Liviu-Ioan MUREȘAN - ASEZONATE
 

nu mai am pe lume nimic

înfășurat în ideile mele ca într-o plapumă
transpirat moale scot doar un deget
apoi mâna întreagă mi-e frig
atât de frig că vergeturile de pe picioare
se ramifică înspre zâmbet
plapuma mea miroase a mort
tremur de teamă
orice rază e sabie strâng ochii
deveniți pumni
lovesc personaje imaginare la fel de moi
mă simt bine
ele îmi citesc cu voce tare o poezie
tobe timpanele mele
ideile se desprind
foițe verzi
nu e nevoie să mai scot degetul.

nu mai am pe lume nimic
sunt viu simt
lumea e părere oamenii avataruri
avatarurile oameni
oamenii zei
cine pogoară în mine este cuprins
de neputință
cine zboară cu mine
spre adâncuri zboară

nu ideile umbre nici umbrele vii
șobolanii sunt viermi viermii căpușe
pânza nu de păianjen ci de nimic.
avatarurile oameni
au păreri
sunt viu pentru lumea-părere

oceanul se scurge în fluviu
capilarele păienjenișului deltă
lacrimile prin glande
usucă
ochii

nu auziți infraroșiile din vene
nu vedeți duhul expirat din plămâni
tăcerea e teama voastră

nu aveți pe lume nimic


să fie

iarnă să fie
frig să fie
război să nu fie
ne încălzim cu zâmbete
cu schije nu
cutremur nu fie
bătăile inimii da
să fie mâini împreună să fie
și moarte doar câtă putem suporta
propria moarte să fie
o punte spre binele mult mai bine
rugăciune lumină și cruce
să fie sânge
curs pentru veșnicie
dorință să fie
împlinire
palme curate și unse
cu dreptate trudă putere
să fie miere și esență de miere
să fie vară
căldură să fie
trecere să nu fie
o moarte vie să fie


adepții șoaptelor

ei din acea nevoie firească dar fatală
în mijlocul pieței clădiră catedrală
și cranii ridicară cu scripete de aur
simbol deasupra turlei un cap de minotaur
mărindu-se piața cu mii și mii de fețe
ce tăinuiau nestinse dorințe îndrăznețe
prin labirint trecură adepții și căzură
în patima uitării slăbiți peste măsură
din vârful catedralei cu rânjet îi petrece
schelet de minotaur un trup inert și rece
de taur căpățâna și focul din orbite
împiedică adepții ce mor pe nesimțite
aceasta-i mântuirea împinși buluc spre poartă
să intre în piață cei pricopsiți de soartă
în binecuvântarea blestemelor căzute
tăcere nefirească a urletelor mute
din două nefirescuri în așteptări duale
un corp uman un craniu și mii de catedrale


cum să îngrijești poezia

când scrii o poezie o ascunzi
căutătorii de poezii
vor spune e la sertar
doar tu și poezia știți secretul

o poezie tăcută
pitită în sine
o poezie resemnată
cititorii să o revigoreze
să o strige ”poezie! poezie!”
când treci
cu speranța că ispitită va ieși
murmuri în gând
”stai acolo plăpândo, lasă ispitele cititorilor”
și atunci când din neatenție
căzut oboselii
slăbești lesa inimii
numai atunci ea scoate un sunet
scapă o lacrimă


rugăminte

privește-mă cum aș fi
un pumn de țărână
un praf în bătaia
vântului
cernoziom hrănitor
privește-mă cum m-aș împrăștia
în particule
m-aș lăsa pe sol
atras de gravitație
o dâră călăuză.
privește-mă cum ai privi
o movilă
în care
sufletul cârtiței
deschide ochi.


povești

povestea e despre
păpuși
marionete
oameni
despre povești inventate
mergem iute la mall
sau mai bine ieșim pe terasă
privim reclamele suspendate
ne dăm cu telegondola
iarna e de o frumusețe
infernală
trosnesc oasele
fumul e pentru descântec
mijim ochii
în hora plăcerii
colective
urgie în care se contopesc
ochii și coapsele
ea trece unduindu-și trupul
face chemare cu degetul
ne pătrunde privirea ei
salivăm
nici prin cap nu ne-ar trece
să ne dezghețăm limbile
forjate și nichelate
cu sunete
amăgitoare
stați liniștiți
nu sunteți singurii ce plutesc
pe aici vânătorii luau la ochi
vulpi gata turcoaz
le țintuiau pe umerii ei
și tot își unduia ideile
făcea semne
disperate
cu inima
pentru altă poveste


visul

treaz dimineața la patru
zgribulit dimineața la șase
nasul de sub pernă caută aerul uscat al aerotermei
călduț amețitor
două pastile două pahare de apă
două suspine o ațipire
figuri fără identitate
își împletesc vocile
umbre trec într-o altă membrană
timpul
se umple de ore trecute și viitoare - prezent
de multe ori patru de multe ori șase
pastile
papucii de casă
visul în care focalizarea vederii
descoperă mituri
cărarea bătătorită spre niciunde
niciundele așteptând taina
efectul ciudat al dorinței de a mai duce
câteva membrane pastile pahare
o privire clară
încât figurile
capătă nume


iluzie

pajiștea de culorile pașilor tăi
flăcările spre care te îndrepți
nu sunt raze
e trupul meu arzând.
exploziile spre care tânjești
tremurul brațelor mele neputincioase
culorile nu flori nu pietre
curgerea sevelor tale din care vor răsări
doruri
te învârți ai vrea să transformi totul
te înspăimântă linia dreaptă din pricina timpului
faci piruete cu privirea ațintită spre mine
eu ochii șarpelui
mreaja nu e hipnoză ci mistuire
fentezi timpul să mă păstrezi
eternă iluzie.