Prolog

    Imediat după recucerirea independenței de stat a celor două țări: Polonia - la 11 noiembrie, iar România - la 1 decembrie 1918, în aprilie 1919 au avut loc primele contacte româno-polone la nivel înalt, la Paris. Atunci, Regina Maria și fiicele sale, reîntoarse din vizita făcută la Londra, vărului său, respectiv unchiul lor, regele George al V-lea, se aflau din nou în orașul luminii, capitala negocierilor de pace.

    Așadar, pe Sena Regina se va întâlni cu proaspătul prim-ministru și ministru al afacerilor externe, Ignacy Paderewski, cunoscut în lumea largă ca pianist în mare vogă.[1] El tocmai deveniseră în acel an unul din demnitarii de seamă ai Republicii Polonia. În calitate de ministru, Paderewski a avut inițiativa organizării, în cinstea Reginei Maria a României şi a celor două fiice, o acțiune protocolară, în fapt un dineu. Regina a consemnat în memoriile sale, că inițiativa a fost strălucită: „Entuziasmul era la maxim şi au fost rostite multe cuvinte amabile şi flatante. Discursul gazdelor suna ca şi când viitorul bunăstării Europei depindea de colaborarea reginei României!”[2]

    „Era ciudat să văd pe acel mare muzician metamorfozat într-un om de stat şi vorbind politică în loc de artă. Faţa frumoasă, pătrunzătoare, încoronată de o clae de păr, nu-şi uita trecutul. Era o gazdă încântătoare, genial, elocvent, plin de entuziasm pătimaş şi părea extrem de nerăbdător să mă câştige ca aliat. El considera interesele noastre identice şi m-a rugat ca România şi Polonia să conlucreze îndeaproape cât de mult posibil. În acele zile când totul era într-o stare de exuberanţă, politicienii şi diplomaţii multor state mi-au vorbit ca şi cum aş fi făcut parte din casta lor”.[3]

    Zece zile mai târziu, la 26 aprilie 1919, șeful statului polonez, Józef Piłsudski, îl mandatează pe generalul Tadeusz Rozwadowki[4] să plece la Paris, ca specialist şi şef al Misiunii Militare Poloneze pentru: „a ajunge la o apropiere cu România, iar prin România – cu Coaliţia”. În mandat se preciza, în mod expres, că aceasta este o problemă vitală pentru politica poloneză. Polonia și România au conștientizat în acele momente că: „Un front comun polono-român îi poate opri pe bolşevici. Frontul româno-ucraineano – polonez niciodată nu va fi sigur din cauza incertitudinii ucrainienilor”. Polonia s-a convins de atitudinea pozitivă a guvernului I. I. C. Brătianu şi disponibilitatea cercurilor militare româneşti privind conlucrarea celor două armate.[5] Este îndeobște cunoscut că în mai 1919 trupele bolşevice au atacat Wołynia și Podolia, înfrângând trupele atamanului Semion Petliura. În acele momente a existat pericolul realizării unei joncţiuni între armatele bolşevizate maghiare şi cele ale lui Lenin, punându-se în pericol întreg spaţiul central-european.

    La solicitarea insistentă a mareşalului Piłsudski, în ciuda faptului că România se afla în plin conflict cu trupele lui Bela Kun, s-a aprobat dislocarea în Bucovina a trupelor române, respectiv a Diviziei a VIII-a, comandată de generalul Iacob Zadik. Delegaţia poloneză la Conferinţa Păcii de la Paris a adresat mulţumiri României pentru ajutorul dat de armata română în eliberarea Pocuţiei. La 19 mai, regele Ferdinand îl primeşte în audienţă pe reprezentantul Poloniei, Stanisław Koźminski, în cadrul căreia suveranul s-a pronunţat pentru relaţii strânse româno-polone, precizând că aceste raporturi s-ar cuveni consolidate prin încheierea unor înţelegeri politice şi economice. Totodată, regele a solicitat interlocutorului să fie soluționată chestiunea reprezentanţei polone la Bucureşti. Paradoxal, Polonia avea la data respectivă acreditați în România, lucru rar întâlnit în analele diplomatice, doi însărcinați cu afaceri a.i. Răspunsul părţii polone n-a întârziat să vină! A fost desemnat, pentru a ocupa acel post extrem de important pentru Polonia, secretarul general al Ministerului Afacerilor Străine, contele Aleksander Skrzyński, în calitate de trimis extraordinar şi ministru plenipotenţiar; el și-a depus scrisorile de acreditare la 22 iunie 1919, moment care poate fi considerat drept dată oficială a re(stabilirii) relațiilor diplomatice româno-polone.[6] În plus, la 22 mai 1919 șeful guvernului român, generalul Constantin Coandă, a ordonat generalului Iacob Zadik din Corpul 4 de Armată Român să intre în Pocuţia pentru a prelua controlul asupra liniei de cale ferată Colomeea-Cernăuţi-Horodenka-Korosmoza-Sighetul Marmaţiei, linie care lega Bucovina de Transilvania, împiedicându-se astfel realizarea joncţiunii - despre care am amintit - dintre trupele bolşevice şi cele ale Ungariei sovietice. S-au stabilit, totodată, contacte între militarii Diviziei a IV-a, condusă de generalul Kraliszek şi militarii Diviziei a VIII-a, condusă de Iakob Zadik în Pocuţia, sediul comandamentului fiind stabilit la Colomeea, relocat, la scurt timp, la Cernăuţi /5 iunie/. Autorităţile militare române vor lua toate măsurile pentru a evita izbucnirea de conflicte între polonezi, ucrainieni şi evrei, o chestiune extrem de nevralgică ce putea duce la o gravă destabilizare în regiune. De reținut că în perioada 15 mai - 24 august 1919, regiunea Pocuției /vechi meleaguri mușatiniene/ s-a aflat sub administrare militară românească. De reținut generozitatea Bucureștiului de a nu le revendica.
    A urmat întâlnirea de la Paris din 30-31 mai a lui Ionel Brătianu, Alexandru Vaida-Voevod şi Ignacy Paderewski, cei trei convenind ca România și Polonia să aibă drept frontieră comună graniţa istorică a Bucovinei cu Galiţia. În scurt timp, la 12 iunie 1919, autoritățile poloneze emit scrisoarea de acreditare a trimisului extraordinar şi ministru plenipotenţiar, contele Aleksander Skrzyński, semnată de Józef Piłsudski, adresată regelui Ferdinand. Potrivit marelui diplomat, Nicolae Titulescu, Aleksander Skrzyński s-a pus în serviciul ţării sale, Polonia, pe care a reprezentat-o cu o autoritate deosebită.
    Acestea sunt câteva din acțiunile de anvergură diplomatice și militare declanșate de mâna forte a Reginei Maria a României, guvernul român punând în aplicare cele convenite de ea – cum am arătat mai sus – cu Ignacy Paderewski la Paris.[7]
    Înțelegerile stabilite după întâlnirea amintită de liderii români se vor solda și cu alte manifestări benefice în plan bilateral: - înființarea Legație române la Varșovia și acreditarea unuia dintre cei mai destoinici ambasadori români în Polonia, Alexandru G. Florescu, diplomat școlit în Franța, cu ștate vechi în Ministerul Afacerilor Străine, trecut prin posturile diplomatice ale României Mari din Viena Petersburg, Paris și Atena; directorul cifrului în Palatul Sturdza, dramaturg și scriitor.[8]
    La scurt timp, ca un corolar al acțiunilor săvârșite a fost vizita generalului Tadeusz Rozwadowski la București /30 aprilie-10 mai/, pentru urgentarea tranzitului prin România al materialelor de război poloneze achiziţionate din rezervele franceze ale Armatei „Orient”. Ele se aflau la Salonic și urmau să tranziteze de la Galaţi în nord-vestul țării, spre Polonia. Oaspetele polonez s-a bucurat de o primire extrem de cordială din partea regelui Ferdinand; Rozwadowski a mai avut întrevederi cu primul-ministru, generalul Alexandru Averescu, cu ministrul Afacerilor Străine, Al. Zamfirescu, cu ministrul de Război, generalul Ion Răşcanu, şi cu şeful Statului General Major, generalul Constantin Christescu. Bucureştii, pentru a evita desfăşurarea de bătălii pe teritoriu românesc, urmare a războiului care dura între Polonia și Soviete, a acţionat pentru o neutralitate „prietenească” cu Polonia, fără a căuta aventuri dincolo de frontierele sale. În convorbirile avute cu Rozwadowski, regele şi liderii români au subliniat, în același timp, necesitatea încheierii unei alianţe strânse cu Polonia, remarcând – de comun acord cu Varşovia – existenţa unei potenţiale ameninţări din partea Rusiei bolşevice, prin Ucraina. În acest timp, amiciţia dintre cercurile conducătoare româno-polone înregistrează primele a s p e r i t ă ţ i, urmare a simpatiei tradiţionale a cercurilor oficiale polone faţă de Ungaria, manifestată în mod făţiş mai ales în vestul țării, după cum au informat de la Varșovia diplomații români. Tendințele de mai sus au fost urmate de unele susceptibilităţi ale cercurilor oficiale româneşti în consolidarea relaţiilor româno-polone.[9] „În Aide Memoire-ul prezentat regelui, de Tadeusz Rozwadowski, la sfârşitul vizitei, cu privire la desfășurarea convorbirilor cu demnitarii enumerați mai sus, a rezultat necesitatea (sublinierea mea – NM), ca cele două ţări să se consulte în probleme de interes comun, tocmai pentru a întări poziţia Bucureştiului şi a Varşoviei faţă de Rusia şi puterile străine”.[10]

