Teodor Dume - Poezii

 

Necesitatea de a fi

Am o rană pe inimă cusută
cu fire din sângele lui Dumnezeu
prin care
dacă aș vrea să mă uit
aș vedea lumea de dincolo de noi


Fântâna din care bea Dumnezeu

uneori vreau să fiu doar cel care sunt
să uit de vocile celor din jur
să-mi mărginesc gândul
asemeni cerului de peste deal
în asfințit
sau poate fântâna
zidită lacrimă peste lacrimă
din care o să bea Dumnezeu

din trupul meu firav și plâns
să împrăștii lumină
peste cei care vin însetați și obosiți
ca să privească în fântâna
din care bea Dumnezeu

sau poate aș putea fi
un om rău
măsurând înaltul cerului
cu ochii dați peste cap
ori chiar
un șarpe zelos
ce-și lasă urma dinților
pe lacrima căzută pe fundul
fântânii

dar vreau Doamne să fiu cel care sunt

nu mai am glas
trupul meu încă respiră
și va da apă
pentru fântâna zidită
lacrimă peste lacrimă
din care o să bea Dumnezeu

să nu mă faci Doamne
să obosesc în zadar
lasă-mă să fiu cel care sunt...


La capătul celălalt al firului era Dumnezeu

aseară m-a sunat cineva
cu număr ascuns
m-a întrebat despre toate cele
dar despre mine
nu m-a întrebat nimic
știa totul
chiar și cu ce costum
sunt îmbrăcat
la orele dintre noapte și zi
apoi am aflat că știe
în ce an și în ce zi m-am născut
mi-a spus "La mulți ani"
la capătul celălalt al firului
era Dumnezeu


Gândind la tata...

demult nu-l mai aud pe Dumnezeu tușind
și nici pe tata strigându-mă
să-i duc sus pe acoperiș
o cană cu apă
știu că ultima dată
când
l-am văzut pe Dumnezeu lăcrima
iar lui tata
îi sângerau mâinile și picioarele
i-am strâns picioarele de obrazul meu
și i-am oprit sângerarea
m-a privit lung
ca și când
iar aș fi făcut vreo boacănă
apoi mi-a spus:
poate că la noapte
mă va chema Dumnezeu
ca să-i duc o cană cu apă
tu ești bărbat
să nu mă aștepți că
drumul o să dureze o veșnicie...


O vorbă pentru sufletul mamei

nu știu câte zile voi mai pierde
de-aici încolo
în cimitirul în care
este îngropată mama
nu mai este loc
cândva în partea de-alături
era o bancă
pe care
stăteam de vorbă cu Dumnezeu
în zilele de duminica
cineva a mutat-o mai încolo
cu câțiva pași
și atunci hotărât
să nu mă mai așez
am cedat-o lui Dumnezeu
să mai poartă vorbi și cu ceilalți
știu că este un gest
pentru care
mama m-ar fi sărutat pe frunte
și mi-ar fi spus
ca din când în când
să-l mai invit și pe tata
să vorbim cu Dumnezeu despre sufletul ei


Umbrele copilăriei

imaginează-ți o pasăre
care și-a rupt aripa în zbor
imaginează-ți fântâna
din fața casei
adormită sub nuc
imaginează-ți fiecare brazdă
întoarsă cu plugul de lemn
și pe tata încălțat
parcă
cu cizme de lut
și mai apoi
imaginează-ți
cum ridică cu secera
spicul căzut la pământ
și pe mama cu ulciorul cu apă
strigând: haideți să beți
că nici Dumnezeu
nu poate opri timpul pe loc

imaginează-ți copilul din tine
care ar vrea
să se întoarcă în trecut...


Orașul fără străzi

prin orașul meu fără străzi
circulă moartea
de mână cu singurătatea
niciun pieton
nicio mașină
și niciun birt ca altădată
la colț de stradă
doar Dumnezeu în mână cu o cheie
așteaptă în partea cealaltă a orașului


Ultima lacrimă

mi-am sculptat anii
pe ultima lacrimă
a mamei
dar unul
nu- mi ieșea la socoteală
era anul în care
mama s-a dus
să-l întâlnească pe Dumnezeu


