seara cobora ca o vedenie cu umbrele ei înaripate.

mari arcade se închideau peste norii rămași în suspans.

nu e nimeni înapoi și înainte, să bată în zidurile celor patru zări.

un gol se ruina vijelios în propria nemărginire.

doar o adiere mai plutea ca o lacrimă neștiută de nimeni.

un ochi tot privea la steaua singurătății care nu mai știe să apună.

noi ne strigam cu nume de pietre, cu nume șoptite de vînt.

căci ceasul a sunat și zilele sînt tot mai uituce.

iar noaptea ne caută ca un orb printre resturile altor chemări.

printre zările unde o liniște viermuia în palma unei clipe.

 

treceam din popas în popas, cu ridurile singurătăţii pe chipuri.

pe bătătoritele căi ce se ridicau dintre vestigiile neprevăzutului.

pașii noștri decupau mari regiuni deșertice.

ca într-o carte deschisă la întîmplare,

unde nu mai soseşte nimeni, nu mai scrie nimic.

sînt voci care murmură și se afundă în mlaștinile depărtărilor.

sînt ochi care au orbit de atîta vedere în adîncuri.

doar nechezatul zorilor se auzea printre ierburi și aduceri aminte.

o chemare mai grea ca o ultimă lopată de pămînt aruncată în văzduh.

o zbatere de aripi creștea din trupurile irosite pe drum.

 

doar cenușa cîtorva pași a rămas din zborul nocturn.

printre punțile care trec rămășițele clipelor de pe un mal pe altul.

o mînă întinsă către lucrurile mîncate ca o rugină de vremuri.

pe umeri apasă ceața grea a micilor deșertăciuni.

prin trupuri bîntuie o tăcere de piatră, un urlet mocnit,

un vaier care se întinde ca o lighioană prin oase.

doar o rază mai căuta prin bezna cuvintelor abandonate.

prin toți acei afluenți ai memoriei, prin rătăcirile somnambule.

doar vîntul suna prelung din turnul de veghe, din turnul de lut.

cu pașii lor de cenușă, viețile nu ne mai ajungeau din urmă.

 

mîinile storceau tăcerea din fiecare picătură a clipei.

liniștea se adîncea în forme și chipuri neverosimile.

un murmur căuta alte căi nebătătorite, alte ademenitoare rătăciri.

e o sete de abis în fiecare respirație, în fiecare surîs împietrit.

așteptam un alt vîrtej să ne adune de pe drumuri mersul nesigur.

toate acele mișcări încremenite între două bătăi de pleoape.

toate acele abandonuri care mărșăluiesc ca o legiune prin vise,

cu pași de nisip care nu ajung nicăieri.

doar o rază tresaltă stingher într-o pagină învechită.

între timp, alte mîini ne vor șterge absențele pînă la os.

 

cu mișcări impare, întunericul înghițea lucrurile unul cîte unul.

noi treceam nepăsători ca o cădere de ape în abis.

păsări negre duceau pămîntul pe aripi, cerul ascuns între pleoape.

dădeam nume la întîmplare și invocam tot mai des decalogul tăcerii.

cuvintele se refugiau în alte realități nepronunțate de nimeni,

lăsîndu-ne și mai singuri în paginile în care nu scrie nimic.

apoi vin secerătorii de ploi și culegătorii dimineților răvăşite.

vin zilele călări pe cai nevăzuți, prin cotloanele suburbiilor.

vin marile vești despre ceea ce nu am apucat să fim.

vin arătările deghizate într-un mîine care demult a trecut.

 

defrișam mari goluri crescute în piept, în scorburile singurătății.

acolo unde asfințitul se tot lovește ca o barcă veche de țărm.

cad peste noi alte intemperii travestite în păsări de fum.

semne stranii se iveau din brațele noastre căzute în resemnare.

drumul înapoi e o capcană de fluturi cu aripile împăienjenite.

apele somnului adunau pașii rămași mult în urmă.

umbrele ne tîrăsc după ele tot mai greu, ca pe niște cadavre de nori. 

prin asaltul unui gol încrustat cu toate cuvintele de pe urmă.

doar o tresărire se ridica dintre gesturile neduse pînă la capăt.

dintre urmele care ne caută orbecăind pe malurile altor uitări.

 

o încordare care nu mai poate rememora decît zările străvezii.

micile suspine rămase după diluviile înserării.

va veni un alt trecut ce ne va număra trecerile impare.

un vacarm cutreieră trupurile alungate în tranșeele altor vise.

un scîncet ce ne tot naște din moarte în moarte.

vin adierile anotimpurilor care nu mai ajung pînă aici.

toate vin ca o alarmă prin oasele transparente ale dimineții.

un zvîcnet de pleoape, rămas în derivă la primul impuls.

alte mîini purtau cețurile ca pe niște lințolii de gală.

zilierii clipelor se întorc ca niște umbre în orologiul din turn.

    IOAN F. POP (n. 1959), scriitor și eseist.

Licenţiat în Teologie-Istorie, Universitatea „Babeș-Bolyai”, Cluj-Napoca.

Doctor în filozofie al aceleiași universități. Stagii de cercetare la Roma şi Paris.

Pentru o vreme, cadru didactic la Universitatea orădeană. În prezent este muzeograf la Muzeul Iosif Vulcan din Oradea.

Autor a douăsprezece cărți de poezie, filosofie, jurnal, studii, eseuri și cogitațiuni.

Cărțile sale au fost răsplătite cu mai multe premii de filială ale Uniunii Scriitorilor din România.

Este prezent cu poeme, texte literare şi eseuri în cele mai importante reviste din ţară, precum şi în reviste străine.

Figurează în mai multe antologii de poezie.