi moldovenii, încercuiţi, fără posibilităţi de aprovizionare sau retragere păreau sacrificaţi fără nici o îndoială, mai ales că marele vizir, Baltadji Mehmet Paşa, era un comandant cu o mare experienţă şi un foarte bun militar. Ruşii reuşesc să reziste cam patru zile timp în care sunt bombardaţi continuu, iar atacul pe care îl dau în seara celei de a patra zi se dovedeşte a fi un eşec în care mor şi doi generali. Dezastrul era inevitabil, iar ţarul împreună cu întreaga sa curte, dar şi cu domnitorul Moldovei, puteau fi făcuţi prizonieri, ceea ce pentru turci ar fi fost o victorie fără precedent. Numai că, acum are loc un miracol! Pe 11/22 iulie, marele vizir acceptă, în mod surprinzător, propunerea de pace prezentată de mesagerul ţarului, P.P. Şafirov, aparent pentru că nu ar fi înţeles cum stăteau lucrurile în tabăra creştină. De fapt nu a fost nici un miracol! Ţarina Ecaterina, o femeie despre care ar trebui să se scrie mult mai mult, era ea provenită dintr-o slujnică, dar era foarte inteligentă şi o bună cunoscă-toare a slăbiciunilor omeneşti. A înţeles care era adevărata perspectivă a conflictului şi a trimis în secret mesageri marelui vizir. Nu numai mesageri, ci şi o propunere irezistibilă. Bijuteriile ei pentru a deschide o cale de retragere!
    Să nu fim naivi! Bijuteriile ţarinei erau mult mai mult de atât! Mita oferită vizirului s-ar părea că se ridica la opt sute de pungi cu aur, fiecare pungă cu cinci sute de taleri imperiali. Era o adevărată avere, iar vizirul în mod sigur a acceptat fiindcă ceva mai târziu a fost mazilit de către sultan.
    Prin pacea încheiată între ruşi şi turci la Vadul Huşilor (12/23 iulie 1711), i se permitea ţarului să se retragă din Moldova cu toată oastea şi cu armele, iar Dimitrie Cantemir a fost lăsat să plece în Rusia. Avântul Imperiului Ţarist spre sud-estul Europei era deocamdată stopat, aceasta acceptând să cedeze cetatea Azov şi alte teritorii nord-pontice. Planurile ţaru-lui Petru vor fi însă reluate peste cam o sută de ani când o altă mare împărăteasă Ecaterina a II-a, împreună cu ministrul şi favoritul său Potemkin, vor cuceri unele teritorii turceşti de la Marea Neagră, ba mai mult, vor pune în discuţie şi refacerea regatului Daciei, ca vasal al imperiului, însă moartea cumva prematură a lui Potemkin a împiedicat realizarea lui.
    Consecinţele bătăliei de la Stănileşti au fost importante şi tragice pentru Moldova şi Ţara Românească, Poarta luând măsuri ferme de consolidare a controlului asupra acestora. Astfel, în acelaşi an, în Moldova era instaurat regimul fanariot, măsură luată şi în Ţara Românească, în 1716. Ca urmare imediată, domnul Ţării Româneşti, Constantin Brâncoveanu (1688 –1714), era mazilit, deoarece nu acordase ajutor turcilor, ci stătuse în expectativă, aşteptând să vadă de partea cui este victoria. Ulterior, va fi executat împreună cu cei patru fii ai săi şi cu ginerele Ianache Văcărescu care era capuchehaie la Stambul. Ce a însemnat perioada domniilor fanariote pentru cele două ţări? Un dezastru economic, social, moral şi demografic, dezastru pe care îl resimţim şi acum!
    Dimitrie Cantemir, după bătălie, aşa cum era prevăzut în tratatul de la Luţk, şi-a luat familia şi s-a refugiat în Rusia. Încheia o a doua domnie, ce durase numai opt luni şi acum schimbase briza Bosforului cu liniştea şi frigul înţepător al stepei ruse, dar s-a adaptat şi aici, chiar mai bine decât s-ar fi putut bănui. Iniţial a vrut să lase deoparte politica şi să se ocupe numai de ştiinţe, să cunoască Europa. Numai că nu prea s-a putut. În tratatul semnat cu Petru cel Mare scria, că, în principiu, li se va permite Cantemirilor să ajungă în cele mai mari oraşe creştine, însă nu s-a respectat prevederea în ceea ce l-a privit pe el. N-a mai ieşit din Rusia niciodată. Au urmat 12 ani de pseudo-prizonierat, unul relaxat, în care a devenit un apropiat al ţarului, de la care spera să reia politica antiotomană, pentru ca el să revină pe tronul Moldovei. N-a fost să fie. Iar apropierea de Petru cel Mare nu l-a lăsat chiar pe drumuri. A primit o moşie la Harkov, a fost numit consilier secret al ţarului în problema Orientului şi a fost numit „principe serenissim al Rusiei“. În 1714, a fost acceptat ca membru al Academiei din Berlin, la comanda căreia a realizat magistrala sa operă „Descriptio Moldaviae“.
    Soţia sa, Casandra, a murit în 1713. Au urmat şase ani de văduvie, în care singurul său obiectiv a fost să-şi integreze fiii în societatea rusă, să le ofere o educaţie aleasă. Au fost atât de apropiaţi de Curtea imperială, încât se spune că Maria, fiica cea mare a lui Cantemir, a reuşit să lege o idilă cu Petru cel Mare, cu care a avut un copil, a cărui soartă a rămas incertă (unii istorici susţin că a fost ucis la naştere). De fapt această poveste este atât de inconsistentă încât există unele opinii precum că ea nu ar fi avut loc mai ales că Maria, conform unor descrieri contemporane ei, era doar o doamnă foarte educată nu şi atractivă ca femeie, iar ţarina era foarte atentă cu aventurile ţarului şi nu părea deloc dispusă să fie înlocuită.
