Mircea L. Nincu - Poeme
 

 

Întindere

De ce s-ar orienta un pescăruș
După farul de pe malul mării,
Dacă marea e în inima lui?

E despre lumina ce îi dăruiește
Nesfârșirea privirilor?

Sau este o revoltă în care
Se află ca într-o ghindă
Toate revoluțiile?

Ori e poate ideea din care
Îi cresc universale concepte?!...


Înviere

De când m-am născut
m-am născut cu o durere
sub ultima coastă dreaptă.

O simt atât de adânc
încât pare că zvâcnește
din rana pe care Iisus
a purtat-o pe cruce
și încă o poartă.

Și, tot de când m-am născut,
miros a mort fără să fi murit.

Ca și cum tot ceea ce sunt
nu sunt eu, ci acela care
a suferit și, îndurerat,
din mine a înflorit.

În mine, cum el înmugurind,
Moartea, ca parfum ce
se vrea mirosit,
așteaptă.


Dinamism

Melcii mei fără mări, fără aripi, fără gări
Trec peste ființa mea ca peste goluri
Și duc cu ei din mine adâncuri
De stoluri pe care niciodată
Nu mi le-am imaginat
Că le-aș fi purtat.

Sunt cete de umbre care își împletesc
Din oglindiri lumini de înstelate
Înfrunziri întinse spre soare
Ce-mi cresc din rădăcini
Profund imaginare.

Călărind pe-o rază
Sunt cavaleri ai luminii.

Nu există întinderi, orizont și uitare
În care melcii ar călători de-ar fi
Lipsiți de propria lor căutare!


Poietică

Nu poți întreba privighetoarea
pentru ce cântă, fiindcă
nu se aude cântând.

Ceea ce, pentru auzul nostru
e muzică, pentru privighetoare
este felul ei de a fi cuvânt.

Asemenea,
nu poți întreba
de ce poetul poetizează.

Fiindcă el nu cântă.
El visează.

Ceea ce rostuiește,
e zvâcnirea ființei care,
ca strigăt, în inima noastră
îmbumbie ca înflorare.


Spații

Case! Spații în care plutesc
Umbre ce devin prezențe
Pentru însingurare.

Adânc de cochilii interioare
Din inima cărora creștem
Într-o altă făptură.

Univers din care-am plecat
Spre a înflori în pistil culoare.

Amintirea lor e atât de adâncă
Încât în carnea trupului
Ca într-o mlaștină
Ni se scufundă.


Incunabul

Ce vom face cu numiri ce nu au fost niciodată numite?!

Cum ar trebui să ne întrebăm ce vom face cu copiii care
Nu s-au născut, deși puteau să se nască și să fie vii?

Este un joc al întrebării ce ține de fundamentarea ideii.
De semnul manifest ca generator de spațiu și timp
Născător din îndemnul de a fi care acceptă
Să devină expresie de cuprins necuprins.

Întrebarea este despre ce este înainte de nume,
De semn, de adânc și înalt, de nesfârșire și risipire,
De redevenire a aceluiași punct care rămâne
Întreg precum golul cerului ce îl propune.

Numire care nu au fost niciodată numită.

Acea ipotetică golire de vederi infinite
Care ar căuta în sine geografii și materii
De unde să își adauge din sine imperii.

Ca imaginea încadrată de fereastră pe peretele
Zidit spre a feri de soare, de ploi, de ninsoare,
De invazii, de bestii și de încătușarea
Amintirilor generate de peșteri.


Glosare

s-au rugat de mine-n genunchi
să nu mă nasc, să nu cresc în pântec,
să rămân înainte de iubire, de gând,
de tot ce ar putea să mă cuprindă,
să îmi dea formă și să mă întindă
timp și spațiu în a stelei lumină!

eu le-am spus că este o rază
care îmi umblă prin sânge
venind dintr-un departe
ce nu încape în zare.

loviri în pereți ovipari
de unde îmi cresc ca rădăcini
și lumini ce vor deveni întinderi
solare de arbori stelari.

îngenunchiat în fața altarului,
în ochii albaștri ai Maicii Domnului,
cerul părea o lacrimă ce sta să crească,
ca în pântec cerul dintâi al adâncului.

era timpul și spațiul din a stelei lumină
ce îmi dăruia formă să mi se întindă
de unde ar putea să mă cuprindă
și să rămân în iubire gândul
amintirii din ceruri ori
din goluri mormântul.

timp și spațiu în a stelei lumină
să îmi dea formă și să mă întindă
de tot ce ar putea să mă cuprindă,
să rămân înainte de iubire, de gând,
să nu mă nasc, să nu cresc în pântec,
s-au rugat de mine-n genunchi!


Mărturisire

Fiecare duhovnic este o mânăstire.
Un gol care visează orizonturi
Care să îl lumineze.

În pieptul lui ard toate lumânările
Pe care le aprind cei ce caută
Calea prin întuneric.

Gura de izvor care sapă după apă
Spre a dărui sieși cale nouă
Între pereții de rouă.


Selenar

Aseară, intra luna pe fereastră
Și creștea pe giurgiuvea ca mărul copt.

