-
Eu sunt
DorA! Scriu poezii atunci când simt. Inspiraţia mea își are
rădăcinile în trăirile cele mai diverse, principalul meu
drog fiind emoția. Nu mă sfiesc să mă izolez în propriul
univers, spre a descoperi esența făuritoare de simțăminte.
Perspectiva diferită, gândirea abstractă, îndrăzneala de a
folosi simboluri, abordarea și expunerea directă a ceea ce
simt creează portalul între universul meu intim și
realitate. Pentru mine, transpunerea emoțiilor presupune o
introspecție adâncă, o privire atentă chiar și asupra celor
mai dosite trăiri, captarea fără a le altera și avortarea
lor pe albul hârtiei. Un proces complex, chinuitor, dar și
despovărător, ce permite cititorului să pătrundă în emoția
mea neșlefuită. Am început să scriu încă din tinerețea
timpurie, continuând chiar și după absolvirea studiilor
superioare, deversarea acestora având și valoare de terapie.
-
ADÂNC
Plouă
Cu picături mari, amare-acide.
Din două
Izvoare reci, adânci, aride;
Ochii,
Ei de culoarea scoarţei;
Cu amănunt
Irigaţi cu negrul eleganţei.
Conştiinţa
Se frânge-n cristale.
Dorinţa
Migrează spre gândurile sale.
Cugetul
E impertinent, inactiv.
Trupul
E indiferent, nociv.
Timpul
Stă pe loc, activ.
Redefinit,
Râul de mercur alunecă spre
Infinit
Distrugând câmpii de speranţe agăţătoare;
O nulitate
Acolo sună acum strident, acut;
Voci uitate
Închise-ntr-un pachet nedesfăcut,
Amăgitoare
Alungate dintr-un lăuntru bolnav de ură,
Hărţuitoare
Ard totul în cale, conştiinţa abjură.
Stima
A murit înecată, stoarsă;
Lacrima
A sfârşit arsă;
Discernământul
S-a îmbolnăvit;
Focul
În absurd neîntinat, s-a stins.
VALS
Goală pe străzi dezorientate
Acopăr asfaltul cu puroi copt
Gemete oarbe aburesc zarea
În urma mea, în amintirea ta
Zbor în abisul meu dezorganizat
Urlu fără voce în void
Dezertând, dezaripată cad
În lumea mea, fără amintirea ta
Tocul în prag, ochii în tavan
Un pas timid, fusta foșnește
Un tandru salut, un geamăt surd
Urma mea, uluirea ta
Un ochi frumos, un gând ascuns
Nesiguranța pariorului, teama viitorului
Schimbând perla pe o vrăjitoare
Urma mea, regretul tău
Un pas în doi la pieptul tău
Pășeam în vals amar
Călcam pe fluturi din stomac
Urma mea în urma ta
O suflare, un trup
Coordonate bătăi de cord
Un pas în alunecare
Urma mea, umbră la a ta
Pași sincron în vâltoarea vieții
Tu cadrul, eu floarea
Făuream amurgul din priviri
Urma ta, ștergând-o pe a mea
O piruetă largă terminată într-o poză fadă
Corpuri dezlipite, mâini înlănțuite
Alegeri diferite, destine împletite
Urma ta, departe de a mea
În brațe cu ea, în gând cu mine
Deșiri firul predestinat
Sub vraja ei, departe de sclipirea mea
Urma ta, voind să o uite pe a mea
Singurătatea mă sugrumă
Plămâni pietrificați lichid
Îngreunează văzduhul
Urma ta nu o mai cunoaște pe a mea
PRIORITATE
Într-o intersecție de gânduri
Se discută zgomotos
De ce trebuie să fie
Dar nu este aievea.
Într-o intersecție de crengi
Pun țara la cale niște frunze veștede
Nefiind destulă culoare
În ochi ce le răzbat nefiresc.
Într-o intersecție de drumuri
Căile s-au oprit rătăcite
De amintirile sângelui copt
Din picioarele ce le-au blamat decenii.
Într-o intersecție de ape
Râuri se învolbură înfumurate
Căci numele le-au fost furate,
Iar amintirile trădate.
Într-o intersecție de vânturi
Se clădește un nou sens
Pentru cei ce vor să scape
De ale sorții blestemate năframe.
Într-o intersecție de culori
Petele se plâng că sunt banale.
Nu pot străluci – n-au valoare
În ochiul unui expert.
Într-o intersecție în mine
Voci mă întreabă ce sunt acum
Umanitatea mi-am pierdut,
Iar golu-mi se mărește tăcut.
POSTULATE
Insule uitate în buclele mării,
Sub incendiul asfințitului,
Pledând nevinovate
În ireversibila curgere
A timpului liniar.
Scaieți de ploaie
Se agață de cetate.
Plâng văduve după feciori
În datul existențial
A legii coexistenței.
Și ninge în furtună,
Ninge cu lacrimi
Cristalizate efemer
De focul aspru
În exacerbarea eliberării,
A evocării eterne.
