Dani Sandu Borş

Dani Sandu Borș s-a născut în 1973, într-o localitate la sud de București.
Absolventă a Facultății de Litere și pregătindu-se pentru o carieră ca redactor,
se îndrăgostește de grafica de carte
și devine graphic designer, profesie pe care o practică de 30 de ani.
Scrie poezie încă din adolescență, sporadic, nu din dorința de a publica,
ci din nevoia firească de a se eliberara de emoții și neliniști care nu și-au găsit altă manifestare.
Aceasta este prima ei apariție literară, poate întâmplătoare,
dar nicidecum întâmplător scrisă.

*
Aș vrea

Aș vrea să fiu eu lutul pe care îl frămânți,
să freamăt și să gem sub palma mâinii tale,
iar când, cu nesfârșită tandrețe, mă alinți,
la rându-mi să te-nlănțui cu brațul gol și moale.

Apoi, de-a lungul tău aș vrea s-alunec lin,
cu sete să te sorb, înfiorându-ți trupul,
să savurez parfumul și gustul tău salin
și, în ascuns, plăcerea ce îți inundă chipul.

Pe coapse și pe pântec, pe sâni, adânc pe gură,
tânjesc să-ți simt sărutul ce parcă mă îmbată…
făptura-mi subjugată tacit de-a ta făptură
la rându-i să tresară, de tine dezmierdată.

Să îți robesc privirea și-n ea să mă cuprinzi,
căci mâinile-ncleștate-ți vor fi într-ale mele,
și să te simt cum tremuri, să văd cum te aprinzi,
înlănțuiți uitând de tot și toate cele…

Aș vrea grăbita clipă în loc s-o pot opri,
când ale tale brațe mă-nconjură calin…
să fiu acum ce ieri nu am putut a-ți fi,
ca mierea să fiu azi, căci ieri ți-am fost pelin…

Monolog

voi tăcea
să nu afli
despre umbrele
care îmi bat în geam
cu degete subțiri și reci
a cui e vina
că timpul lasă urme
iar inimile devin
fortărețe absurde?
dar tu vorbește-mi
cuvintele vor găsi
drumul către mine
cum râul
săpând răbdător propria matcă
ajunge în mare
cum vântul
purtând aroma unui cântec drag
deschide ferestre…

Iubirea ta

Iubirea ta răsună încă-n mine,
ca un poem știut pe dinafară,
doar vântul câteodată mă îngână,
când i-l șoptesc a nu știu câta oară.

Duios și trist doinește-n mine dorul,
în piept îl simt adesea cum se zbate;
când inima în frunză o preschimbă,
tresar la freamătu-i însingurat în noapte.

Iubirea ta e scrisă-n mine toată,
ca un poem pe file nevăzute...
doar gândul meu le răsfoiește încă
și, vers cu vers, încearcă să te uite.

Remușcare

Sărută-mi ochii, tâmplele și fruntea,
coboară-ncet, întârzie pe gură
și soarbe dorul picurat în mine
de zile și de nopți fără măsură.

Privește-mă și lasă-mă să-nlătur
orice-ndoială care te umbrește,
căci lacrima tăcută ce mă spală
din sufletul fărâme izvorăște.

Mustrare de sine

De ce mi-e, Doamne, sufletul smolit,
că doar îmi caut drumul către tine
și-ncerc, smerit, să îl presar cu bine
și să-nțeleg ce drum în viață mi-ai menit.

Mi-e trupul nesluțit de vreo escară,
iar limpezime am dintotdeauna-n gânduri,
doar sufletul e-un ciot acoperit cu noduri
și smoala ce nu lasă trunchiul tot să moară.

Mă iartă, Doamne, pentru-a mia oară
și tot pentru a mia oară dă-mi puterea
să smulg din piept catranul,
iar durerea să o prefac în creanga
pe care mâine muguri să răsară.

Dragoste de mamă

Te-am așteptat, copilul meu,
și m-am rugat lui Dumnezeu
să mi te lase-n grijă-un pic -
un veac și jumătate,
căci două vieți mi-ar trebui
să-nvăț ce-nseamnă a te iubi
și să-nțeleg ce dar mi-a dat
cu-atâta bunătate.

Mă tem și-acum, ca la-nceput,
c-adesea nu m-am priceput
sau anevoie îmi părea
să fac ce se cuvine,
dar de la tine-nvăț și azi
că poți să te îndrepți când cazi
și cum să fii îndurător
cu toți, și-apoi cu tine.

Nenumărate nopți ți-am stat
la căpătâi, când te-am vegheat,
să-ți fie somnul liniștit,
iar visele senine
și, făr’a șovăi măcar,
aș face-o iar, și iar, și iar,
de-ar fi s-o iau de la-nceput,
uitându-mă pe mine.

Căci pân-la tine n-am știut
că munți din loc eu pot să mut,
și marea într-o zi s-o trec,
atunci când ai nevoie,
dar am aflat că nu-s doar eu,
ci ești și tu, și Dumnezeu,
și toată forța eu îmi trag
prin tine, cu-a Sa voie.

Tu

mă tai fără milă,
cuțit care adâncește brazde vechi,
iar sângele meu devine râu tăcut,
curgând doar pentru tine,
să-ți potolească setea,
să-ți dea ceva ce ai pierdut
sau, poate, nu ai avut vreodată.

și știu – știu prea bine că mă vei amăgi iară,
cu același zâmbet, cu aceleași cuvinte,
vei sta lângă mine
și mă vei privi sângerând,
picurând miere pe rana deschisă,
ca dulceața ei să mă pătrundă,
otravă și anestezic,
până ce carnea mea îți va cere atingerea.

într-o zi mă voi ridica
și mă vei chema Mitridani,
dar nu azi.
azi rămân aici,
lipită de tăișul tău,
încă sperând că mierea asta nu-i doar o minciună...

Năluca

Ești ultimul meu gând în noapte
și primul gând în zori de zi,
însă încerc să uit de tine,
și ce înseamn’a te iubi
De-aceea-mi umplu ziua-ntreagă
cu fel de fel de lucruri mici,
dar umbra ta pașii mi-i leagă
și toate planurile-mi strici
când mă surprind vorbind cu tine,
cu dor obrazu-ți mângâind
și-n joacă răvășindu-ți părul.
Năluca mea, vrei să te prind?

Sursa: Dani Sandu Borş, 26 martie 2025