        România – Polonia: un popor cu două stindarde naționale

    Un corolar al acestor acțiuni a fost semnarea de către miniștri afacerilor externe Take Ionescu și Eustache Sapieha a primei Convenții militare din România și Polonia, menită să apere cele două țări în fața unui eventual atac bolșevic /3 martie 1921/, urmată în sepembrie 1922 de istorica vizită făcută de mareșalul Jozef Piłsudski la Sinaia în timpul căreia acesta a declarat: „Polonia și România sunt o întruchipare vie a victorie dreptului și echității. Nici în trecut, nici astăzi, cu siguranță și în viitor, nu va exista nimic care să dezbine popoarele noastre vecine: polonez și român. S-ar putea spune că de la Marea Baltică există un sigur popor cu două stindarde naționale”.[11] Iar, „cronicarul de serviciu” al Palatului regal și diplomației românești, Regina Maria, consemna la rându-i:

    „O dimineaţă frumoasă pentru sosirea lui Pilsudski. El a fost primit cu mare onoare. Nando a coborât să-l întâmpine la gară cu patru cai etc. Seara, mare dineu de gală cu toate „uniformele noastre de paradă”. Rephuhn a făcut o foarte drăguţă decorare a mesei, toate cu gălbenele şi frunze de toamnă. Nando a ţinut un discurs „bien tourne” şi „Pilsucker”, aşa cum îl numeşte Ali, i-a răspuns simplu şi frumos. Da, îmi place cu adevărat. El este mai mult un gen «gaulois», cu mustaţa mare căzută...Prânzul nostru la Stână a decurs bine, acolo era frumos, dar ar fi putut fi mai cald. Eu am mers cu maşina cu bunul meu Pilsudski, şi ne-am simţit mai bine ca oricând, iar el a fost foarte vorbăreţ. Noi am ajuns primii şi eu l-am dus pe poieni, în timp ce aşteptam să ne anunţe masa...Cam pe la 7, Pilsudski şi suita lui au venit să îşi ia rămas bun de la mine, şi Nando l-a dus, cu tot onorul, la gară. Toţi am avut sentimentul că a fost o întâlnire extrem de cordială şi plăcută, totul a decurs bine şi cred că latura politică a întregii afaceri a fost şi ea satisfăcătoare. Cred că el a găsit că suntem cu toţii mult mai drăguţi şi că este mult mai uşor să te înţelegi cu noi decât se aştepta. Fireşte că eu ştiu să dau la o parte toată morga din recepţiile oficiale. Am fost foarte mişcată că el mi-a dăruit 50 000 lei pentru săracii mei”.[12]

    Vizita de răspuns a cuplului regal efectuată la sfârșitul lunii iunie 1923 va cimenta pentru întreaga perioadă interbelică prietenia româno-polonă. Trebuie spus că manifestarea și modul în care Regina Maria a înțeles și receptat Polonia la începuturile redobândirii statalității ei, nu o găsim la nici un cap încoronat din lume. [13]

        Maria despre Polonia și despre polonezi

    Jurnalele Reginei Maria sunt pline de însemnări pertinente, unele insolite în care sunt surprinse literar, nu doar trăirile personale, dar și redarea manifestării interlocutorilor, a situației și a cadrului artistic, social, spiritual polonez. Cu un condei sensibil, scriitoarea se pronunță fără opreliști despre oameni: simpli oșteni, țărani sau regi, despre compozitori, istorici, înalți ierarhi, popoare și țări. Puțini literați de vază au realizat asemenea medalioane fără de cusur.[14] Nimic nu i-a scapat judecății și analizei ei drepte. Putem spune azi, fără teama de a greși, că a fost și rămâne nu doar cel mai important, ci și cel mai credibil vector de imagine al României (sublinierea mea – NM). Nici chiar Iorga nu o întrece în această materie.
Am propus în urmă cu ceva ani Institutului Cultural Român /președinte Boroianu/ să facă din scrierile sale un v e c t o r pentru răspândirea imaginii României în lume, mai ales că Regina a scris în mai toate limbile de circulație internațională. N-am găsit, cu regret, în această instituție urechile care să mă audă.[15]. Cele prezente sunt și mai surde, acționând ca o gașcă pusă pe jaf. Încă nu mă dau bătut în promovarea acestei idei, pentru că puține țări de pe continent și din lume au avut în acele vremuri de mare încordare politică și socială personalități de calibrul, inteligența și farmecul acestei individualități nepereche.
    La 15 septembrie 1922, mareșalul Józef Piłsudski a efectuat o vizită istorică la Sinaia – cum am amintit mai sus – punând pe un făgaș nou colaborarea militară cu România, conlucrare pe care o urmărea personal și era foarte interesat de progresele pe care le făcea. Aceasta l-a și determinat să trimită în prealabil, ca atașat militar la București, un ofițer din cercul apropiaților săi, pe Wieniawa-Długoszewski, militar pe care îl vom întâlni în deceniul următor ca ambasador în Italia și în America, unde s-a sinucis la izbucnirea celui de al Doilea Război Mondial. Prima vizită a mareșalului Piłsudski la Sinaia /15-17 septembrie 1922/ a deschis seria contactelor acestuia cu Curtea Regală a României, liderul polonez efectuând patru vizite oficiale pe meleaguri românești. Un caracter istoric în plan bilateral a avut-o însă și vizita de răspuns a cuplului regal în Polonia, aceasta fiind efectuată la mai puţin de un an de la cea a Mareşalul Piłsudski la Sinaia, înregistrându-se o de fapt o noua etapă în raporturile bilaterale. Partea polonă, ospitalieră din fire, s-a întrecut pe ea însăşi în a asigura oaspeților pe tot parcursul condiții și mai ales o cordialitate ieşite din comun. A fost în opinia noastră momentul de vârf al manifestării cuplului regal peste graniţă, de fapt unica prezenţă la acest nivel, care a lăsat urme adânci în conştiinţa poloneză cu privire la manifestarea europeană românească. Istoricii au mult de studiat şi de pus în valoare din cele petrecute în aproape o săptămână în plan bilateral româno-polon. A fost un succes al diplomaţiei şi propagandei româneşti, care a avut cu cine ieşi în faţă, membrii în delegație fiind: I. I. C. Brătianu, încercatul prim-ministru român, arhitect al bunei colaborări dintre cele două țări, I. G. Duca, un politician şi un om de mare fineţe, care - la rându-i -, a folosit din plin această ocazie. Încercările ulterioare n-au mai avut actori pe măsură. Pentru Piłsudski, cu toate că în acele momente nu mai era în fruntea statului, a fost o revanşă pentru satisfacţiile trăite la Sinaia, dar mai ales pentru Skrzyński, cel care pregătise terenul pentru întâlnirile care au avut loc şi care îl vor propulsa în fotoliul de ministru de externe şi de prim ministru al Poloniei până în 1926.

        Maria - Regina onestă a unei ţări demne

    Drumul, cu trenul spre Varşovia, îi prilejuieşte Reginei Maria, să facă una dintre cele mai frumoase descrieri ale meleagurilor galiţiene. Ea le urmăreşte din tren cu nostalgia pe care o avea în suflet după vechiul imperiu rus. Pana ei sensibilă avea să creioneze cu gingășie o seamă de scene sau crâmpeie din cotidianul polonez, trecându-le printr-o introspecţie cu profunzimi istorice, evocând lucruri necunoscute la noi cu privire la sufletul rus, la splendorile culturii rusești, la oamenii pe care ea îi cunoscuseră, cândva, în intimitatea lor, mai ales la Petersburg, la obiceiurile pe care le avea în sânge de la mama ei, care se trăgea din Romanovi. A nu se uita că şi Piłsudski, cu tot spiritul lui revoluţionar şi de factură mai milităroasă nu era străin de ceea ce însemna marea cultură rusă, încât găsea puncte comune de discuție cu Regina.
Fiori îi dădea Reginei faptul că Rusia de odinioară, atât de prezentă prin locurile pe care le străbătea, dispăruse pentru totdeauna, iar cei apropiaţi, atât de des evocaţi în însemnările ei, murise cu toţii, ucişi în mod bestial în 1917. Străbătea ţinuturi cu un peisaj nou, dar mintea îi era plină de amintiri vechi...

