-
Maria Grigoriță - Poeme
- Maria Grigoriță este licențiată a Facultății de Filologie, Universitatea București.
Debutează în anul 2016 cu scrierea memorialistică „Un jurnal uitat în sertarele memoriei”, care cuprinde instantanee din peregrinările prin viață ale autoarei. În același an, încredințează spre publicare volumul de poezii „Ecouri”, urmat de varianta bilingvă româno-franceză „Ecouri - Les echos”, în colaborare cu Elena Bujor, care a tradus cele mai reprezentative poezii din volumul anterior, reușind să surprindă în limba lui Voltaire, muzicalitatea și ritmul specific versurilor. În 2018 publică volumul de poezii „Caleidoscop”, iar în 2019, volumul de proză scurtă „Oameni. Vremuri. Întâmplări”, o colecție de proze fragmentare, cuprinzând povestiri realist - dialogate, eseuri, evocări, povestiri miniaturale. Un nou volum, „Introspecții lirice”, publicat în 2020, propune cititorilor o poezie de factură clasică, abordând două mari spații poetice: Bucureștiul zilelor noastre și explorarea interioară a eului, prin definirea spațiului și a timpului și prin aprofundarea cunoașterii de sine.- Printr-un efort impresionant, autoarea a creat un număr de 10 glose, care respectă forma fixă și caracterul gnomic al acestui gen de poezie.
Poemul mării
Mare, zee preaferice de lumină și splendoare,
Ne vrăjești cu lungi suspine orchestrate într -o chemare,
Tu înalți eterne valuri, ondulate până-n zare,
Care, ritmic, înspre țărmuri, își croiesc mereu cărare,
Să ne-ntâmpine cu murmur lin și tainic de-alinare.
Căci de mii de ani întinderi nesfârșite stăpânești,
De când Dunărea bătrână scaldă țărmuri românești.
Fermecată de acestea, le străbate ca-ntr-un vis,
Iar în Deltă ea formează un acvatic paradis,
Și-adunând apele toate ți le dăruiește, Mare,
Să le porți cu tine-n lume ca pe veșnice odoare.
Sclipiri de smarald să aibă la ivirea zorilor,
Soarele-un disc de aur-să surâdă tuturor,
Scânteierea sângerie a rubinului, în amurg,
Reflectat în valuri limpezi ce fără-ncetare curg,
Și safirul cel albastru la ceas tainic de-nserare,
Auriul lunii noaptea să vegheze peste mare.
Marinar cu al tău suflet subjugat de-al mării dor,
De te-ai despărțit de țărmuri și - ai ajuns un călător
Pe meleaguri depărtate, de-ale vieții valuri dus,
Tu privești cu nostalgie al trecutului apus,
Și în amintiri răsare marea fără de sfârșit
Cu - a ei veșnică splendoare să te poarte-n infinit.
În oricare colț al lumii te-ai afla, tot visător,
Tu rămâi mereu același, fremătând de-același dor!
Pe când cugeta acestea, o făptură visătoare
Se-ntorcea cu ani în urmă la clipe-ademenitoare
Și-i reînviau în minte imagini precum fantasme,
Năluciri din alte vremuri, din tărâmul unor basme,
Cazinoul care-n noapte lumina faleza toată,
Digul la al cărui capăt farul străjuiește roată,
Luna ca o nestemată pe întinderea cerească,
Cu văpăile-i de aur peste Marea-împărătească,
Valurile spumegânde ce de veacuri bat la țărm,
Cu un foșnet de mătase ce te-nvăluie-n visări,
Liniștea și pacea nopții dintr-o lume fermecată
În care-ai trăit aievea fericit ca niciodată.
Acolo, la țărm de mare, a trăit cândva un om,
Munca lui neobosită dat-a muguri ca un pom,
Ce rodește tot mai harnic, an de an mai împlinit,
Visa numai matematici profesoru-mpătimit.
Ne-amintim cu duioșie de-acel om adevărat
Ce-a întrat in veșnicie și e totuși neuitat.
