Mircea Lungu

Mircea Lungu - Poeme
ÎȚI CITESC

Ca și cum mirosul sângelui este al celui ce le-a scris,
policerul răcorește, cum o face praful de pușcă,
paginile din care-ți citesc, ca invitat laureat
al sportului cu frânghia,
până să-ți imaginezi altceva, îți citesc...

Sfârâie, alungindu-se cum o omidă blănoasă,
pipa coceanului de porumb
victorioasă precum vara – vara o nicovală perfectă
pentru filamentele fulgerelor în repetare,
fulgerele oricărei schimbări de destin pe un țărm al făgăduinței
ridicând disprețuitoare din umeri...

Și-ți citesc frânturi de bârfe ale fluturilor,
nu clipești de parcă ai trimite în viitor
ceea ce duce la pierzanie sufletul meu râvnit de apa ce-și caută hrana,
pulsez ca o mare-ndrăzneală pitită
înlăuntrul acestei mantale a lungimilor de undă,
aștept un semn consolator
cum că orice explozibil nu știe de vorbă bună,
dacă mai ai și schije pe buze...

– Locul tăinuitorului,
Complex al cenușăresei, sunt buzele,
dar asta nu înseamnă să-i închizi frumusețea, ca șopârlele pe stânci
într-o justețe tăgăduitoare a acelui tacet ori de câte ori
o rostire devine o deviză lăudată
când praful de pușcă îmi bate la ușă,
când fură la cântar cu sfertul de pâine sub brat
cu pantofii-i văscuiți…
E ușa cu focul aprins în ea și-nainte să-ți imaginezi altceva,
îți citesc despre întunericul mierii din ploaie
cum lunecă el în răbdare
pe fețele uluite ale umbrei creionului cu o incizie
pentru a da viață, prin lemnul greu, prieteniei de sânge…

ORICE APROPIERE DE INIMĂ

Știi și tu, orice e aproape de inimă e riscant,
orice e departe nu presupune
o lectură a bobului alchimic trăgând ca un cuplu motor,
la gustul acrișor al înghițitorului de săbii
cu ganglionii umflați, așa că am să fiu succint:

Totul e ca atunci când bei apă în fața ferestrei vorbelor lungi
și furculițele din lumina lunii
fac apa să nu curgă prin siliciul sticlei
ci prin cuarțul care deja răspândise vorba,
cu o petulantă mâhnire,
că nu avem aceeași grupă sangvină.
E clar, nu mai văzuseși o poză recentă de-a mea,
dar, vai, câte fapte mărunte nu trezesc interesul pe ici-colo!

Luna curge cu zumzet văratec
prin tâmplăria păcii interioare a ferestrei,
pentru discuția asta nu ne trebuie o busolă,
o lupă ar fi precum bătaia în ușa ta din spate,
știi, vara când ardeam furnici cu buza lentilei de numismați
și ne-nvăluiam cu frânghia unei răni?

Și nu te-mbufnai mai mult
decât acul suspinând în căldura cămășii descusându-le nasturii
ca pe niște litere până ce cheotorile mărturiseu tot, ba mai mult,
crescut fiind în pesta indiferenței, ca-ntr-un depou de vagoane,
devin atent cum în grabă strecori între noi obsesiile lichide
– poeziile din ochii mamelor ce-și urmăresc copiii
lunecând în zi
și speranța încântată să-și poarte monograma:
o lovitură de pensulă inspirată de orice apropiere de inimă,
ți-amintești? la limita vieții, când lumina rage ca un măgar...

AM PĂȘIT SILENȚIOȘI

Anul acela fusese unul bun:
investisem în pense chirurgicale
și-n toate mărturiile cum că am fi doar vârtejul
unei afirmații care nu provoacă.
Ce gând plăcut, dar să nu-l urmezi!
a fost încurajarea ta, ca un sfârc de bici
plesnit la matineul Pe aripile vântului
corect îmbrăcați, ca niște vicioși...

Oricât de bun ai fi la cacealmale
vine un timp când trebuie, Mircea, trebuie,
pentru că experimentul
nu mai are în el nimic demonstrativ,
să dai cărțile pe față...