    La un secol din momentul în care a aşternut pe hârtie trăirile sale, putem spune că Regina a reuşit să surprindă o seamă de aspecte insolite din cotidianul polonez, observaţii care i-au scăpat până şi lui Nicolae Iorga, dacă mă gândesc la culegerea de însemnări sau reportaje: Note polone - tipărită de dascălul neamului la Vălenii de Munte, în 1925, şi care au avut o largă răspândire în România, retipărită fiind în Biblioteca pentru toţi. Se știe că numai la câțiva ani au trecut de la vizita cuplului regal în Polonia și acolo au ajuns și Lucian Blaga, respectiv Aron Cotruş. Nici la aceștia nu am văzut sau simțit acea vibraţie pe care Regina a trăit-o și a redat-o. Ca diplomați, ei au păstrat echidistanța care se cuvenea profesiei îmbrățișate, însă toate că legăturile lor cu polonezii au fost cordiale și rodnice.[16] Nimeni din cei care au descris în acei ani meleagurile respective nu au avut prospeţimea pe care o întâlnim în naraţia Reginei şi bucuria de a cunoaşte poporul polonez la el acasă, de a-l revedea pe Piłsudski, cel de care atât de mult se apropiase de cuplul regal la Sinaia. „Pădure - nisip, pini, fagi, case de lemn şi ţărani vânjoși, totul se perindă prin faţa mea, în timp ce privesc pe fereastră şi cu aceasta şi a copilăriei mele, ale figurilor celor pe care i-am iubit, i-am admirat şi i-am venerat. Eram sânge din sângele lor "ein Uberbleisbsel" (un vestigiu), din punctul lor de vedere, o renegată, lucru care, fără îndoială, nu m-a împiedicat să fiu o regină onestă a unei ţări care vrea să trăiască şi care aşteaptă de la mine să o ajut să îşi primească, cu demnitate, drepturile sale. Drepturi care sunt juste, dar care nu se pot dobândi decât pe ruinele altora!. Legi ciudate, dure, neîndurătoare, cărora trebuie să ne supunem, şi norocos este cel care-i "top dog" (învingător) este şi de partea câştigătorilor".[17]
Cu o rochie frumoasă de crep marocan, gri, cu o capă căptuşită cu argintiu şi un turban de aceeaşi culoare, a coborât Regina Maria a României pe peronul gării centrale din Varşovia - aşa cum au surprins-o fotografii vremurilor, inclusiv cel de la studioul Julietta din Bucureşti, care era de fapt - lucru pe care îl consemnăm pentru prima dată – un evreu polonez din Lwów (Lemberg). Amănunt redat de Regină personal. Numai că pozele făcute de el au fost însușite de Agenția Națională Fotografică Poloneză, căreia acum trebuie să îi cerem aprobare de folosință, la rându-i obligând solicitanții la plata drepturilor de folosință, ea însușindu-și în mod fraudulos drepturi de autor. Aceasta pentru că România nu are încă organizată o asemenea instituție.
Pentru jurnalele poloneze a fost un veritabil spectacol întâlnirea cu acest personaj insolit, prin manifestare, spontaneitate, frumuseţe şi inteligenţă. Alegând cu gust unele din fotografiile făcute de fotograful personal al Reginei, săptămânalul - Illustrowany Kurier Codzienny – a alcătuit prin folosirea imaginilor vizitei un veritabil regal publicistic.

        Prima impresie despre Varşovia: "un oraş mare şi frumos".