Eu migăleam pe o foaie albastră
Din gânduri gânduri de trup mort.

Am făcut-o ghem și din firul ei,
Atent la fiecare mișcare de pană,
Îi mai împleteam un picior cu care
Să pășească prin seară din seară.

Aici nu existau spații drepte.
Doar onduleul mâinii ce o desena.

Albă, nepăsătoare, rece, de ghips, plină,
Înger întins pe cer, ca între pioneze
Prinsă, aseară, dintr-o altă lumină,
Luna să învieze îmi strălucea.


Canava

Ca pensula unui pictor care își dorește
să cocheteze cu avangardismul nuanțelor
în culori ce împart apogeul și extazul
concluziilor mai înainte să fi fost
rostuite de mișcarea-i angelică...

Astfel mi se întinde prin mână gândul
ce se sfârșește în degetul arătător
ridicat spre lumina stelei unde
se visează pe sine căutător.

Ție, acolo, canavaua mea prinsă în rama privirii,
îți cresc de pretutindeni ca din aripi căderi,
fiindcă mângâierea cu care te pictez
mi te redeșteaptă prin primăveri.

Ființa ce, lovită în inimă de bătaia sângelui,
răspunde cu amintirile loviturilor.

Și, când te privesc, îmi pare că porți semne
și goluri eterne în care pe mine mie
din eternitatea ta mă zămislesc.

O icoana pictată din nuanțe de întuneric
într-un ochi de nemărginite ceruri
așteptând pictorul să îi mângâie
iar adâncul ființei cu pensula
care îi dansează prin gând.


Toacă

Am ieșit să bat în limba de lemn începutul lumii.
Erau doar stele pe cer și-n turlă clopotul mut.
Starețul încă dormea. Cocoșii nu strigară străbunii.
Numai în altar veghea candela întunericul slut.

Pereții de piatră zugrăviți cu sfinți orbi se înrouraseră.
Și am lovit prima dată în limba de lemn la răsărit.
Începu firul de iarbă să crească și în tindă intraseră
Umbre cu plete neterminate și cu bărbi de argint.

Ritmat am lovit în limba de lemn către soare răsare
După care m-am pornit ca un orologiu să bat
Ocolind centrul pământului, urmărind raza de soare,
Care aleargă în apus cum gândul rătăcit și uitat.

Și loveam ca pe o tobă limba de lemn când în turlă
Clopotul cu glas divin porni a vibra din adânc.
Începură stele din cer să piară, dar, ca dintr-o surlă,
Cântec de păsări împletiră un strigăt de prunc.

Limba de lemn prinse ritm în apus și privi înapoi vie.
Se roșiseră zorii precum o floare ce da în rod.
În altar slujba tămâia și ardea lumânări de chindie.
Ziua cum începu se și sfârși la un capăt de pod.

Mâine voi da ocol iară lumii bătând în limba de lemn.
Ritmul bătăilor mele drepte va dărui ființă vieții.
Sfinți orbi, pietre reci, uși grele de fier vor fi semn
Că acolo sunt începuturile și tenebrele dimineții.


Revelație

Pe banca pe care am stat ultima dată alături de tine
Nu m-am mai așezat nici înainte, nici după aceea.

Este singura bancă dintre toate cele pe care
Mi-am întins umbrele și forma golurilor
Care încă ne leagă din nesfârșire.

În trup este asemenea tuturor celorlalte bănci unde
De-a lungul devenirii din fire m-am odihnit.

În gând, însă, e spirala ce în jurul luminii aleargă.

O rădăcină care caută în întuneric urme de vis
Și răsărituri după care nu există un alt apus.

Banca aceea de pe care, împreună cu tine,
Priveam ultimele păsări migratoare care
Nu încetau să-și caute în zbor sinele...

Un tablou tușat cu nemișcări de întuneric.


Înălțare

Printre uluci cărarea ca oțelul sclipea.
Apăsam în pas pământul până la sânge.
Urcam după o rază nevăzută de stea
Fără să știu de am să râd sau de voi plânge.

Ajuns sus îndrăznea numai tăcerea
Să tulbure distanțele fără vie măsură.
O albie plină de rufe uscate se odihnea
Lângă o tâmplă de prispă ca o răsură.

Un fântânar oferea ciuturi pline cu sete
Și carafe spumegânde cu ceruri de aur,
Arhangheli, lincși, călușari, minotauri,
Sânziene, inorogi, centauri, zâne, egrete…

Îmi amintesc că am plătit foarte puțin.
Mi-a turnat parte de cer albastru în gând.
În mâini ciutura îmi tremura ca potirul divin.
Mă împărtășeam ca un ostaș ucigând.


 

    Mircea L. Nincu este absolvent al Facultății de Teologie a Universității din Craiova.

Doctor în misiune și spiritualitate creștină răsăriteană cu specializare în fenomenologia religioasă.

Din 2001 preot paroh la „Parohia Sf. Ier. Petru Movilă și Sf. Cuv. Parascheva” din Craiova.

Debut cu volumul de poeme „Rugăciunea fântânarului singur” în 2004.