« Revista ASLRQ
 
Ionuţ Caragea – Îmblânzirea nimicului
 
poeme noi, nepublicate în volum
 

 
Ionuţ Caragea - Scurtă biografie la 50 de ani
 
Ionuț Caragea s‑a născut pe 12 aprilie 1975 la Constanța. Din 2012 trăiește la Oradea. Este poet, prozator, critic, editor, autor de aforisme și promotor cultural. Este membru al Uniunii Scriitorilor din România, cofondator al Asociației Scriitorilor de Limbă Română din Québec, membru al Societății Poeților Francezi, membru al Societății Poeților și Artiștilor din Franța etc. Academicianul Giovanni Dotoli, una dintre personalitățile marcante ale Francofoniei, consideră că Ionuț Caragea este un poet care onorează România și literatura europeană.
Deține mai multe premii la concursurile naționale și internaționale de poezie, aforisme, critică literară și proză scurtă. A fost premiat de trei ori la Paris de Societatea Poeților Francezi. Volumul „Mon amour abyssal” a fost distins în 2018 cu premiul „François‑Victor Hugo”, volumul „J'habite la maison aux fenêtres fermées” a obținut în 2019 premiul „Mompezat”, iar volumul "Infecté par l'amour" a obținut în 2020 o diplomă de onoare. Alte patru premii au fost acordate de Societatea Poeților și Artiștilor din Franța. Volumul „J'habite la maison aux fenêtres fermées” a obținut în 2020 premiul al doilea la marele concurs „Henri Meillant” și premiul al treilea la marele concurs „Jenny Alpha et Noël-Henri Villard”, volumul "Infecté par l'amour" a obținut în 2021 premiul al doilea la marele concurs „Jenny Alpha et Noël-Henri Villard”, iar poemul "L'écho des ailes inlassables" a obținut o mențiune de onoare la Grand Prix-ul Internațional de Poezie din anul 2022. În 2021, primește premiul "Genius" pentru poezie și aforisme din partea fundației Naji Naaman din Liban. Acest premiu a fost acordat doar de patru ori în intervalul 2002-2021.
A publicat peste 60 de cărți. Este considerat de mai mulți critici și oameni de litere liderul generației de scriitori români douămiiști, criticul Maria-Ana Tupan situându-l chiar în rândul reprezentanților principalei direcții internaționale a generației 2000 – poezia conceptuală. Totodată, este apreciat ca unul dintre cei mai atipici și originali scriitori de care dispune în prezent România. Criticul Theodor Codreanu consideră că Ionuț Caragea este unul dintre cei mai înzestrați creatori ai ultimelor generații și cel mai important poet al anaforei din lirica românească de azi.
    Biografia detaliată: www.ionutcaragea.ro sau Wikipedia.

Urzeala viselor

un ultim gest
și puţină iubire alunecând
printre buzele mele
înălţându-se apoi ca un zmeu
pe un cer întunecat de tăceri

și jur că inima mea
trage de toate sforile sângelui
pentru a o simți mai aproape
și jur că plămânii mei
o cheamă cu fiecare inspiraţie
pentru un moment
de adâncă tandrețe

dar ea, nu mai vrea
să prindă timpul de coarne
nu mai vrea să-mi dezlege
nodul din gât

doar așteaptă
acel expir îndelung

acel tren nevăzut ce va trece
de vămile lumii

acel vis ce se-ntoarce
în urzeala tuturor viselor


Dansul pe jarul cuvintelor

și vine o vreme când
înfometat de trecutul care
îți dăruise inegalabila fericire
cauți, cauți adânc
sub scoarța ta cerebrală
cauți precum câinele după osul
îngropat pentru zilele negre
și negăsind nimic
care să aline prezentul
te arunci asupra umbrei
și descoperi că întunericul ei
are și gust și miros
îl înghiți încet, dar sigur
așa cum șarpele
își înghite propria coadă

dar lumina, lumina unde-i?
se întreabă cineva
din marea sală de spectacole a lumii
neobservând locul de unde
izvorăsc lacrimile
neobservând poemul tău
ca un băț de chibrit
așteptând, tot așteptând
marea aprindere
reîntoarcerea focului primordial
și dansul pe jarul cuvintelor
 