    Şeful statului polonez, preşedintele Stanisław Wojciechowski, îi pare a fi tinerei Regine: „un bătrân amabil, calm, care vorbeşte, oarecum, engleza, dar o înţelege bine. Vechiul nostru prieten, Piłsudski (Józef), era şi el prezent, ceea ce a însemnat o caldă întâlnire, şi de asemenea mulţi alţii care fuseseră la Sinaia şi care, în avalanşa de necunoscuţi, erau un fel de puncte negre".[18]
Ochiul fin al Reginei, am spune un ochi de reporter versat, surprinde totul. Imaginile descoperite şi descrise sunt de-acum istorie. Istorie la cel mai înalt nivel. Și cu ce personaje vom face cunostință datorită Reginei care a intrat cu ele în contact direct! Păcat că timpurile crude postbelice au făcut ca vreme îndelungată rândurile aşternute atunci de regină pe hârtie, atmosfera surprinsă, trăirile sale şi reacţiile somităţilor statului polonez să rămână totalmente necunoscute de câteva generaţii de români dar şi de polonezi, indivizi care întotdeauna au dovedit a fi dornici să se re/vadă şi într-o oglindă străină. Dacă scrierile Reginei ar fi intrat la timp în circuitul cultural, poate alta ar fi fost receptarea reciprocă de atunci şi de acum. Ar fi avut alte străluminări, ar fi devenit, mai mult ca sigur, frecvent citată de publiciştii polonezi pe care i-am cunoscut a fi destul de avizi în a surprinde şi a reda modul în care străinii se raportează la ţara lor.
    Azi putem spune că pentru patru, cinci generaţii au rămas necunoscute multe aspecte intime despre Polonia, oamenii şi liderii ei, aşa cum se prezentau aceştia în toată splendoarea în ochii unei Mari Doamne din perioada respectivă; în colbul vremii ni s-au ascuns judecăţi simţite despre cultura şi societatea poloneză, în ansamblul ei, inclusiv despre armată, biserică, despre principalele monumete de artă, despre chipeşa ofiţerime a acestui stat viguros, chiar şi despre spiritul naţional demn de invidiat. Câtă admiraţie vedem din partea Reginei pentru caii polonezi, pe care doar pictori de renume din această ţară i-au imortalizat cu har pe pânzele lor. Spiritul de amazoană din ea s-a trezit în mai multe rânduri la viaţă în pădurile poloneze, rămându-i mult timp în minte acei cai. Chiar şi în manuscrisele ei am găsit, mai recent, mărturia că ulterior şi-a ales să cumpere unul din Polonia.
    Câtă detaşare în manifestarea ei, în tonul admirativ exprimat de această Doamnă cu suflet mare, care a îndurat clipe dintre cele mai grele printre militarii români în Moldova, în 1917 şi 1918, în timpul Primului Război Mondial. Ea - Mama răniţilor - constată după câţiva ani de pace, că: „Armata (poloneză) arată eficientă şi bine echipată, trupele într-o condiţie extrem de bună, mai ales ofiţerii bine îmbrăcaţi şi mulţi dintre ei foarte arătoşi. În general, polonezii sunt o rasă de oameni frumoşi, înalţi, mulţi dintre ei distinşi, eleganţi, aristocratici, dichisiţi". (Trei epitete, unul după altul, pe care nu le întâlnim atât de meşteşugit înserate în descrierile făcute altor armate. Nu mă înșel dacă afirm că descrierea e actuală. Iar Regina Maria, chiar a avut prilejul să vadă multe armate şi numeroşi militari! „Uniformele arată bine, ei au o ţinută elegantă şi deseori au ochi frumoşi. Soldaţii pe care i-am văzut sunt mai înalţi, arată mai bine şi sunt mai bine îmbrăcaţi decât ai noştri. Ei sunt mândri de armata lor şi fac foarte mult pentru ea".
    Nu doar imagini pentru un scenariu de film despre Varşovia ne sugerează Regina Maria, ci chiar oferă cadre vii, insolite, redă întreg climatul care o însoțea, surprinde atmosfera culturală și interumană. Vedem clipă de clipă – să nu supun pas cu pas – expresia reușind să fie degradată azi – cât de legată se simte de capitala Poloniei. Regina Maria nu spune un cuvânt că înaintașii sau verii ei au fost cândva regi sau țari peste aceste meleaguri. Iată un alt fragment din descrierile Reginei: „Străzile erau înţesate de lume care ne saluta, dar cu sobrietate, cu o anumită urmă de teamă de represiunea din trecut, care încă mai dăinuie asupra lor. Străzile sunt lungi şi late, clădirile mari impozante. În final, am mers pe un bulevard străjuit de copaci înverziţi (Aleje Ujazdowskie - N.M.), care arată cu adevărat frumos, aristocratic şi foarte occidental, şi unde îşi au casele sau palatele toate familiile de vază". Sobrietatea străzii, religiozitatea polonezilor au fost reţinute şi de Iorga, în notele la care mă refeream. Blaga, în 1926, nu face nici o referire. Poetul ardelean vedea la Varşovia doar îngropat voievodul şi cocoşul metalic ce țipa strident de pe o casă din Oraşul Vechi, unde locuia. Însemnările Reginei ating în mod cert perenitatea. Recunosc că şi mie mi-au lipsit aceste descrieri, în anii 70, când am scris, la rându-mi, în colecţia: „Ţări şi mari oraşe ale lumii" eseul despre Varşovia; era perioada în care, siderat fiind de distrugerile pe care le suferise varșovienii în urmă cu trei decenii, când bombardamentele germane din timpul celui de al Doilea Război Mondial în care au distrus orașul în proporţie de peste 80 la sută, m-a făcut să le punctez pe acestea. În anii 60 eram impresionat că se mai păstrau fragmente din metropola descrisă odinioară de Regina Maria, parcă spre știința posterității vitrege.[19]
    Perechea regală a locuit la Palatul Łazienki, adorabil - cum scrie Regina - palatul fiind inițial proprietate al ultimului rege polonez, Stanisław Poniatowski, situat în Parcul cu acelaşi nume, plin de verdeaţă, cu copaci frumoşi şi peluze de culoarea smaraldului. „Este înconjurat de canale tăiate drept şi copaci mari, falnici. Are un aspect solemn, dar totuşi cald, cu linii ample elegante şi cu acea artă grandioasă a monumentelor pe care o aveau în acele vremuri în care spaţiul, banii şi munca nu contau". [20] Cu siguranţă, Regina - care se trăgea după mamă din os de ţari, din familia Romanovilor, n-a fost informată despre relaţia intimă (amoroasă) pe care monarhul polonez, ultimul suveran de pe tronul acestei ţări a avut-o cu ţarina Ecaterina a Rusiei, cu care ar fi avut chiar un copil, şi nici despre insurecţia din noiembrie 1830, declanşată de tinerii ofiţeri polonezi împotriva înaintaşilor ei, cazarmă care se afla la numai câţiva paşi de zidurile Palatului frumos descris. Aici, s-a și fotografiat, împreună cu regele şi gazdele poloneze. Nici casa compozitorului și ministrului Ignacy Paderewski, pe care l-a cunoscut în 1919 la Paris, cum am amintit mai sus, și care se află la nici douăzeci de metri. După război ea a fost transformată în Muzeu.
Distinsă cu Vulturul alb...
    A urmat „ceremonia absurdă a vizitelor reciproce, deosebit de comice"; la Palatul Belvedere, unde locuia preşedintele, i-a fost oferit un mic dejun, pentru că încăperile sunt mici, iar după o scurtă odihnă (au urmat) audienţele, primind tot felul de doamne, dar şi pe cardinalul Poloniei, corpul diplomatic etc.” A reţinut Regina din avalanșa de impresii doar chipul ambasadorului american, cu „figură inteligentă, cu tenul închis, care rareori se poate vedea între americani, şi care ar putea fi italian". „Acest mare cerc - remarcă Regina - mi-a solicitat toată energia ca să găsesc ceva nu prea stupid de spus fiecăruia". Se poate spune azi că ea stăpânea la perfecțiune arta protocolului. Aflăm pentru prima dată că la marele dineu de gală, gazdele i-au înmânat cel mai important ordin polonez: Vulturul alb, distincţie oferită cu trei ani mai înainte şi Regelui, pentru meritele enumerate mai sus, din partea comandantului suprem, Józef Piłsudski, prin ambasadorul polonez la Bucureşti, Aleksander Skrzynski.
    Astfel, Regina Maria a României face parte printre primii demnitari străini, ca femeie prima, care au primit această distincţie; cea mai înaltă recunoaştere a autorităţilor de stat din Polonia până în vremurile noastre. Este oferit şi azi de şeful statului polonez. Amintesc că distincția respectivă a fost oferită și poetei laureate a Premiului Nobel pentru literatură, Wisława Szymborska. La rându-i, poeta care în acest an îi este marcat centenarul nașterii, a dăruit-o Muzeului Colegium Maius din Cracovia, deci uneia din cele mai vechi universități poloneze, înființată la 1364. Nu despre importanţa decoraţiei primite vorbește în scrierile sale regina, ci de faptul că: „din fericire (aceasta) are o panglică de o culoare fină albastră ce se potriveşte foarte bine cu rochia aurie (făcută de Redfern), pentru această ocazie, şi cu safirele ei"... [21] Deşi s-a făcut tot ce se putea, ca diadema pe care o purta să nu o rănească, „în final ea totuşi m-a rănit îngrozitor, apăsându-mă nemilos pe creier şi torturându-mă". După descriere, am tras concluzia că acţiunea s-a petrecut la Palatul - Castelul Regal, din incinta Oraşului Vechi, edificiu distrus în timpul celui de al doilea război mondial şi reconstruit spre sfârşitul secolului trecut, din iniţiativa liderului Edward Gierek, aceasta la insistențele profesorului meu de istoria artei, Stanislaw Lorentz, cel care mi-a mărturisit datele de mai sus, în anul 1977, la vernisajul unei expoziții consacrată lui Constatin Brâncuși.
    „Sala în care a avut loc dineul este mare şi albă, cu flamuri vechi ce atârnau, o încăpere remarcabilă şi impunătoare. Am stat între preşedinte şi cardinal. Draga doamnă în vârstă, soţia preşedintelui, era îmbrăcată într-o toaletă de dantelă argintie, cu o construcţie cam naivă pentru faţa ei bătrână şi comună, dar ea era simplă şi foarte înduioşătoare şi, nu se putea să nu-i fiu superioară (pe nedrept fireşte din punct de vedere uman dar inevitabil din snobism), am avut un sentiment de simpatie faţă de ea, neamestecat cu o atitudine de superioritate, deşi regret - mărturisesc - că nu era deloc şi este lamenatabil de lipsită de orice fel de stil şi şarm, în timp ce bătrânul ei soţ are un soi de demnitate simplă".[22] Nu știu dacă Regina a aflat sau i s-a spus că peste trei ani bătrânelul respectiv a fost înlăturat de la putere, cu forța munției de război de de Jozef Piłsudski, aceasta la 26 mai 1926. Iată și alte impresii nesemnificative, mărturie a spiritului feminine: masa bine servită şi extrem de bună, muzica la fel, societatea amestecată, după cerinţa vremurilor moderne. „Concertul care a urmat a fost scurt şi bun, a fost /a participat/ şi un reuşit dansator de balet, după care a urmat un „menuet" în costume rococo, dansat de membrii corpului de balet. După aceea, marea corvoadă a prezentării. În acel timp, coroana mea devenise o tortură şi semnul final de plecare a fost de o intensă şi binemeritată uşurare". [23]

