DANIEL CORBU - POEME

TRANSCENDENŢA GOALĂ

Ah, de câte ori voit-am
Ca să spânzur lira-n cui!
                                Eminescu

De vei veni mă vei găsi
ridicat din ungherele cărnii direct în rugăciune
direct în pronaosul flăcăruit de speranţă.
Trec zilele şi-am învăţat doar prima vocală
din Cartea morţilor.
Trec nopţile pline de regi şi eucalipţi
privesc din nou marginea cerului
zdrenţuită de nouraşi decadenţi: nici un răspuns
la vechiul repetatul meu strigăt, Doamne,
nici un răspuns, Cerule, măreaţă vatră,
ani şi ani ai văzut zidul încenuşându-se
ciuperca orgoliilor crescând
drumurile din palmele mele răzvrătindu-se.
În aşteptarea totemului doar în vorbe
am fost fericit.
Dar disperat ca anul acesta
ca în cel care a trecut şi ca de când sunt
n-am fost niciodată.

Nici un răspuns, Doamne, la repetatul meu
strigăt!
Îmi fac de lucru în jurul absenţei
lipăi în preajma unei fericiri iluzorii
tot mai mult cred că MOARTEA
E SINGURA INSTITUŢIE CARE MAI IMPUNE RESPECT.


GLOSARIUM
SAU FRAGMENTE DIN JURNALUL
ÎNVINGĂTORULUI ÎNVINS

I

Poate că toată viața n-ai făcut decât
o gaură-n apă.
După cum vezi
praful s-a ales de sentimentul de milă
plantat adânc în tine de-o educație cazonă
și din marele nesfârșitul război
cu misterul de dincolo de porți.
Nimic nou.
Toate-s la locul lor:
vântul din învechitele geamuri
sperietoarea fără cap din grădina castelului
și refrenul acela aulic al concordiei
omenești
care-ți umblă prin creier
la cea mai nepotrivită oră.

II

Cui îi pasă de rănile tale
de medaliile stră-străbunicului
puse în piept de însuși Napoleon Bonaparte
și cui îi mai pasă de eroii binelui
atârnând în memorie
ca niște ramuri
pe care păsări obosite s-ar putea odihni ?

III

În galbene zile de toamnă
înghesui în pagini amintiri din
seduse infernuri
fără soluții la trecătoarea
ireversibila viață.
Cum bine știi oglindirea în apele vremii
a devenit un defect profesional.
Dar din casele scufundate-n belșug
sau din cele aromite de căutări şi-ndoială
ce mai rămâne ?
Spune-mi:
Floarea misterului plantată-n grădinile tale anul trecut
a rodit ?

IV

Acum că liniștea a plecat
precum stolul de lișițe în cețurile toamnei
că am rămas aceiași regi și sclavi
ai cuvântului Mâine
spune-ți-mi cum vreți: cer istovit-hârtoapă-halcă de
carne - mastodont - burghiu al nopții
fără de sfârșit - înger idolatru.
EU NU VĂ POT ARĂTA DECÂT
O BUCATĂ DE NEANT
ÎNDULCIT CU METAFORE
Și câteva șlefuite țipete din capitala unui blestem.

V

Într-un amurg parfumat de visare
în perfectă stăpânire de sine
doar tu răsucind secunda ce-ți vine
ca pe-o trompetă de aur.


CINA DE TAINĂ

De parcă-aş avea destul timp de parcă
mereu aş începe
seara îmi vin în memorie întâmplări fără seamăn
cu priviri zornăind ca arginţii
în urechi îmi sună foşnetul inimii
tropăitul Iovilor cutreierînd cartiere.
Aşa începe cina de taină:
ucenicii au aşezat tacâmurile de argint
au umplut castroane de fulgere
în pahare atoatestăpînitor se răsfaţă orizontul.
Acum orice rugă umileşte asfinţituri
orice aureolă se-nclină.
Aşa începe cina de taină
dar poate undeva s-a şi pregătit o cruce
pe măsura palmelor mele.