Purtătorul de rugăciuni

vântul spune:
azi, eu voi fi
purtătorul rugăciunilor voastre
îngerul lăsat de nori pe pământ!

iarba își scutură haina de lacrimi
cu gândul la verdele veșnic
frunzele exersează
piruetele viitorului dans printre stele
umbra își îndepărtează
piatra de pe inimă
și se pregătește de marele zbor

numai omul
cu ochii săi ca două oglinzi
trădate de chipuri grăbite
cu ochii săi ca două planete
golite de oceanele pline de viață
se închide în sine
sub crusta amintirilor sale
sub crusta viselor neîmplinite

refuză să privească departe
spre palma însângerată a cerului
în care s-a înfipt existența


Degustătorul de viață

am învățat gustul setei, gustul foamei
şi gustul aerului ce ispiteşte sufletul
să iasă din trup, pentru a îmbrăţişa
nevăzutul

am învățat gustul propriului plâns
ce s-a strecurat precum șarpele printre buze
pentru mușcătura repetată a inimii

am învăţat gustul sângelui care tâșnește
ca izvorul fierbinte din rană
căutând cerul sângeriu al apusului -
fratele său de cruce
stabilit dinainte de naștere

am învățat
că sudoarea sărată se preschimbă în vin
la porunca iubirii
o beție atât de frumoasă, dar de scurtă durată
o mahmureală pe termen incredibil de lung

am învăţat
că există şi multe lucuri pe care
n-aş fi vrut să le-nghit
dar am tăcut, m-am conformat
şi am mers mai departe

am învăţat
să înghit și în sec,
apetisante iluzii, ispititorul nimic
regurgitând, apoi, doar poeme
amarele mele poeme
pe care doar un sărut, un anumit sărut
le-ar putea face, definitiv, dispărute


Zidul amintirilor

am fost judecat fără să mă pot apăra
pe avocatul meu din oficiu, l-am chemat
dar nu a venit
singur m-am luptat, singur am pierdut
singur voi da socoteală
pentru greșelile mele

așadar, sunt vinovat
de trăirea unei clipe eterne
în care m-am rupt
de tot ceea ce trece,
de tot ceea ce doare...
sunt vinovat de călătoria frumoasă
din spatele pleoapelor mele
sunt vinovat că mi-am permis
să ating cu un gând
trupul diafan al unei iubiri
de neconceput

în spatele meu, zidul amintirilor
în fața mea, un pluton ce așteaptă comanda
neiertătorului timp

secundele mă străpung
furându-mi viața rămasă
zidul amintirilor se cutremură
se colorează, tușeste
ca înecatul salvat de la moarte

deodată, lângă mine,
o umbră începe să silabiseze
poemul


Tencuiala

O dimineaţă întunecată de toamnă.
Un pâlc de pădure la periferia oraşului.
Un bloc de opt etaje, pe malul unui râu.
O cameră mică, un poet cu privirea răstignită
pe crucea de lumină a mânăstirii.
Dorințe neîmplinite.
Maşini, faruri, ştergătoare şi câteva umbre,
dansând, ciudat, pe cel mai gol
dintre pereţi.

Din stele au rămas
doar nişte picuri pe iarbă, mimând strălucirea.
Rochia de mireasă a ceţii
flirtează cu albul ochilor mei.
O adiere trece printre crengi
ca mâna mamei prin părul fiicei adormite.
Frunzele cad, batiste de unică folosinţă
pentru plânsul din adâncul pământului.

Cuvinte renasc din cenuşa inimii stinse.
Sunt lucruri pe care aş fi vrut să le uit.
Amintiri despre tine, despre vocea ta care curge
pe albia viselor, până la genele zorilor.
Un pod de lacrimi între lumi
pe care merge sufletul trist.

Oraşul aşteaptă. O nouă zi de lucru.
Nimic profund, nimic cosmic.
Doar ziduri bătrâne mângâiate de priviri rătăcite.
Doar străzi precum şerpii ce uită
să-şi lepede pielea.