El, în trecerea prin viața-i așa scurtă și grăbită,
Din elevii săi format-a numai oameni de elită,
Ce - n a lor ascensiune pe magistru n-au uitat,
Numele lui peste vreme emblematic l-au păstrat,
Dându-l unei străzi din urbe să fie-n veci venerat.
Aparent, un enigmatic, însă, înzestrat cu har,
Magistru-a trecut prin viață simplu, dar nu în zadar.
Consacrând matematicii viața lui în întregime,
Enigmaticul profesor ades uimea pe oricine,
Prin forța-i interioară, intransigent, de neînvins,
El a fost și va rămâne ideal de neatins.
Cei ce populați acuma țărmul binecuvântat
Să nu părăsiți vreodată locul ăsta fermecat!
Căci splendorile cu care Dumnezeu l-a înzestrat
Pelerinul orișiunde nicicând nu le va fi aflat!
Bucurați-vă cât sunteți încă pe acest pământ,
Să vă pară locu-acesta dintre toate cel mai sfânt!
Bucurați-vă de toate splendorile și trăiți
Ani îndelungați cu bine, sănătate, fericiți!
Autoare, Maria Grigoriță, București, 22 martie, 2023
SUB SEMNUL FRUMUSEȚII
Îmbracă-te-n lumină, străveche Bucovină,Ridică-ți fruntea mândră ca falnicii tăi brazi,
Ascultă murmur de izvoare ce suspină,
Ori foșnet de păduri de tei cu adieri ce-alină
Durerile de azi.
Cât de frumoasă ești, cu chipu-ți de regină!...Tu porți ca diademă cununa cea de brazi
Și ne vrăjești de-a pururi cu muzica-ți divină!...
Rapsozii tăi au alinat și mai alină
Durerile de azi.
Tu, mândră Bucovină, cu lumea-ți de mistere,„Cosmos organizat sub semnul frumuseții”,
Adună în lumină mărețele-ți odoare
Cu Putna, Voroneț, voievodale și strălucitoare
Perle ale vieții.
Redă-ne, Doamne, doina din străvechea Bucovină,Cu trilurile-i fermecate de privighetori,
Parfum, culoare, prospețime și lumină,
Mister și vis, o incantație divină
Prin anii trecători.
Redă-ne, Doamne, întregita Bucovină,Cu muza îngerească a versului lui Eminescu,
Cu ecouri din baladele lui Porumbescu și Enescu,
Cu șopot de izvoare și apă cristalină
Din mândra ta grădină.
Moldovă, întregește-ți Bucovina,Cu partea ta frumoasă de peste Nistru, peste Prut,
Mărețul tricolor, emblemă strămoșească,
De-a pururi peste țara întregită strălucească!
Fie-ne-n veci scut!
Autoare, Maria Grigoriță, București, 27 iunie 2020Arpegii de anotimpuri
Ne răsfoiește timpul anii
Și colindăm prin amintiri,
Când freamătă de dor castanii,
Cu nostalgii și reveniri.
Ne întâlnim cu tinerețea,
În drumul ce ne-a fost prescris,
Cu pasiunea și tandrețea
Întruchipate într-un vis.
O, vis fantastic de iubire,
Pe mândre țărmuri tinerești!...
În viață - avut-ai drept menire
Un gând, un dor să împlinești...
Era un vis de tinerețe
Ce ne purta prin anotimpuri
Cu-arpegii ample de tandrețe
Întipărite calm pe chipuri.
Un vis învăluit de doruri,
Pe țărmul cel îndepărtat,
Un vis care ne-a dat fioruri,
Și-am mai greșit, și-am mai iertat..
O, vis cu străluciri stelare!…
Nu mai speram, dar ai venit,
Cu dragi arpegii tutelare,
Să luminezi în infinit!
Autoare, Maria Grigoriță, București, 10 martie, 2022
Rondelul depărtării
Vă cânt rondelul depărtării
Dintr-o metropolă barbară,
Cu sentimentu-ngrijorării
Că ies din timpul meu afară.
Cu sentimentu-nsingurării,
Când toamna vieții lin coboară,
Vă cânt rondelul depărtării
Dintr-o metropolă barbară.