PREȚUL VIEȚII
Prin tufișuri, printre iele,
Se ascund întunecate
Vipere de cer uitate
În amurguri măcinate.
Gândind ca un nebun absurd
Cu ochii grei, cu pleoapele umflate,
Mergând alene pe trepte abuzate
Respir spre a grăi pe neștiute.
Pe ace de brad
Lacrimile-s înghețate.
Au rămas fiicele pământului nesărutate;
Uniuni sacre timorate.
Un greiere ici, o vrabie cântă,
Un mugure colo, iar gerul se înduplecă.
Viața renaște, dar timpul tot taie
Piloanele vieților la întâmplare.
Cu zâmbetul stors, cu patima aprinsă,
Las ultimul dor încet să mă cuprindă.
În abisul negru alene mă afund;
E liniște și pace –
De aici nu mă mai duc.
REALIZARE
Mi-am dat seama
că toamna a venit
Când o frunză aurie
mi-a mângâiat în zbor
viziera străvezie.
Am simțit iarna
Când mirosu-i de ger
mi s-a împrăștiat prin piept
Iar fumul greu din hornuri
în păr cenușă-mi așternea.
Am văzut primăvara
prin ochii rândunelelor
risipite pe bolta umedă
de emoția renașterii
Într-un cadru atemporal.
Vara mi-a înfierat
cu raze fierbinți
pielea consangvinizată
de uitarea originii
începutului mistuitor.
Sfârșitul mă cheamă
uitarea mă strigă
Abisul îmi va fi sălașul
dorințelor neîmplinite,
a nopților tăgăduite pieirii.
SPRE CALM
Liniște absurdă, un pix pe hârtie
Viața se naște, durerea învie
Condeiul dă logica, faptele apar
Odată cu ele, suflete dispar
Căutând mereu asiduu
Nu mă mai găsesc în mine
Atât de aproape de apus
Găsesc un adevăr ambiguu
Cu inima calamar
Cu lacrimile calcar
Dezamăgindu-mi firea
Natura mi se împotrivește
Alungată-n singurătate
Cu ultima scânteie de luciditate
Mă zbat, plâng, urlu, dau din coate
Scăparea-i doar în moarte...
Totul răcește, dispersarea apare
Autoliza se dematerializează
Înfrigurarea devine sicriu
Moartea se naște din auriu
În ceasul cel din urmă
Avere n-am să-mpart
Îngrămădită-n haine, cu gulerul călcat
Singură-n singurătate eu voi fi plecat
Cald, liniște –
greutatea dispare
Calm, lumină –
liberarea apare
Carnea arde
Trupul se mistuie
Sufletul în flux viu adie –
Eternitatea mă îmbie
CUMPĂTAREA NEDORITĂ
Raza soarelui sărută cu ardoare
Coaja tare a fructului necopt,
Se foiește de plăcere
Se înroșește, dar mai cere;
Crapă.
Marea sărută cu îndrăzneală stânca
O îmbrățișează vrând să o cuprindă
Piatra, sfioasă, se lasă dominată
Nisipul îi e martor grăitor al patimii;
Sfărâmată.
El îi sărută carnea moale
Era totul și nu-i va lăsa hoitul
Pe mâna celor ce n-au cunoscut
Ce-nseamnă absolutul;
Tragic.
ÎNCREDERE
De veghe peste inimi fade
Omagiu al durerii pe creste ampulare
Stâlp înlănțuit de raze
Copac crescut cu greu,
de brumărate roade.
Felinar aprins sub stele
Cuget cu aripi moarte
Captiv în colivii de lumină
În drum, la sufocare,
în ultima reverie.
RISIPITĂ ÎN ABIS
Cenuşa-mi se pierde în vânt
În timp ce eu răscolesc
Pagini de cer uitate
Încercând să te găsesc
Nepângărit de lumina lumii.
Să nu-mi uiţi amintirea...
Căci alături de tine voi fi
Călăuză să-mi fii
Prin noaptea grea de raze
Să-mi găsesc liniştea...
Dar... să te găsesc...
Înainte să sfârşesc...
Risipită.
ÎMPLINIRE
Ea-l adoră
Dar nu vrea să-i dea speranţe
Deşănţate.
Căci ea nu-i om
Ci doar cenuşa unor idealuri
Incinerate.
Ea e moartă
Dar trăieşte-n lumea ei de artă
Singură.
Căci ea a fost om,
Dar trădată, s-a refugiat în sine
Pierdută.
Ea vrea pentru o zi
Măcar, să fie om, să-l poată
Iubi.
Căci ea nu are suflet
Și tot ce-o leagă de umanitate şi de el e
Moartea.
FLAMBARE ÎN VID
Luna atârnând
Stă şi se întreabă
Oare cât mai plâng…
Teii mângâie
Cu frunze-ngălbenite
În tristeţea mea, lacrima învie…
Nisipul freamătă
Și îmi îmbracă zadarnic
Lacrimile irosite…
Licuriciul pâlpâind
Mă întreabă unde merg
Căci flacăra s-a stins…