        Defilare fără cusur

    Parada militară organizată a doua zi, pe o ploaie măruntă, (un Scotch mixt) este reţinută cu lux de amănunte de Regină, considerând-o impecabilă. Personal, subliniază că acesta nu este o vorbă în vânt. Ea se explică: „Soldaţii sunt bine echipaţi, au o ţinută frumoasă şi defilează excelent. Caii de la cavalerie şi artilerie sunt frumoşi şi bine îngrijiţi. Uniformele le vin bine, kakiul lor au tentă de maroniu şi gri în el, ceea ce face să fie o culoare plăcută, iar ofiţerii au o ţinută îngrijită. În general polonezii sunt înalţi şi adesea arată bine. Fără îndoială că noi, de fapt, vedem ceea ce este mai bun, dar indiscutabil că totul este de calitate bună". La toate acestea adaugă: „Defilarea a fost fără cusur şi făcută cu diversitate, cavaleria a defilat la trap, iar artileria grea la galop, avioanele ridicându-se de la sol în faţa noastră, ca nişte mari păsări ce îşi iau zborul. Întreaga naţiune este de acord cu privire la necesităţile armatei şi se acordă mulţi bani şi atenţie acesteia. Studiez totul cu cel mai mare interes şi colonelul meu cu nume greu (Przeżdziecki) îmi răspunde zelos la toate întrebările. Majoritatea celor care ne sunt repartizaţi sunt aristocraţi care fac parte din vechile familii obişnuite cu ritualul de la curtea rusă şi care sunt monarhişti învederaţi, oameni rafinaţi cu maniere alese şi, desigur, instruiţi. Dulcegăria slavă cu care eşti obişnuit la polonezi, mie mi se pare a fi o încrucişare între cea rusească şi cea austriacă. Ei sunt extraordinar de aristocraţi şi mărturisesc că mă simt în largul meu în acest fel de companie, deşi "les rustres" (neciopliţii) nu mă indignează, dar, totodată, când sunt cu ei am sentimentul că mă cobor, în timp ce ceilalţi vorbesc, într-un fel în aceiaşi limbă cu mine, deşi probabil că am mai puţine prejudecăţi decât ei, eu având cârma în mână". [24]
    Nu ne vom opri asupra aspectelor rezultate în timpul marii recepţii oferită de municipalitate, la care Regele n-a putut schimba nici un cuvânt cu Doamna Wojciechowski, (pentru că aceasta nu cunoştea nici o limbă străină), urmată de parada pompierilor, „care erau în număr foarte mare, bine echipaţi, cu maşini şi cai care au defilat în galop. Polonezii iubesc caii şi le place să îi vadă în galop. Ei adoră mişcarea şi tot timpul cântă mazurci şi vezi cum li se urcă sângele la cap, făcând faţă ritmului alert". Mai reţine Regina de la cei care o însoţeau, dorul acestora după regalitate, pronunţat fiind şi numele fiului ei, al prinţului Nicolae, ca „posibil viitor rege al Poloniei" şi pe care, abia acum realizăm în toată splendoarea aluzia, cunoscut fiind că, în anii 30, prințul va fi oaspete al mareşalului Piłsudski, care ar fi droit să-l aibă ginere. A urmat deplasarea scurtă, făcută de cuplul regal la Wilanow, pentru a vizita Palatul construit de Jan Sobieski, la 20 de kilometri de Varşovia. Este un bun prilej pentru Regină să facă o descriere succintă a edificiului, apreciind frumuseţea Castelului, fiind „înconjurat cu un parc splendid şi plin de frumoase tablouri vechi, mobilier, porţelanuri, sticlărie, argintărie de epocă etc.". La rându-mi, mă gândesc că în 1984 a poposit (locuit aici) şi cuplul Ceauşescu, „academiciana" ochind doar funcţionalitatea băilor și toaletelor, fapt care a determinat-o să ordone la scurt timp deplasarea la fața locului a câtorva arhitecţi de interior pentru a fi studiate și montate în vila din Primăverii. „Toată Varşovia de vază a fost invitată să iasă, şi eu a trebuit să vorbesc cu numeroşi oameni. Încep să mă obişnuiesc cu figurile, dar ca să plasez un nume fiecăruia îmi este extrem de greu. Este o gamă largă de aristocraţi, toţi cu nume sonore, şi care avusese averi mari, mulţi dintre ei fiind ruinaţi de război. Sunt foarte manieraţi şi, mai ales, mulţi dintre bărbaţi sunt foarte înalţi, chipeşi şi deosebit de distinşi. Schrinski (Skrzynski - fostul ministru la Bucureşti) se învârteşte şi el ţanţoş printre ei, şi este îngrozitor de dezgustat că nu face parte din rândul celor care ne primesc oficial. El este însă peste tot şi se bucură că suntem acolo. A muncit mult pentru venirea noastră. Toate familiile mari sunt înrudite între ele, ceea ce crează confuzie". [25]
    La adresa ministrului român la Varşovia, Alexandru G. Florescu, Regina nu are nimic de spus. Se vede de departe că diplomatul respectiv, cu merite deosebite în dezvoltarea relațiilor bilaterale, bun cunoscător al realităților poloneze, într-o relație strânsă cu Mareșalul Pilsudski și generalul Rozwadowski, a fost umbrit pe nedrept de colegul său Skrzynski, mai apropiat în țară de Regină. Nu ştie că tot ceea ce înaltele persoane din suita sa cunosc despre Polonia se bazau pe lectura rapoartelor şi depeşelor acestui mare profesionist, printre altele și dramaturg, cu piese jucate pe scena Teatrului Național. Cu regret, peste doi ani el a intrat în veșnicie și devine o istorie rară în analele diplomației românești și în dramaturgia românească. În schimb, despre tânăra sa doamnă, doar atât: nu face impresie, „dar are gust". Din cunoștințele mele era poloneză. În acest moment centenar se cuvine să spun că fără descrierile Reginei Maria, istoria diplomatică n-ar fi avut la dispoziţie nici o informaţie din partea Legaţiei române la Varşovia. Se pare că nu exista atunci cutuma de a se întocmi rapoarte ale misiunilor diplomatice despre asemenea acțiuni sau după un asemenea eveniment. Și, mai mult ca sigur, nimeni nu se încumeta să redacteze un asemenea raport. Și dacă ar fi făcut-o, n-ar fi avut ochiul și pana Reginei. Arhivele diplomatice româneşti păstrează totuşi o notă de propuneri cu nume de persoane poloneze care să fie decorate de Regele Ferdinand, destul de numeroasă. Se vede că era o preocupare aparte de a câștiga bene volentia ziariștilor, că numărul acestora e frapant de mare. Nota respectivă a fost redactată de ministrul Florescu, la cererea ministrului I.G. Duca. Mare este şi componenţa suitei, din care nu lipsea nici o persoană indispensabilă pentru cele mai diverse servicii. Menționez: șase cameriste! Noroc că se circula cu trenul.

        Cu vechiul „spiritualul" prieten Piłsudski

    Ziua de marţi 26 iunie a fost afectată manevrelor militare, care s-au desfăşurat, distanță de doar o oră de capitală. După descrierea locului şi potrivit uzanţelor – locul cel mai potrivit pentru asemenea exerciții, credem că ele s-au desfăşurat la Legionowie, cu participare şi a „vechiului prieten - Piłsudski". Ajunsă călare pe cal, Regina s-a simţit în elementul ei, în ciuda terenului nisipos şi a prezenţei Majestăţii Sale, care se afla în faţă ei, nevoită fiind „să se supună ritmului său îngrozitor de lent şi să nu-l facă în nici un fel să se răstoarne", mai ales că: „niciodată (n-a fost) un călăreţ binevoitor". Desfăşurarea manevrelor i-a dat prilejul de a face câteva descrieri şi aprecieri memorabile despre Mareşalul Piłsudski, care - încurajat de Regină - le-a spus participanților: „tot felul de snoave şi ne-a făcut să râdem tot timpul". „El este cu adevărat spiritual, plin de viaţă şi amuzant, deşi cu sănătatea este, realmente, un om terminat şi „netratabil" ca temperament cred. Am pentru el aproape un sentiment de afecţiune. Este absolut original, şi un caracter puternic. Toţi polonezii îl respectă, dar fiind extrem de încăpăţânat şi îndărătnic, este dificil de manevrat când nu eşti pe deplin stăpân pe situaţie, ceea ce, în general, se întâmplă celor care sunt prea intransigenţi, aşa încât jumătate din calităţile lor reale sunt în cea mai mare parte irosite". [26] La dejunul întârziat, oferit la Palatul Łazienki („micul nostru Palat încântător") a participat o societate „elegantă şi aristocrată, extrem de plăcută să o vezi", cu oameni „bine făcuţi, manieraţi, rafinaţi şi deosebit de politicoşi şi amabili, o combinaţie de austrieci şi ruşi distinşi, de cea mai bună calitate fireşte, din care cuplul prezidenţial nu face parte". Cu firea ei iscoditoare, Regina, care a stat între Piłsudski şi preşedinte a aflat de la cel din urmă „ce om bun este preşedintele Wojciechowski şi ce inimă bună are, relatându-i că „atunci când erau tineri, au stat împreună în cameră, timp de patru ani (amândoi fuseseră revoluţionari, însă fiind la un dejun oficial, n-am întrebat în amănunt, ce făceau ei atunci!) şi, cum el, Piłsudski, fusese întotdeauna un om dificil ca temperament, nedând importanţă detaliilor care sunt necesare vieţii politice, el fiind dezordonat, impulsiv, irascibil„(…) „Mi-a spus cum prietenul său îl dădăcise, cum avusese grijă de el, îi curăţase hainele, îi făcuse ordine în cameră şi-l îngrijse când era bolnav, cu neobosită răbdare şi blândeţe, şi că tot aşa se purta şi acum cu soţia sa, care are o sănătate precară şi care de ani de zile are nevoie de îngrijire, pentru că are „un malade de nerfs". Toate acestea mi le-a spus în franceza sa colorată şi cu o foarte accentuată pronunţie. Apoi, văzând că ascult cu simpatie şi cu o înţelegere binevoitoare, el mi-a mai spus că sora sa cea mică, care era şi preferata sa, avea cancer şi era pe moarte, că sufera de chinuri groaznice şi că, uneori, reuşea să o facă să zâmbească. Mi-a relatat că i se sfâşie inima că în această nenorocire nu i-a putut uşura suferinţa sau nu a putut să o menţină în viaţă. În acel moment, frumoasa încăpere albă s-a umplut cu primul soare puternic pe care l-am avut, argintăria de pe masă strălucea, florile erau superbe, lumea veselă făcea conversaţie, era plăcut, festiv, muzica cânta mazurcile naţionale animate, iar eu eram în acel moment cu bătrânul mareşal, cu o carieră atât de pestriţă, uzat înainte de vreme de viaţa aventuroasă şi revoluţionară, care stătea în camera surorii sale pe moarte pe care o numea „ma petit, ma derniere" şi noi amândoi aveam lacrimi în ochi".[27]
    După o cină scurtă, scurtă şi deosebit de bună, cuplul regal a fost invitat la Teatrul Mare, unde se va bucura de o primire entuziastă. Demn de consemnat ar fi faptul că pentru prima dată în analele istoriei româno-polone, doar în relatările Reginei Maria găsim o succintă „cronică" a unui spectacol polonez desfăşurat pe această scenă veche de peste două secole, şi în care, abia în 1977 s-a montat cu multă strălucire „Oedip" de Enescu.[28]
    „Era o sală frumoasă, plină de cei mai rafinaţi oameni. S-a reprezentat un act dintr-o operă poloneză, cu un scenariu frumos, bine cântată şi dansată perfect (după descriere - probabil Halka de Moniusko - N.M. ), în stilul rusesc, în bunele tradiţii ruse, urmată de un cerc al celor mai "huppes" (de vază) şi, cum am început să ne cunoaştem unii cu alţii şi coroana mea nu-mi mai chinuia fruntea, a fost o atmosferă caldă şi plină de regrete de ambele părţi, pentru că deja sunase ceasul despărţirii"/.../ „A fost şi un deosebit de încântător balet „o nuntă sătească" cu deosebite dansuri naţionale, mazurci şi cu muzică trepidantă şi costume în multe culori, în decorul unui încântător sat, între enormi copaci fructiferi înfloriţi, totul realizat perfect şi artistic în toate privinţele, realmente autentic. Mi-a plăcut imens, eu care rareori văd şi aud reprezentaţii de teatru cu adevărat bune. (Halka - probabil - N.M.). Când s-a lăsat din nou cortina, au fost ovaţii entuziaste care, în acelaşi timp au fost şi de rămas bun".[29] De aici, cortegiul s-a întors la Palatul Łazienki, care aştepta, luminat feeric, cuplul regal, cu focuri de artificii aranjate de jur împrejurul apei. Plecarea, seara târziu - spre Cracovia - s-a făcut în acordul imnului naţional.