Un sunet dă cu ciocul în coaja tăcerii.
O pasăre caută un cuib de căldură
pe acoperişul îndreptat către Est.
Un cuţit ruginit, o rază ce trece
prin carnea aţoasă a frigului.
Un claxon şi tencuiala picând
ca o veche poveste de dragoste
învinsă de un timp nemilos.
Atât. Doar atât.


Aproape nimic

regrete, amintire, durere
luna privindu-mă ca un craniu
dintr-un mormânt suspendat
frig, un sărut îngheţat pe fereastra trecutului
silueta unei iluzii perfecte
în spatele perdelei de nori
aproape tăcere, aproape strigăt
aproape nimic

extaz risipit în scrisori abisale
corăbii de atingeri scufundate
în meandrele sângelui
cuvinte în hora fumului de ţigară
o melodie uitată, o simfonie neterminată
fiorul unei clipe, frisonul unui gând
o lacrimă agăţată de genele nopţii
refuzând să-mi cadă în palmă
aproape împlinire, aproape renunţare
aproape nimic

rădăcini însetate strigând
prin gura tuturor frunzelor
procese intentate de paşi ierbii uscate
neputinţa căutând un răspuns
sub aripa dorului
un vacarm nesătul, un vid saturat
un fluture orb în măruntaiele lumii
labirintul decepţiei
aproape zbor, aproape nemişcare
aproape nimic

stele, puncte la sfârşitul
poemelor nevăzute
o viață aşteptând, un suflet ridicându-se
a fi sau a nu fi, politica inimii
camera de tortură a minţii
eristica amăgirilor, beţia frumuseţii
harababura enigmei
aproape realitate, aproape vis
aproape nimic

şi totuşi...


Mecanica gesturilor

uneori, mă simt ca un mormânt
din care tot pe mine, mortul, mă scot
os cu os,
pentru a construi
scheletul de rezistenţă
al unui poem

dar poemul se năruie
e nevoie de viaţă, de suflet
de cutremur, de sângele ce erupe
cucerind teritoriul absenţei
de la fosta inimă stafidită
până la ferestrele false ale rănii

inutilă mecanica gesturilor
fără toate acestea

şi ştiu, şi mă rog
pentru propria mea înviere
la porunca buzelor tale

dar... tu ai gura
plină de pământ

şi tot ce-mi rămâne de făcut
e să te caut
aşa cum rădăcina caută
firicelul de apă

această adâncă iubire
din care sper să renască
frunzele, zborul
sub aplauzele rafinate
ale ierbii


Îmblânzirea nimicului

să ne apropiem, iubito
de salcia plângătoare
să admirăm unduirea, îmbrățișarea,
sărutul frunzei cu valul
și nașterea clipocirii

să ne apropiem ca de o biserică verde
cu trupurile noastre aprinse
precum lumânările
pentru pomenirea celor ce sunt
și a celor trecuți de vămile cerului

să sfidăm legile violente ale timpului
răpăitul ploii, al grindinei, al secundelor
ce trec prin vesta antiglonț a visării

să ne apropiem ca două mierle
de multdoritul ram
pentru săvârșirea cuibului, înălțarea cântecului
și îmblânzirea nimicului

să nu mai existe nicio dimineață
fără răsăritul privirilor noastre
făra apusul atingerii
pe colinele întrepătrunderii

să readucem la viață posibilul
să facă sufletul nostru
respirație gură la gură
cu amintirile

să ne lăsăm amprentele bucuriei
pe copertele clipei


Strigătul mut al cenuşii

şi, iată, a venit şi ziua aceea
când durerea coboară precum minerul
lovind cu târnăcopul în peretele inimii
pentru a ajunge la suflet

şi tu, şi tu, doar un cutremur
de spaimă

şi, iată, a venit şi ziua aceea
când totul se învârte cu tine
de parcă eşti lutul între mâinile
unui olar nevăzut
preocupat doar de forma perfectă
în care să depoziteze
strigătul mut al cenuşii