Ofertă incontestabilă

Când ai nevoie de oameni
nu mai e nimeni în jur
când ai nevoie
să bați mingea pe maidan
nu mai este niciun copil
disponibil
când ai nevoie de încă o zi
moartea îți bate în geam
dar cui îi pasă de viața
pe care nu ți-ai trăit-o îndeajuns...

nu oferi dragoste nu primești nimic


Ca un vis

azi-noapte cineva
mi-a bătut în geam
semăna cu mine de parcă
ar fi fost fratele meu geamăn
și mă striga
pe nume teo teo
deși nu știu de unde
îmi știa numele

îmi părea foarte cunoscut
i-am răspuns
cu blândețea unui porumbel rănit
hai îmbracă-te și intră i- am zis
spală-ți picioarele și
așază-te lângă mine și dormi

a gândit cât a gândit
apoi a dispărut ca un vis


De vorbă cu Dumnezeu

luminile orașului se sting
una câte una
rămâne aprinsă doar cea
din dreptul patului
ca să pot să văd
pilulele de pe noptiera
invadată de boli și tristeți
asistenta mă întreabă
de ce dorm pe partea cu inima
pentru că mâine trebuie
să mi se facă eco cordul și
nu o să dea bine în fața monitorului

sunt exasperat
închid ochii și-mi imaginez
o firimitură de fericire
gata zic
starea mea e una acută
iar Dumnezeu
mă privește cu indiferență
trebuie să mă conformez
că cine știe dacă fișa mea
va avea sau nu o suspiciune sau o recomandare în plus
cauza probabilă a bolii mele
e în curs de investigare
experiența îmi spune să închid ochii
și să fiu puternic
indiferent de diagnostic
și între răgazul dintre ultimile clipe
să stau de vorbă cu Dumnezeu...
nu nu știu cum să încep
cuvintele mi se dau de-a rotogolul
și sunt trist
încerc să mă apropii cu gândul
și-l rog
Doamne
semnează-mi biletul de trecere
de pe tărâmul vieții
pe cel al întunericului...
atât și nu îți cer mai mult

(text scris pe un pat de spital)


Apartamentul cu numărul 10

când rămân singur
afară plouă cu bulbuci
în apartamentul meu
doar umbra își face de lucru
se plimbă de ici-colo
și nu zice nimic
nu răspunde nici la ușă
când moartea se uită pe vizor
nu-i bai zic
o să aștept până încetează ploaia
și de teamă o să trag jaluzelele
apoi îi spun lui Dumnezeu
numărul apartamentului
în care locuiesc
deși întotdeauna am locuit
în apartamentul cu numărul


Îngăduință

azi sunt îngăduitor cu mine însumi
sunt îngăduitor și cu moartea
ba chiar
îmi voi reînoi jurământul
de fidelitate
și o voi lăsa să coboare în mine
ori de câte ori îi va fi frig
nu
nu o să-i cer nimic la schimb
decât o liniște de încă o zi
apoi poate să umble desculță
prin ceea ce încă mai sunt


Câte ceva despre mama, câte ceva despre Dumnezeu

prietenii pe care i-am avut
până de curând
s-au dus unul câte unul
fiecare în direcții diferite
ca nori
care despart cerul de pământ
starea mea e una obișnuită
cu singurătatea
ca un cui de pe care
a căzut tabloul cu cei care au fost
și numai sunt
uneori le simt lipsa
și mă umplu de lacrimi
și totuși ce i-aș spune lui tata
văzându-l cum dă norii la o parte
ca pe o perdea în plină zi ?
mă gândesc că dacă
ar sta de vorbă cu mine
l-aș întreba
ce mai face și cum o duce mama
și poate l-aș întreba
câte ceva și despre Dumnezeu


Pe trecerea de pietoni imaginară, doar eu

umblu cu un băț alb în mână
ca orbul
care-și face cărare
printre trecătorii întârziați
ce fug pe trecerea de pietoni

transpir și soarele șmecher
îmi zâmbește la fel
de parcă am fi
prieteni de o viață
pe drept zic
suntem prieteni dar nu atunci când
îmi acopăr fața cu mâna
și bolborosesc în mine
cuvinte pe care
nu le-am mai auzit niciodată

cu bățul din mâna grea
ce-mi tremură de-atâta bătrânețe
îmi fac loc să trec
pe o trecere de pietoni imaginară

nu nu port ochelari
ochelarii sunt pentru cei care
vor să oprească timpul…

Biografia autorului pe site-ul ASLRQ.