-
Theodor CODREANU - DE LA
ANTICI LA FREUD
(Câteva note răzlețe)
În schimb, Platon e cu veacuri deasupra vremii sale. Găsesc pagini extraordinare în Apărarea lui Socrate, în Banchetul, în Fedon, în Lysis. Paradoxal, cu apărarea lui Socrate mă simt eu însumi apărat, iar marele zid devine zid de apărare.
⁎
De la Platon trec la Aristotel, având la îndemână Politica. Aristotel e mai riguros, mai ştiinţific, scrie chiar pagini profunde, dar de la el se pot reţine mai puţine decât de la Platon.
⁎
Anticii erau sensibili la senzualitatea iubirii. I-a contraca-rat Platon cu Afrodita cerească. Evul Mediu s-a oprit la aceasta din urmă, schimbând-o cu Madona. Epocile următoare au adus noi elemente. Acum e posibilă sinteza tuturora.
⁎
După Cesare Pavese, doar patru genii au creat lumi noi, „lumi complexe şi inepuizabile, ambigui, moderne”: Platon, Dante, Shakespeare şi Dostoievski.
⁎
Platon: „Frumuseţea este străbaterea fenomenelor materiale de către strălucirea divină a Unului”.
⁎
Freud este Platonul răsturnat al secolului al XX-lea, un Platon teluric, antihristic. Ideile pure ale lui Platon devin umbrele, tenebrele lui Freud. Din acest punct de vedere, Freud apare ca anti-Platonul absolut. Pentru filosoful grec, biruinţa omului era o cât mai adâncă apropiere de Idei, o cât mai fidelă copiere a lor; pentru Freud, biruinţa stă în îndepărtarea de arhetipuri. Platon e idealistul pur, Freud realistul pur. Oglinda lui Platon este pură, a lui Freud e neagră, infernală. De fapt, aceste două extreme se ating, căci mântuirea la ambii e în suprema raţiune.
⁎
Spre deosebire de freudişti, Freud demonstrează că arta nu e un produs patologic, ci supremă împlinire socială a libidoului prin conştientizare şi revenire la real. Freud nu a împărtăşit teoria lombrosiană că artiştii sunt „degeneraţi superiori”.
⁎
Există o „dialectică” a lui Freud, apropiată de platonism. Suprafaţa despărţitoare a oglinzii se află şi la Freud, dar aceasta părăseşte orice transcendenţă împlântându-se în imanent. Ceea ce nu înseamnă că Freud nu e pândit de primejdii similare transcendenţei. În primul rând, el nu a evitat unilateralitatea viziunii, ceea ce duce la un straniu paradox. S-a crezut că marea descoperire a lui Freud este inconştientul. Într-un fel, aşa este. Dar ţinta lui Freud nu e inconştientul. Platon îşi concentra toate forţele gândului asupra marii lui descoperiri – Idea. Şi Freud îşi focalizează gândul spre inconştient, dar psihanalistul are o atitudine neplatoniciană faţă de descoperirea sa. Platon este extaziat de idee, pe când Freud acuză inconştientul de tot răul din omenire. Procedează oarecum ca Leopardi, care acuza natura de tot răul şi-i disculpa pe oameni. Or, în acest punct se află pericolul unilateralităţii freudiene.
⁎
O scurtă oprire asupra atitudinii sale faţă vis, ne poate fi de folos. Pentru Freud, visul este echivalent al inconştientului şi, în consecinţă, nu are atribute pozitive, chiar şi în cazul reveriei lipsite de elemente coşmareşti. Rolul pozitiv al visului e de a proteja doar somnul. Idealul psihanalizei e de a ne elibera de vis (inconştient) şi de a ne salva psihicul prin conştientizarea pulsiunilor. Desigur, ne aflăm în faţa strălucitei victorii a lui Freud. Dar el tocmai aici devine vulnerabil, nerecunoscând nimic luminos naturii abisale, în ultimă instanţă. Ca dovadă e reacţia disidentă atât a lui Jung, cât mai ales a lui Bachelard, care descoperă tocmai raţionalului excesiv defecte, abandonându-l, vremelnic şi afundându-se în miracolul reveriei. Astfel, Bachelard devine un antifreudian: valorifică ceea ce maestrul a refuzat. Jung şi Bachelard redau freudismului platonismul funciar.
⁎
Cei vechi ştiau, înaintea lui Lacan, că întreaga noastră fiinţare stă sub semnul oglinzii. Tezeu înfrânge Meduza prin puterea oglinzii. Narcis e contemplaţia însăşi, dar şi autarhia egoului. Toate popoarele au găsit în oglinda primordială – apa, geneza a tot. Inclusiv Biblia, prin Noe. Platon şi-a fundat filosofia pe legea oglinzii etc.
⁎
Rezistă cele două gânduri geniale ale lui Platon: simetria lumii şi teoria „anamnezei”.