şi tu, şi tu, doar amintirea
unei aripi de fulger
mângâind fruntea abisului

în timp ce umbra
cu dinţii încearcă
banul de aur al cerului

în timp ce lacrima
ca o corabie
pe oceanul nesfârşit al dorinţei
caută ţărmul

în timp ce aburul
unui ultim colind
se ridică din mlaştina
sângelui
 

Picurare

miez al tuturor
amăgirilor

în fructul
de pe ramura cea mai înaltă
unde viermuiesc amintirile

doar coaja va rămâne
ca o lespede
pe mormântul absenţei

inima, ce şi-a dat singură
foc la casă
strigă, disperată, după ajutor

dar lacrimile n-o ascultă
şi picură, precum ceara,
pe coapsa hârtiei

ce risipă,
ce freamăt!


Flacăra din adâncuri

cea din urmă pasăre
care m-a părăsit
n-a fost poemul ce zboară
din noapte în noapte
pentru strângerea viselor
din zi în zi
pentru strângerea amintirilor

ci lacrima

iar ea, draga de ea
negăsind ținutul tău cald, primitor
și-a strâns aripile la piept
mulțumindu-se cu pământul

doar el cunoaște
lucirea fragilă a zbaterii
și limpezimea acalmiei

doar el știe
cum e să trăiești
cu iluzia unui zâmbet
ascuns în spatele norilor

doar el îmi leagănă umbra
ca un chibrit stins
la primul suflu al vieții
povestindu-i despre flacăra
din adâncuri

o, dar câte torente sinaptice
îmi înghit izbăvirea!

nu era mai bine să fiu
o catedrală de șoapte
la cheremul unei simple atingeri
o legiune de fluturi
la cheremul unui sărut?

o confluență de râuri, de vânturi
într-un dans al îmbrățișării?

să-ți dăruiesc întreaga
procesiune a inimii
într-un cântec
necucerit de durere?


Salturi

şi cât îmi doresc
să pot reauzi
glasul acela
inconfundabil
şi confortabil

însă

din visul ca o mare adâncă
a rămas doar o şoaptă
respirând
precum peştele pe uscat
sau fosila în stâncă
două suflete care
în monostih
au rimat

sunt încercat s-o păstrez
în acvariul
cu globule roşii şi albe
dar mi-e teamă că n-am
suficient suflet
pentru nenăscutele salbe

de cântec şi descântec
de fluturi în pântec

iar dac-o arunc înapoi
cine poate chezăşui
pentru revenirea
mai clară, mai puternică,
mai înspre mine, mai înspre noi?

totul trece ca nisipul
printre degete
şi plâng ca o cochilie
după fostul corp moale
acompaniat doar de vânt,
unicul martor
al lacrimii nevăzute
ultimul mesager al tristeţii
pe mult prea tăcutul pământ

şi cât îmi doresc să fiu
insula eternă a copilăriei
scăldată de apele eternei iubiri
fiecare val - o mângâiere
fiecare clipocire - un cuvânt
fiecare pescăruş - un înger
iar ca sentiment - un coral
înflorind de o mie şi una de ori
în spaţiul atemporal!

dar cine să-mi împlinească dorinţa
în toată această irosire
de vieţi şi de umbre
în care uitarea ne-nghite
încetul cu-ncetul, învăţându-ne alfabetul
nisipurilor mişcătoare?

mă doare, şi totuşi
arunc un poem, ca o piatră
în apa întunecată

şi plutesc,
şi plutesc...


Luna roşie

ne țineam
rană de rană
privind zborul umbrelor

toate stelele
erau mai aproape
gata de semnătură
pe condica visului
cu ochii deschiși

pământul se cutremura
inima lui bătea
în tandem
cu a noastră

un munte fuma
pentru ultima dată
pipa păcii cu cerul

o adiere trecea
ca un recviem
printre crengi
înainte de urgia furtunii

noaptea își schimbase
lentila de contact
așteptând

cel din urmă
sărut
 

 

  1. Sursa: Ionuţ Caragea, martie, 2025