Eva Halus - Poeme

Eva Halus - Poeme
din volumul în lucru, Poezia aritmetică a distanțelor

Brâncuși – Cheie Universală între Cer și Pământ= OMUL

Ape în șuvoi și foc sacru
Trec prin somnul meu
Ștergând oboseala.
Respirând, mă duc înapoi
La originea universală,
Purtând pe umeri
O Madame Pogany
Și o Pasăre Măiastră.
Coloana Infinitului
Spre care trec pelegrinii
A fost acolo
Încă de la începutul Lumii.

La Masa Tăcerii
Au stat Apostolii
Și poate mai coboară și astăzi
În formă de Sărut
Mirii, îngenunchiind
La Monumentul Iubirii.

Brâncuși, liniștit,
Așează o scară de piatră
Spre nemărginirea
Care are cu siguranță
Un alt nume
Șoptit în taină
Celor aleși:
Nemărginirea se numește simplu:
DOR
Căci fără el ar fi fost întuneric veșnic.

Vis de la mare

Luna are, mai nou, un colț prelung,
Un ghioc de scoică ce i-a crescut nătâng din mare
Și-un pescăruș ce și-a făcut un cuib
Pe colțul ei, ‘nainte de culcare.

Balansând, un șezlong
Monoton apare și dispare,
Așa îl văd, pe discul lunii luminat,
Cu văzul meu protuberant
De ochi ca peștii din ocean
De sub cascheta de scafandru.

În balansoar e Moș Dali pe spate,
Privind la stele ca’ntr-o carte
Și răsucind mustața albă spune:
- Păi asta da înțelepciune!

Oglinda duminicilor
(poezie tradusă din franceză)

De aceeași înălțime cu cerul,
Gândurile noastre se confundă
Cu cuvintele duminicilor sălbatice
În care îngerii au părăsit aceste locuri
Și s-au refugiat în aripile libelulelor albastre...
Iar noi, pe spinările munților
Galopăm furioși
Lansând furtuni la crepuscul,
Fără să lăsăm luna,
De o paloare bolnavă
Să ne întrebe
Unde sunt îngerii noștri pierduți.
-
În ochii noștri sclipesc luminile lor,
Oglindind lumile depărtate
Ale galaxiilor nedescoperite încă.

Ia românească

De brâu o luă
Și-o învârti în soare,
În văzduh o aruncă
Și râurile de pe pieptul ei
Se răspândiră până-n vale,
Iar florile ce-o-ncununau
Crescură mândre pe cărare.
Dar când să-i dea o sărutare,
Văzu deodată chipu-i mult brăzdat
De râuri și pământuri,
Brăzdat de râsete și plânsuri,
Istoria sta scrisă
În fiecare cută...
Căzu-n genunchi.
Dar, stându-i la picioare,
Simți mirosul proaspăt de flori
Ce respira din trupul ei,
Iar soarele și luna
Prinseră-npreună să doinească.
Ea, Muma, spuse:
- Eu sunt veche,
Și am crescut o mie și una de fete.
Le-am învățat să coasă ia aceasta
Pentru ca chipul meu prin ele să-nflorească!
Sunt eu bătrână cât e lumea,
Sunt țara ta, pământul ce se cheamă ROMÂNIA,
Dar sufletul mi-e tânăr
Căci prin mândrele femei și fete
Ce mă-mpodobesc cu meșteșug
Și poartă flori și râuri
Ca datini din străbuni,
Eu tânără și mândră
Trăiesc prin ele veșnicia
Și voi trăiți prin mine,
Căcă eu sunt Muma România!

Măr

Măr perfect rotund,
Cules din veșnicie
Cum l-am ales, deodată,
Din visele opale
Și l-am cărat în arcă
Plutind deasupra zării,
Cu visele culese din Arborele Vieții
În care se anină
Mere perfect rotunde
Trezind iarăși și iarăși dorința

Dar azi, ajunserăm pe fundul viselor:
O lumânare care arde
La amândouă capetele
Luminând întunericul
Care vine abea
Când veșnicia revine
Ca o urmă de carbon a celor întâmplate,
Memoria lor purtând
Un măr perfect rotund,
Reiterat în vise, perpetuum.

Înțelepții Zen ai vâturilor
(poezie tradusă din engleză)

Maeștrii Zen ai colinelor măturate de vât,
Printre rafale, calcă pe un tărâm necunoscut.
Pe când restul lumii este conectată virtual
Trandafirii încă înfloresc fără să plângă,
Fără durere,
Întinzându-și tijele verzi spre absolut,
Când de fapt nu se ridică decât un pic deasupra pământului,
Pe când oamenii crează cuiburi digitale
Ca muncă principală de zi cu zi,
Undeva, mult deasupra pământului
Ca să se trezească într-o bună zi
Cu creiere satelit...

Ar mai îngenunchea ei
La rădăcina trandafirului
Ca să simtă mirosul florii
Și ar mai știi ei ceva
Despre universul real?

Asta e taina Maeștrilor Zen ai colinelor verzi,
Ai pădurilor în care sunetul interior
Este dat de creșterea frunzelor
Care se deschid în primăvară,
Pe când deasupra este doar
Marele catarsis albastru de aer
În care păsările călătoresc.
Maeștrii mei de suflet
Care locuiesc în colinele măturate de vânt
Cu vânturi care coboară spre oraș
Făcându-l captiv.

Stare de a fi

Pe când simțeau că mor
Uitați de-ai lor leați,
Ei renășteau din trudă de cuvânt,
A cărei slovă o scriau
Tremurător, din mugure de gând.

Ei nu știau că ceilalți,
Negândindu-se la ei
Îi aruncau în con de umbră
Al celor mai întunecați demoni
De gânduri, purtate nu lor, neapărat,
Ci altor soarte, poate, cu temei.

Căci multe taine are lumea încă
Ascunse de copiii ei...

Dar ei scriau, continuându-și viața
În pajiștile verzi ale frumoaselor idei.

Odat’ o scânteiere albă
Se-aprinse-n tocul călimarei
Și-un inorog bătrân cu greu apare
Țintind cu cornu-i un poem.
Pe când mâna poetului tresare,
El așa spuse blând:

- Tu, cel ce crezi încă în lună și în soare
Și în pământul rupt din Rai,
Frumoase clipe să-ți aducă viața
Iubire-n suflet de mai ai!
Tu, cel ce crezi în omul care cu greu plantează un vlăstar
În versul scris să-i fie o lumină și poruncă
Pentru ca drumul vieții să nu fie în zadar,
Roagă-te pentru plin de armonie
Pe-acest Pământ greu încercat,
Semințele de omenie să învie.

- Tu scrie și la capul tău voi sta
Ca să-ți descriu pajiștile verzi
Ale Pământului Adevărat
Pe care nu mai locuiește nimeni...
Și dispăru, cu-n îndelung oftat,
Ecoul lui se auzi în mine:
- Pământul, loc îndepărtat
Trăind cu-adevărat în poezie!

Sursa: Eva Halus 24 martie 2025