Adrian Mondea - Şi mâine e o zi

Adrian Mondea - Şi mâine e o zi | OGLINZI PARALELE

motto: "există poeme care se nasc dintr-un tărâm hibrid,
la granița dintre realitate și delir, dintre alge și comete,
dintre vis și inevitabila dezertare de sine" (1) îmi imaginez cum oscilează acest pendul, acest fragment de os hioid dintr-un cerc care nu a fost niciodată complet o replică a ceea ce m-am săturat să numesc poezie, să numesc artă cum mă pot lăsa înșelat de anotimpuri de briza aceasta a cuvintelor fără sens anemone trăind pentru o singură oră de existență furată aici, în adânc, unde meduzele sunt doar niște mașini oarbe sau poate prostii sentimentale pentru aceia care mai cred că stelele au culoare (2) îmi imaginez conturul transparent al crabilor care își țes rochiile albe / în fundal, acizi și metale grele umbrele răstignite ale valurilor care mă înconjoară eu nu mai am nevoie de Nord, de Sud, de emisferele polare, de nisipul acesta mișcător care își suflă plămânii într-un joc prea comun, pe o stradă pietruită cu alge solare toate acestea sunt doar iluzii ale unei busole defecte, punctele cardinale ale unui țărm care cântă o arie falsă (3) îmi imaginez o altă rută, un alt pas într-un dans nebunesc fără sfârșit un manifest, o proiecție pe marginea unei clipe unde, fără să vrem, depozităm amintiri și notări / pe marginea unui gând interzis o scenă parcă ruptă din filme știu că în poemul acesta vorbesc despre ce n-am fost niciodată un explorator, un călător, o parte de vis, o parte de rune și totuși cuvintele se prefac în plancton cu copite subțiri o singură noapte petrecută pe lună (4) îmi imaginez aceste mici zgârieturi pe fața nevăzută a lunii promisiunile goale de conținut această călătorie când ne vom lăsa iluziile chezășie pentru un sărut un simplu sărut desenat desenat de mâna mea nevăzută (5) îmi imaginez că aș vrea să mă hrănesc cu aer să-mi dizolv propria ființă în ceva la fel de lent, de volatil... uneori mă întreb ce rost au toate acestea / cuvintele mele se preling pe oceane fictive printre siluete de oameni care nu mai există, parcă nu mai trăim (6) îmi imaginez că aș pluti peste colții rânjiți ai bancurilor de nisip într-un clar de lună abrupt demolând comete, iluzii fragmente dintr-un vis colectiv ca și cum noi toți suntem parte dintr-un joc de oglinzi o farsă despre care încă n-am scris (7) îmi imaginez cuvintele strivite sub un val impermeabil ridicându-se dintr-un vid fără margini – un ecou fără întoarceri mă privesc de sus, de parcă nu aș fi eu o umbră pe puntea unui zeppelin cuprins de flăcări simple daruri, ca și cum nimic nu contează acum o foame de a trăi mai rapid decât timpul promis (8) eu nu mai vreau să cred în nimic rup din mine bucăți de realitate