        II.

        Cracovia - un oraş mult mai exuberant

    Vechea capitală a Poloniei a întâmpinat cuplul regal cu o mare cordialitate, dar „pe o ploaie susţinută, fără şanse de oprire", ceea ce a făcut imposibilă „marea recepţie populară" - punct din program pe care Regina îl va regreta. La gară, înalţii oaspeţi au fost aşteptaţi de o caleaşcă cu patru cai albi şi ţărani surugii „îmbrăcaţi în pitoreşti mantii albastre, cu multe panglici la pălăriile lor cu pene de păun". Toate acestea nu se putea să nu o impresioneze pe Regină. În ciuda faptului că, din cauza ploii caleaşca, în care s-a suit şi voievodul ținutului, a fost închisă, nu putea să nu observe Regina că „oamenii din Cracovia erau mult mai exuberanţi şi-şi manifestau bucuria în diferite moduri: „acoperindu-ne cu flori foarte frumoase, dar teribil de ude". Delegaţia a fost condusă la: „veche fortăreaţă cu porţi duble, din mijlocul oraşului" (Barbakan N.M.), fiind primită de consiliul municipal, „potrivit unui vechi obicei". De reţinut aprecierile pertinente pe care Regina le face despre vechea Biserica Mariană (Marienkiche) pe care a vizitat-o: „monument magnific plin de comori pe care, din nefericire, l-am vizitat mult prea rapid". Şi, totuşi, din pana ei au ieşit câteva aprecieri demne de a fi reţinute de cele mai pretenţioase ghiduri turistice, mai ales de cele redactate în româneşte, cu privire la arta marelui artist Wit Stwosz, reprezentat de seamă al goticului polonez. N-avea de unde să ştie atunci Regina Maria că Veit Stos /numele în limba germană/, de a cărei operă s-a îndrăgostit, ar fi originar, probabil, cum s-a demonstrat în anii '60 ai secolului trecut din localitatea hunedoreană - Hărău - şi nu din Cracovia, că urmaşii lui au creat opere prestigioase pe teritoriul românesc.[30] Iată descrierea, antologică am putea spune, pe care a lăsat-o posterităţii Regina, poate una dintre cele mai mai succinte şi convingătoare despre acest lăcaş unic. „Aspectul general al bisericii este în stil gotic, iar plafonul este pictat în albastru, plin de imagini, şi înainte de a ajunge la marele altar, un extraordinar crucifix atârnă din acel plafon şi pare a fi paznicul tăcut al sanctuarului. Acest crucifix este din lemn pictat şi efectul este fantastic. Deşi în cea mai mare parte domină goticul, mai sunt, în diferite colţuri ale bisericii, şi stiluri mai vechi şi mai noi. În spatele altarului, sunt patru magnifice vitralii în culori superbe. Altarul, făcut de Veit Stoss, este înalt şi superb sculptat, reprezentând, cred, moartea Fecioarei. Întreaga biserică este dedicată Fecioarei. Sunt nişte superbe picturi clasice, un altar lateral minunat, în marmură şi bronz, pură renaştere. Am avut cu noi un pasionat profesor în vârstă /probabil Eisteicher/, care era tobă de cunoştinţe, dar n-am putut să exploatez acest lucru, pentru că tot timpul am fost zorită de ceilalţi. Aş fi vrut să am timp, să fac liniştită turul locului şi să exploatez fiecare colţişor, dar ei fixaseră programul, supraîncărcat, pe care noi trebuia să îl urmăm întocmai".[31]
    Wawelul, de pe colina stâncoasă, edificiul în care se află înmormântaţi: Jan Sobieski, Tadeusz Kościuszko, Józef Poniatowski şi Adam Mickiewicz, unde au fost încoronaţi şi se odihnesc mulţi din regii Poloniei, „este un loc plin de comori, iar unele din aceste morminte sunt superbe. Între cele două părţi ale bisericii, care este în stil gotic şi a fost sfinţită la 1359, se află un altar apărat de un ciborium (baldachin în bazilicile creştine), care protejează sarcofagul de argint cizelat al Sf. Stanisław, patronul sfânt al Poloniei, care, fiind episcop al Cracoviei, a fost ucis în faţa marelui altar de către regele Bołesław, în 1079, o repetare a întâmplării lui Thomas Becket. Este acolo şi o minunată capelă laterală în întregime sculptată în piatră cenuşie cu mai multe morminte în marmură roşie şi cu figuri minunate, sculptate în cel mai pur stil renascentist italian. În partea opusă, se găseşte un mormânt modern, dar splendid al reginei Hedwige (Jadwiga) în marmură albă, cred.
    Ea odihneşte cu toate însemnele regalităţii, cu coroana pe cap, drapată într-o lungă mantie, cu ambele mâini splendid sculptate, ridicate şi împreunate într-un semn de rugăciune. De jur împrejurul sarcofagului se află şi un şir de vulturi, heraldici. Deşi este singurul monument modern între atâtea altele vechi, el are frumuseţea lui perfectă. Mai este şi un alt mormânt modern, cu o superbă figură în bronz al unuia dintre regii pe care i-am admirat mai mult. Desigur că cei care au construit aceste două morminte moderne au făcut-o într-o armonie perfectă cu trecutul".[32] Reţinem şi descrierea succintă a sacristiei, care se poate mândri cu: „o bogată colecţie de odoare bisericeşti, cruci minunate, icoane sfinte, racle cu moaşte, veşminte vechi, goblenuri, broderii superbe, între altele o mică şi preţioasă cască bizantină din aur şi argint, şi o jumătate dintr-un covor unic turcesc, luat de la Constantinopol, de vreun rege ca pradă de război. Nu pot scrie tot ceea ce am văzut, rămâne fotografiat în mintea mea, ca să pot pune pe hârtie, în amănunt, nefiind în stare să absorb totul".[33]
    Revenind la Palatul regal din Wawel, acesta este asemuit „cu o imensă şi frumoasă clădire medievală, începută în secolul al XIII-lea şi mărită succesiv de Cazimir cel Mare şi de Sigismud I, Jagiełło, şi care până în 1610 a fost reşedinţa regilor Poloniei. A suferit foarte mult din cauza incendiilor şi dezastrelor şi, începând cu 1846, a fost folosită ca spital militar şi cazarmă. (austriacă - N.M.). Acum este totuşi liber şi este restaurat cu grijă şi gust, deşi lent, din pricina lipsei de fonduri. La subsol se află o completă capelă bizantină, goală dar neatinsă şi încă poate fi foarte interesantă. Am fost duşi, de asemenea, să vedem una dintre cele mai frumoase colecţii existente de goblenuri, imense şi splendide, din care aproape o duzină reprezintă întreaga istorie a creaţiei şi potopul, opere de artă minunate, toate lucrate cu fir de aur".[34] Regina crede că aceste capodopere datau din timpul stăpânirii ruse. /De data aceasta s-a înşelat – N.M./.
    Goblenurile menționate au fost vremelnic însuşite de ruşi. Acesta au împodobit palate ruseşti, însă Pilsudski a vegheat ca după pacea de la Riga din 1921 să fie retrocedate Poloniei, la fel şi aurul pe care îl luase țarii de la polonezi. Şeful Legaţiei române la Varșovia, Alexandru G. Florescu aflase cu ceva timp în urmă, de la ministrul de extene, Prinţul Sapieha că „acel aur s-ar fi putut să fie românesc”. Ar fi avut ce discuta cu gazdele poloneze despre preţioasele sale bijuterii care se mai aflau la Kremlin.
    Revenind la goblenuri (arrasuri) acestea au fost comandate de Sigismund cel Bătrân din Ţările de Jos în secolul al XVI-lea. O minune, consideră regina, „este că ele sunt complete şi nedeteriorate. Se pare că nu au fost niciodată folosite, ci ţinute numai rulate, din cauza valorii lor inestimabile". Aceste inestimabile opere ale artei universale aveau să fie salvate de la distrugere, încă o dată, în 1939, datorită sprijinului, griji şi ajutorului acordate de autorităţile româneşti. Ele au fost transportate din Polonia, direct în România, cu 60 de camioane, împreună cu multe din obiectele remarcate de Regină în sacristie, în septembrie 1939. La începutul anului 1940 au fost transportate în Occident şi apoi în Canada, de unde s-au înapoiat la Wawel, abia în anul 1960.
    Regretă mult Regina că este nevoită să se despartă de marile capodopere de la Wawel, în program figurând vizita de la salina Wieliczka: „foarte mare şi frumoasă". Comparând-o cu cea de la Slănic Prahova, ultima i se pare a fi „mult mai impresionantă", deoarece aceasta pare a fi: „o extraordinară catedrală, care nu este susţinută de nici un fel de coloane, şi din interiorul căreia poţi privi în jos şi-i poţi vedea pe oamenii care lucrează".
La recepţia oferită de autorităţi, Regina Maria a remarcat cum „toate mărimile din zonă s-au strâns să ne onoreze". La masă, cu un profesor în vârstă, om de lume /probabil renumitul istoric de artă – Eistraicher – cum am mai spus/, n-a fost subiect pe care să nu îl fi discutat, Regina fiind dornică să afle cât mai multe: „în franceză, fie în germană".