Pe - un țărm de mare visător,
Mă poartă gândul călător,
Un gând de dor răscolitor ,
Înalt ca valurile mării.
Vă cânt rondelul depărtării.
Autoare, Maria Grigoriță, februarie, 2024
Ingrijorare
Mi-am auzit urechile țipând,
Cu zgomote stridente de fanfară,
Un marș funebru, ritmic fredonând,
Și am crezut că ies din timp afară.
Mi-am auzit urechile țipând,
Pe mii de note dure, discordante,
Întreaga-mi minte, aspru răvășind,
Cu zgomote suspecte, alarmante.
Mi-am auzit urechile vibrând,
Cu-acorduri triste, de vioară,
Dar am decis că este prea curând
Să ies din timpu-mi prețios afară.
Mă voi ruga să mai apuc o iarnă,
Să merg apoi prin anotimpuri, fără teamă,
Să retrăiesc magia verilor de-odinioară,
Să mi se schimbe toamna -n primăvară.
Autoare, Maria Grigoriță, București, 6 ianuarie, 2023
-
Confesiune
"Omului îi trebuie un vis pentru a suporta realitatea"
(Sigmund Freud)
Mi-am acoperit inima
cu un văl translucid de gheață,
ca să nu pătrundă niciun intrus,
în intimitatea ei,
unde mai pâlpâia o tainică speranță.
Cu timpul,
mi-am dat seama
că speranța mea nu era decât o iluzie.
Dădeau târcoale niște corbi
cu ciocul lor clămpănitor,
să se așeze la masa iubirii noastre,
în casa iubirii noastre,
ce de-abia se-nfiripase.
Erau prea mulți corbi,
cu croncăneli răutăcioase
ciugulind,
sfâșiind,
croncănind,
ciugulind...
Și-au sfâșiat bucată cu bucată
din iubirea noastră,
ce de-abia se-nfiripase,
dar, mai ales, din inima-mi
tânără, prea tânără
și dornică de viață,
ah ! cât de dornică de viață!
Și eu m-am prefăcut
că nu-i iau în seamă,
ca să nu le dau satisfacție,
ignorând-i pe toți!
Dar inima mea
s-a acoperit tot mai mult
cu mii de văluri translucide de gheață,
devenind, treptat, o calotă încremenită în neclintirea Timpului.
Vârstele mele
Mă-nvălui în verdele crud al primăverii,
în picăturile de rouă curată de pe flori și fragedă iarbă.
Alerg pe cărările copilăriei,
cu privirile ațintite către albăstrimi de cer și Soare-Răsare.
Alerg încrezătoare în viața
de la orizontul zilelor mele.
Mă-nvălui în amiezi de vară tumultuoase
cu privirile vâslind în auriul lanurilor de grâu
ce se coc la soare,
sau pe amețitoarele ape cerești
în toate nuanțele curcubeului.
Mă fascinează nopțile liniștite de vară sub cerul înstelat,
când imaginația mă poartă
în lumea astrală, imuabilă, eternă
a umanității cosmice.
Alerg către o țintă care se configurează la orizontul zilelor mele.
Alerg cu siguranța alegătorului de cursă lungă,
prin ploi, prin furtuni și viscole, pe mările și oceanele vieții.
Alerg cu siguranța unui om al timpului său,
fără să mă gândesc prea mult
că într-o zi o să mă opresc.
Mă-nvălui în albul copleșitor al zăpezilor,
la început de iarnă,
care se anunță friguroasă pentru mine.
Mă-nvălui în cenușiul mohorât al zilelor
cu ploi și furtuni,
cu ninsori și viscole
ale anotimpului incert, tot mai incert pentru mine.
Merg din ce în ce mai greu, tot mai greu,
mai încet, tot mai încet.
Sunt într-o continuă luptă cu destinul,
la o răscruce de drumuri.
Tot mai des mă opresc din drumul meu cu poticneli și frici.
Într-o zi, mă voi opri definitiv, pentru a întra într-o nouă dimensiune a timpului. - Sursa: Maria Grigoriţă, 23 martie 2025