Nu sunt Iisus nici Napoleon nici măcar
Stig Dagerman
STAU SINGUR LA CINA DE TAINĂ
ŞI TOTUŞI CINEVA MĂ VA VINDE.


NESFÂRȘITELE GRĂDINI ALE IMPRUDENȚEI
(Risipirea)

Ai venit timp al toleranţei
care duci dinspre nimic spre nimic. Altfel spus
aventurosul timp când nu ţi se pare
că doar pentru tine răsar stele
se ivesc ploi şuvoinde şi dispar închisori
că doar tu poţi înălţa o Golgotă
că poţi s-o desfizi şi s-o nărui în aceeaşi zi
urmându-ţi cruciada
prin nesfârșitele grădini ale imprudenţei.
Ai venit timp al toleranţei!
Îmi privesc umbra
ca o născocire târzie a singurătăţii şi spun:
Risipeşte-te, viaţă a mea
cât mai e timp
prin pieţe prin gălăgioase bodegi
prin parfumul fetelor fugite de-acasă
prin exotice pagini de exotice cărţi
prin singurătatea mâinii ce scrie
prin limburile amărui ale visării
printre tuaregi nebuni guralivi sau
prea lucizi filosofi
printre îndepărtatele flori ale pierderii de sine!
Doar prin asta Moartea capătă un înţeles.


CODICELE SINGURĂTĂŢII

Tot admirând zeii altora
poți uita propria mitologie.
E noapte. Joc şah într-o cameră goală. Şah orb.
Cu pioni căzuţi în primele rânduri
ca avangardiştii împăratului Napoleon.
Pe tabla imensă
se-amestecă-n noapte regina cu nebunii
iar regele se cere oricând apărat.
Cu fiecare mutare se schimbă ceva
şi nu se schimbă nimic în ordinea lumii
şi parcă-n această noapte Codicele Singurătăţii
îl scriu.
Se-ndepărtează de mine regina. Se pierde.
(Afară-i tot noapte!)
Nimic nu poate-nlocui o regină pierdută
iar un rege singur e ca o cetate părăsită.
Joc şah într-o cameră goală.
Şah orb. Şi parcă-n această noapte
Codicele Singurătăţii îl scriu.


DIVINA, INVIZIBILA CRUCE

Recunoaşte că te gândeşti tot mai rar
La sufletul meu ca la un alb patinoar.
Altfel ai fi văzut bucuria, un fel de
totem întors,
rătăcind prin regatele mele,
de Sus şi de Jos
pline de magii şi apoteoze,
de mirări, de şoapte,
de crini, tuberoze!
Nu-i nimic, draga mea, nu-i nimic,
e-aceeaşi luptă oarbă cu marele Nimic.
Înfrigurări danteşti, aprinse herminii
împodobesc aleea pe care n-ai să vii.
Nu-i nimic, draga mea,
sunt tot eu cel care duce
cu sine divina, invizibila cruce.


PENTRU ULTIMA OARĂ

Doar ceea ce-ai iubit trăieşte cu-adevărat.
Cui îi pasă că paşii-mi vor rătăci
poate pentru ultima oară pe strada Lăpuşneanu
a unui mare oraş din Europa de est
că voi privi Biserica Trei Ierarhi pentru ultima oară
că poate după amiază voi asculta
pentru ultima oară cântecul condorului din poemele
lui Walt Whitman
că voi citi pentru ultima oară
sceptica Glossă eminesciană
sau versetele din Biblia pre versuri tocmită
de Dosoftei.
Cui îi pasă că am probat paradoxul
ca probă a creierului viril
că am scris cântece de amânat trufia
că voi număra pentru ultima oară plopii
şi pentru ultima oară îmi vor ieşi fără de soţ
că teama de moarte se destramă încet
ca broderiile atacate de molii.
................................................................
Nu vreau să-mi închipui
cum va arăta peste o sută de ani
mâna care-a scris acest poem.

Sursa: Daniel Corbu, 20 martie 2025