        III.

        Ţinutul Łancutului sau despre paradis

    A doua zi dimineaţa s-a ajuns cu trenul la Łancut, care i s-a părut a fi „paradisul". „Ploaia se oprise şi, deşi era umezeală, am putut merge cu caleştile deschise la palatul de reşedinţă. Şi ce caleşti! Şi ce cai! Şi ce terenuri! Şi ce casă! Singurul cuvânt este magnific. Toate superlativele pot fi folosite fără nici o exagerare".[35]
    Cred că nici un cap încoronat, care trăise în Anglia şi în Malta, care cunoscuse îndeaproape patrimoniul cultural german, austriac, francez şi rus, cu tot ce exista în aceste ţări mai de preţ, nu s-a exprimat cu atâta entuziasm despre palatul din Łancut şi împrejurimile sale. Pentru monografiile care se vor scrie despre aceste locuri să consemnăm impresiile unei Regine nepereche în receptarea frumosului şi a culturii în accepţiunea ei largă.
    „Nu pot începe să descriu totul - regal este cuvântul, şi este întreţinut aşa cum numai în Anglia am văzut, parcul, casa, grădina, grajdurile, servitorii, masa, serele, totul tip-top, iar casa este un adevărat muzeu cu lucruri preţioase şi, în acelaşi timp, este şi o grădină de flori, şi are tot confortul modern, şi lux până la cel mai mărunt detaliu - o adevărată bucurie pentru ochi, nas, percepţia tuturor simţurilor este totală şi absolut satisfăcută. A fost aproape exagerat de perfect, de fapt aveai sentimentul că te afli într-un vis deosebit de plăcut, care nu poate să dureze, şi totuşi nu a dispărut la deşteptarea noastră. A doua zi dimineaţa el era încă acolo, în perfecţiunea lui absolută".[36] Mai adaugă, că florile au fost cele care ar fi făcut : „să o înebunească atât de mult".
    „Sumedenie de hortensii roz, imense, erau în toate pervazele ferestrelor, de la toate coridoarele, precum şi uriaşe mănunchiuri de nemţişori înalţi, albaştri ca cerul, minunţi trandafiri şi garoafe. Am mers în jurul lor ca să mă umplu de mulţumirea de a fi într-un cadru perfect, adesea visat, de frumuseţe şi gust absolut, fără cusur, totul ţinut în aşa desăvârşită stare care a fost creată de-a lungul timpului de multe generaţii. Felul de lucruri care sunt pe cale de dispariţie, dar care sunt atât de minunate pentru cei cu gusturi şi cu simţuri rafinate. Nivelul era atât de ridicat şi totuşi îţi dădeai seama că nu se făcuse nici un efort special, ci că (acesta) era standardul obişnuit". [37] Cu siguranţă multe din cele văzute aici la Łancut a transferat regina în palatele ei din România, la Cotroceni, la Sinaia,[38] Bran şi mai ales la Balcic. Şi dineul de la Łancut a fost „culmea perfecţiunii". „Încăperea, florile, serviciul, argintăria, porţelanurile, cristalurile, mâncarea, vinul, iluminatul - de asemenea societatea - pentru că, fireşte, acesta este locul de întâlnire al celor mai desăvârşite şi mai nobile persoane".
    „Duca şi Brătianu, la fel şi domnii noştri au fost foarte impresionaţi, niciunul din ei nu mai văzuseră până atunci ceva asemănător, chiar şi la Curte, poate doar la Curtea britanică, dar mulţi dintre ei nu fuseseră acolo. În acelaşi timp, a fost o întrunire veselă, aproape informală, cu nimic altceva decât oameni plăcuţi". [39] A doua zi, bucuria Reginei a constat în faptul că le-a putut arăta gazdelor „ce poate face (ea) dintr-un cal".
    Iată un pasaj al convorbirilor reginei cu cei care au însoţit-o la partida veselă de călărie. Aceasta, în drum spre Palat, între galopuri. Nu i-a scăpat Reginei „dorinţa acestora /a polonezilor/ spre monarhie, care, declară ei, este împărtăşită şi de ţărani. Acest lucru le-a prilejuit, fireşte, o bună ocazie ca să-mi spună lucruri plăcute, că eram cea de care aveau nevoie, că România ar trebui să mă dea lor cu împrumut pentru un timp etc. Am repetat ceea ce îmi spusese deja Majestatea Sa, că Vitos, actualul premier este ţăran, că el admite un rege cu condiţia ca acesta să-i aducă o regină ca mine. Ei au început atunci să mă întrebe, cu toată seriozitatea, dacă noi n-am vrea să le dăm lor pe Nicky, atunci când ţara lor ar fi pregătită pentru monarhie. Ei voiau o alianţă mai strânsă cu România, şi mai ales, un copil de-al meu". Am râs şi n-am zis nimic". Au fost şi alte propuneri că, eventual, Ileana ar putea fi regină (Skrzynski a fost acesta) sau - şi mai bine -, unul din fiii lui Alfonso, infante de Spania, căsătorit cu sora ei mai mică, care era şi catolic.” [40]
 