În 1720 Dimitrie s-a recăsătorit, cu prinţesa Anastasia Ivanovna Trubeţkoi, naşi de cununie fiindu-le chiar ţarul şi ţarina, iar în 1722, Cantemir l-a însoţit pe Petru cel Mare în Persia şi Astrahan, din calitatea sa de consilier în problemele orientale. În urma acestei călătorii, Dimitrie Cantemir s-a îmbolnăvit puternic, iar investigaţiile au arătat că suferea şi de diabet. Înainte de a muri, pe 21 august 1723, l-a numit pe ţar tutore pentru copiii săi şi a ridicat o biserică închinată Sfântului Dumitru. În prezent, osemintele sale se odihnesc în Biserica "Trei Ierarhi" din Iași, repatriate grație lui Nicolae Iorga, în 1935. Pe lespedea raclei sale este scris următorul text: „Aici, întors din lunga și pre greaua pribegie înfruntată pentru libertatea țării sale, odihnește Dimitrie Cantemir, domn al Moldovei”
    – Dar noi am învăţat la şcoală că acest domnitor a fost o figură luminoasă în galeria domnilor din Ţările Române, un exemplu de gânditor şi reformator iluminist, iar povestea pe care ne-ai spus-o are şi unele umbre…
    - Nici nu este de mirare că la şcoală am învăţat aşa! El a fost, fără tăgadă, un rusofil, dar şi un bun prieten al ţarului Petru, cel care este acum un erou al ruşilor, deşi pe vremea sa nu puţini erau cei care complotau şi doreau să-l asasineze. Asta ca să vezi doar cum se schimbă ideile de-a lungul vremilor. Numai că trebuie să încercăm a gândi lucrurile aşa cum se vedeau ele atunci!
Fără îndoială domnitorul a fost un om inteligent care a înţeles cu aproximativ un secol înainte că Imperiul Otoman se prăbuşeşte şi, cum despre independenţă nici nu se putea gândi pe atunci, alianţa cu Imperiul Ţarist părea cea mai bună, din toate punctele de vedere, mai ales că ţarul era un om care voia să modernizeze imperiul său rămas într-un feudalism arhaic. Că efectele pe termen lung puteau fi cu totul altele decât ce se menţionase în tratatul de la Luţk, asta era ceva ce nu putea fi luat în calcul atunci. Deşi noi, acum, când ştim dintr-o experi-enţă de aproape două secole că ruşii una spun, alta gândesc şi cu totul alta fac parcă i-am da dreptate boierului Iordache Ruset cel care pentru vorbele sale potrivnice dorinţei domnului fusese exilat la Soroca. Numai că ar mai trebui să luăm în calcul şi o altă ipoteză! Avea oare Dimitrie Cantemir o altă variantă mai bună!? Cred că nu! Şi de aceea faptul că planurile din efemera sa domnie au eşuat nu îi poate fi imputat, iar el ca domnitor de o rară cultură şi prestigiu ştiinţific poate fi considerat ca unul dintre pricipii cei mai iluştri ai Europei.
    Da, ştiu că în prezent au apărut detractorii care vor să ne convingă de faptul că a fost un trădător şi un profitor, iar prietenia cu ţarul i-a adus numai beneficii personale şi neno-rocire în cele două provincii româneşti. Sunt convins că dintre aceştia mulţi sunt vechii săi lăudători, aşa că făţărnicia lor trebuie avută în seamă atunci când ne referim la un domn care chiar a dorit să reformeze sistemul, iar pentru asta şi-a pus în joc propria viaţă. Câţi oare au mai făcut-o şi câţi din cei care ne conduc în ultimele decenii ar mai fi capabili de asemenea gesturi? Ca să nu mai spun că în urmă cu vreo zece ani, un colectiv de cercetători aflaţi sub coordonarea profesorului Constantin Barbu, craiovean de origine, au văzut lumina tiparului, într-o ediţie de lux, primele douăzeci şi cinci de volume din „Integrala manuscriselor Dimitrie Cantemir”, primul set fiind achiziţionat chiar de către Vladimir Putin, preşedintele Federaţiei Ruse, cel care a şi aprobat scanarea documentelor aflate de sute de ani în Arhivele din Moscova, urmând să mai apară şi altele, cam o sută de volume. Asta doar ca să ne dăm seama de imensitatea operei Domnitorului, dar şi de importanţa pe care o poate avea, inclusiv în plan imagologic pentru ţara noastră. Numai că, aşa cum s-a întâmplat mai mereu în istoria noastră, această mare realizare culturală este trecută sub tăcere, ba mai mult, împinsă cu discreţie în afara cunoaşterii publice. Ne putem întreba de ce, însă răspunsurie ar fi jenant de meschine fiindcă ţin în primul rând de orgoliile prosteşti ale unor conducători ai noştri, care, culmea, se declară patrioţi.
    – Oricum este o poveste cu mult mai puţin sânge ca de obicei, aşa că putem spune că am petrecut o dimineaţă plină de încântare şi pentru asta merită să mai bem o bere! Prosit!
 

Sursa: Mihai Batog-Bujeniţă