Și-am pășit silențioși pe digul salariat
ca și cum am fi scuturat scrumul fleacurilor
pe un cearceaf curat învățat cu chestii neștiute,

Iată povestea, ai repetat
plină ochi de mirosurile ibovnicelor mării,
Chiar și cartea poștală trimisă ne-a păstrat,
între liniile unui telegraf sprâncenat,
pe tine pieptișă, pe mine, cum mă știi,
de parcă și azi m-ai striga
pe numele celui ce i-a salvat curricula,
încărcându-i nelipsitului zmeu
cartea blamată pentru prospețimea sa
despre bătaia pământului cu tălpile sale mari
când nu mai nădăjduia într-un profit,
așa cum își umfla pneuma
pe plaja noastră plictisită de moarte
de moșmondelile lui Ulise

din care s-a tot hrănit, cu ciudă,
că slujba sa a acoperit, în materie de fraudă mitologică,
riscul de-a fi urmărit până și în Infern,
de agenții finanțatori ai recuperării sale,
într-o vreme când singurele noutăți de-a lungul pieței mărilor
erau greu de contrafăcut, chiar frecate între ele,
cum se-ntâmplă cu monedele decălite,
iar superstițiile puneau în viața mea atâta dramă
cât într-o vibrație, sună îndrăzneț, nu?
de parcă aș fi lipăit aerul după metoda poeziei,
ca să fiu elocvent și succint…

TABLETE

I

Fie vorba-ntre noi, nu sărutul,
o indecență în mijlocul unei mari indecențe
a scos-o pe Frumoasa din pădurea adormită
din școli, ci un truc imposibil
din arsenalul instinctului uneltitor
al lui eu sunt pluralul și umblu singur.
În absența vântului aflase
s-o spunem pe șleau,
pentru că nu există nimic care să fie știut,
momentul prielnic al cerului și pământului
când s-au mișcat în taină…

II

Cum vântul e bun la bătut câmpii,
doar o inimă se va desfășura,
ca o plantă agățătoare pe plajele lumii
dar, să nu spun vorbă mare,
Homerul e încă acolo,
adăugând note despre războiul
dintre obsesie și responsabilitate,
ațipit pe grumazul bompresului
trăind vioiul sentiment cabalin la prova unei trireme,
răul fiind necesar pentru varietatea lumii,
cum zicea Leibnitz.

III

Acestui steag i s-a șters, asemeni profesorului răbdător
luminându-ne greșelile cu roua răsăritului,
orice urmă plină de curaj din lista monetăriei canonice
întrucât fâlfâirea nu a fost liber consimțită.
Ca o izmană pe călător,
dar nu în asta ar sta natura frumuseții sale
ci în aceea că s-au fumat toate steagurile,
și toate vânturile s-au spart în creștetul lui,
acest steag e biletul de vapor îndoind colțurile zorilor…

IV

Ascultă, ascultă, până nu te fură aleanul,
Vântul e doar respirația copacilor jumătate aer:
victoriile mele sunt mici cu accente
care nu aduc nimănui un afront,
și roșesc, de parcă ar fi ceva între noi
și da, este: este făptura păsării ce aducea vântul grăbit.

CUM ZICEAM?

Abia apucasem pana, de parcă-aș fi așteptat o amnistie,
să vă mărturisesc: dimineața își luase toate precauțiile,
cum oul în sine,
– ele sunt ca poveștile deocheate din vestiare –
întinzându-și adâncile petice
ale propriului alean de stare socială;
întotdeauna am tratat-o precum calul un bun călăreț.

Ce poate face deschiderea palmelor mele unite
în câteva clipe ale ecoului ridicat pe umerii mei
ca un rucsac plin cu monede de argint
decât să-mi strângă imaginea boțită
dintr-un cântec de fum devenit viu, din oficiu,
identic cu ghicitoarea ca joc de societate?

Așa că, da, încă sunt un băiat al praștiei de cartier
crescut în uleiurile unui cocon înțepat
în gleznă de albina dimineții,
garant solvabil, slavă Domnului, la bursa de verdețuri
și zațuri de patime trupești,
basculat într-un subsol al pârguirii...

Cum ziceam?
Cine are timp să fie martor e un om mort,
viața mea stă mărturie în afara obișnuinței
croielii dintre noi,
M-am trezit numărându-i voltele greșite,
fără să mă bazez în viața de zi cu zi pe ele,
cum nici pe tivul mișcător al poeziei,
oricât i-aș fi îngrijit cu sinceritate deșeurile-ndrăznețe,
spre ușurarea muzei poroase,
inspirată din vremurile de fier onorându-și rangul...
Se-ndeasă în mine dimineața
ca o femeie ce și-a câștigat numele
amintindu-mi de chihlimbarul său gust de miere:
Cum ziceam?
Se-nghesuie-n mine dimineața
Ca satârul anilor lăsați de tata.

*: v
Sursa: Mircea Lungu, 29 martie 2025