* * *

    Aici, la Łancut, în vara anului 1923, în timpul vizitei cuplului regal al României în Polonia, s-a născut ideea, apoi planul, pe care cu siguranţă regina l-a discutat cu prietenul ei Pilsudski şi amândoi au ţinut-o în cel mai mare secret. Într-o eventuală ecuaţite a plasat Mareşalul pe una din fiicele sale; asta în 1928 - când Ferdinand murise - sau şi mai concret în 1931, când starea sănătăţii lui Pilsudski, se şubrezea văzând cu ochii. Cert este că şi-a luat rolul de socru în serios în august 1931, invitându-l pe Prinţul Nicolae la Varşovia, unde va fi primit ca un rege. Revenirea lui Carol al II-lea în ţară, după exilul autoimpus, raporturile lui condamnabile cu Regina vor deveni principala piedică în realizarea proiectului matrimonial. Aducând şi Spania în ecuaţie, nu ştim doar dacă gazdele i-au spus Mariei că în secolul al XVI-lea, Polonia a avut-o pe tron alături de Zygmunt Stary pe Regina Bona, italiancă de origine (Bona Dei gratia regina Poloniae, magna dux Lithuaniae, Barique princeps Rossani, Russiae, Prussiae, Masoviae etc. domina), care a intrat în conștiința polonezilor cu un neîntrecut Mecena al Renaşteririi, cu ale cărei opere de bun gust Wawelul s-a mândrit şi se mândreşte, inclusiv cu goblenurile pe care înaltul oaspete le admirase. Se remarcă în paginile de mai sus bucuria Reginei Maria satisfacția de a fi petrecut momente de veritabilă desfătare în compania vechilor familii nobiliare poloneze: Potocki, Radziwiłł, Poniatowski, Lubomirski, Przeżdziecki, Branicki sau Sapieha (un urmaş a celui din urmă a semnat, la 3 martie 1921, împreună cu Take Ionescu Convenţia militară româno-polonă). Nu îi scapă Reginei faptul că Brătianu şi Duca, „în ciuda ideilor lor democratice avansate, pluteau într-un fel de beatitudine şi încântare pentru tot". Vizita la Łancut fost şi pentru ei: „o pauză în urâta existenţă din prezent, un fel de oază în "es war einmal", încât aceştia "nu au putut rezista farmecului şi atracţiei imense". După ce a văzut şi s-a fotografiat cu caii, admirându-i cu mare pricepere, la fel şi grajdurile „impecabile" constată că: aici "se aflau cele mai frumoase trăsuri, cu zecile, şi majoritatea din lemn în culoare matur, lustruit, ca Rolls Royce-ul meu. Acestea arată teribil de elegant şi sunt întreţinute ireproşabil". Aflăm că proprietarul moşiei de la Florica s-a interesat de „latura economică a marelului domeniu".
    „Brătianu a fost, în general, atât de satisfăcut de călătoria noastră, încât şi-a încălcat principiile şi mi-a făcut un compliment, ceea ce este un lucru rar la el. În general, el este mai curând gata să blameze şi este zgârcit cu laudele. De data aceasta, a găsit totuşi prilejul să-mi spună că am fost <sans reproche>. Sunt propriile lui cuvinte".[41]
    Se vede că i-a căzut la inimă aprecierea făcută de primul ministru al ţării, mai ales că n-a uitat, cum în tinereţe, avându-l alături pe bătrânul șef al Curții Kalinderu[42], acesta nu se sfia în a o dojeni în ceea ce ea făcea, iar acestuia nu-i plăcea. Cu cele mai bune impresii, cu compartimentul plin de flori frumoase, însoţită de persoanele ataşate pe lângă delegaţie a ajuns la Lemberg, despărţindu-se de Polonia şi de polonezi „în mijlocul ovaţiilor, muzicii şi al mulţimii entuziaste care venise să ne conducă."
 

* * *
 

    Ca şi în alte vizite pe care Regina Maria a României le-a efectuat în străinătate, în tinereţe, în postură de Prinţesă sau ca al doilea Cap Încoronat al ţării, la Varşovia, la Cracovia sau Lancut, în vechea, în nobila Polonie renăscută, pentru care nutrea o stimă, nu putem să nu remarcăm dorința ei de a ridica demn România pe harta lumii. Și a făcut aceasta cum doar Miron Costin a făcut-o în scrierile sale, în limba polonă așternute pe hârtie, intrate în istoria literaturii medievale poloneze. Cultura ei aleasă şi bunul simţ înăscut au ajutat-o să facă o „figura fără de reproș” şi aici pe Vistula, la fel cum o făcuse în Rusia, în Germania, în Franţa, Anglia sau America. Totul cu dibăcie și finețe de neîntrecut.

______________________________________
1 Mareș Nicolae Raporturi româno-polone de-a lungul secolelor, Tipomoldova, Iași 2016, p, 287
[2] Idem Regina Maria a României, Capitole târzii din viaţa mea, Memorii redescoperite, Ed. Alfa, 2009, p. 85.
[3] Regina Maria a României, op. cit., pp. 84-85
[4] Contele Tadeusz Jordan-Rozwadowski (19 mai 1866 – 18 octombrie 1928), comandant militar polonez, diplomat și om politic, general al armatei austro-ungare și din 1914, imediat după izbucnirea Primului Răboi Mondial, cu același grad este înrolat în Armata Poloneză; a avut merite deosebite în înfrângerea Armatei bolșevice, în drum ei spre Berlin, pe Vistula, în august 1920. În momentul respectiv îndeplinea funcția de comandant al Marelui Stat Major. (cf. Nicolae Mareș – Jozef Pilsudski – monografie, ePublishers, București, 2016). A fost atașat militar austriac la București – unde a avut relații cordiale cu prințul Ferdinand și prințesa Maria /N.M/.
[5] Nicolae Mareş, Încă Polonia... Ed. Colosseum & Prut Internațional, București – Chișinău 2008, p. 291.
[6] Nicolae Mareș, Relații româno-polone. ..p. 290; idem România – Polonia – Relații diplomatice vol. 1, 1918-1939, Editura Univers Enciclopedic, Bucuresști. .
[7] Cf. Relații româno-polone de-a lungul secolelor, Editura TipoMoldova, Iași, 2016.
[8] Cf. Monografia Jozef Pilsudski – menționată mai sus.
[9] Nicolae Mareş, Diplomaţi polonezi şi români, la Bucureşti şi Varşovia, în perioada interbelică, Comunicare la Conferinţa internaţională de slavistică, Bucureşti, octombrie 2011.
[10] Idem op. cit. p.293
[11] Nicolae Mareș, Jozef Piłsudski – Cugetări și aforisme, Editura Publishers, București 2017, pp. 68-70
[12] Regina Maria a României, Însemnări zilnice, vol. IV, Bucureşti, p. 277-279
[13] Vezi și Henryk Walczak, Maria królowa Rumunii a przymierze z Polską 1919–1938,/ Regina Maria a României și alianța cu Polonia în 1919-1938 în P r z e g l ą d z a c h o d n i o p o m o r s k i, TOM xxVII (lVI) rok 2012 zeszyt 2
[14] Mai pe larg vezi eseul: Regina Maria a României – scriitor, din cuprinsul lucrării: O stea pe cerul românesc – Regina Maria a României, Editura Fundației România de Mâine.
[15] Propunerea scrisă făcută conducerii ICR în anul 2015
[16] Cf. Nicolae Mareș, Lucian Blaga – diplomat la Varșovia, Editura Fundației România de Mâine, București 2011.
[17] Regina Maria a României Însemnări zilnice, Bucureşti, vol. V, Bucureşti, 2008, p. 242.
[18] Idem, op. cit .p. 246
[19] Nicolae Mareş, Varşovia, Editura Meridiane, Bucureşti 1972.
[20] Regina Maria, ibidem p. 247
[21] Ibidem, p. 248
[22] Idem, op. cit. p. 245.
[23] Idem, op. cit. p. 245.
[24] Idem, op. cit. p. 247.
[25] Idem, op. cit. pp.249-250.
[26] Idem, op. cit. p. 252.
[27] Idem, op. cit. pp. 253-254
[28] Cf. Nicolae Mareș, Relații româno-polone de-a lungul secolelor, TipoMoldova, Iași, 2016
[29] Idem, op. cit. p. 255.
[30] Vezi Heinz Stănescu, Wit Stwosz, Meridiane Editura Meridiane, 1960
[31] Idem, op. cit. p. 257.
[32] Idem, op. cit. p. 257.
[33] Idem, op. cit. p. 258.
[34] Idem, op. cit. p. 258.
[35] Ibidem p. 258
[36] Idem, p. 259
[37] idem, op. cit. pp. 260-261.
[38] Cf. Narcis Dorin Ion, Comorile Peleșului, Editura Magic Print, Onești 2022.
[39] Idem, op. cit. pp. 262-263.
[40] Idem, op cit. p. 263.
[41] Idem, p. 265
[42] Ioan Lazăr Kalinderu, principal confident, timp de treizeci de ani al regelui Carol I, în calitate de administrator al domeniilor coroanei și timp și trei ani - președinte al Academiei Române.