Ilie Viorel Stănică (TEGO)

Ilie Viorel Stănică (TEGO) - Poeme


Din volumul în lucru “Ziduri sub oase”

Colț de primăvară

le-au pocnit muguri de aripi peștilor pitiți sub pietrele amorțite și-au scos la vedere mărgele argintii au fost de ajuns un zâmbet de soare și câteva brazde desenate pe cer de pe care stau să cadă exfoliate culorile tulburi ale norilor care au hibernat în pielea rece de șarpe cosmic se topesc rășini pe scoarțele aspre ale ramurilor aplecate a rugă spre buza pământului în miros de cetină și din seva lor care a început să curgă lăstarii se înalță în filigrane verzi tremurânde spre ochiul de lună târzie un ghiocel sfios își scutură fracul de care s-au prins frunze putrezite și pozează într-un personaj misterios mai ales că pe seară are întâlnire sub o ferigă cu vecina lăcrămioară peste toate se scutură vântul de parcă l-ar trece un fior din aducerile aminte de pe vremea când a stat înțepenit ca nu cumva să strice dansul fulgilor de nea


Filă de jurnal

pe unde umblam până când timpul devenea un punct lăsam felii din trupurile noastre contaminate momeală pentru îndrăgostiți să le furam dorințele de fapt știam că erau provizii pentru atunci când vom deveni imuni și vom putea respira unul fără celălalt mie îmi plăceau simfoniile mai mult pentru că mi te închipuiam cum ții între coapse violoncelul în care mă transformam când închideai ochii să-i simți vibrațiile tu preferai vinilul din care se spiralau acorduri de jazz muzica asta rămâne în cameră așa cum rămâne aroma fumului de țigară îmi spuneai noi nu aveam povestea noastră pentru că nu acceptam începutul acela cu a fost odată așa că am decis să avem doar un jurnal dimineața găseam cuvintele îmbrățișate șoptindu-și la ureche despre cât dor au simțit în al nopții somn tu ce-ai făcut cât timp eu am dormit? am dormit, îmi răspundeai cu cine? cu tine, prostuțule! așa începea o filă din jurnalul nostru ... și-ar mai fi fost dacă nu am fi deschis ferestrele nu s-ar fi risipit aerul și nici n-am fi auzit muzica clopotelor de atunci cuvintele au fost tot mai puține până când am scris pe o filă de jurnal doar atât a fost odată


Ziduri sub oase

în fiecare oraș este un oraș vechi și un altul nou ăla vechi se subțiază până devine cartierul vechi apoi pe la periferie moloz până când crește un corcoduș pe acolo și ai impresia că e lumea în cea de-a opta zi dar e doar un loc de stat la umbră pentru un vertebrat care încă mai are toate coastele printre clădirile noi sunt păstrate câteva clădiri vechi chiar și unele ziduri dărâmate și dacă-s mai multe zicem că acolo-i centru vechi chiar dacă centrul s-a mutat într-o altă parte a globului e ca în jocul ăla cu bețele în care încerci să iei cu tine marginile ca să ai ce aduna la urmă în mijloc nu te arunci ca să nu dai rândul complicat mai este să fii oraș peste un alt oraș peste un alt oraș până când devii zonă de interes pentru arheologi și te caută ăia prin măruntaie ca să vadă pe unde își doseau strămoșii averile că de nu le-au dosit le-au găsit căutătorii încă de pe vremea ruinelor nimic nu s-a schimbat au pus în urmă cu mii de ani oasele peste ziduri casele peste oase iar acum săpăm să facem poze așa și peste alte mii de ani ne vor scoate la iveală unii care ori ne vor considera zei ori proștii pământului că după noi nu se știe și bine e că nu se știe altfel la cât de pătrunși suntem de propria aură ne-am pregăti osanalele sub toate formele posibile ca să fim siguri că la noi se referă


Eu, piatră şi frunză

să vorbesc despre mine altfel decât despre piatră ar fi ca şi când aş mai fi o mână de praf peste care nimeni n-a suflat aș fi un neîntreg fără adânc şi fără nemărginirea tăcerii să vorbesc despre mine altfel decât despre o frunză ar fi ca şi când n-aş fi sorbit din izvoare seva mugure n-aş fi fost fructului nu i-aș fi ocrotit creșterea nu m-aș fi răsucit către soare tot mai șters de toamnă și nu m-aș uita învățând zborul spre ramul pe care zăpada a încolţit


Cândva am fost o casă din lemn și pământ

în copaie copilul sac de cânepă așternut lemnul cu venele crăpate cântec de leagăn un șuier vânt în noaptea mătase toate acestea demult paie fără rugină aur ascuns prin saltele alb de perete negru de fum desenul icoanei în umbre joc de iele podeaua de scrum povestea ascunsă pe chipuri lampa în clocot de foc preșul cuprinde eternul brazdă de câmp plin de flori în toată tăcerea pocnește lăstar de iubire


O piedică în calea uitării

de unde priveam pământul pătrundea apele până la orizont părea un drum către capătul lumii mi-am sprijinit genunchiul și-am apăsat să îmi rămână gustul locului în durerea pe care o simțeam până în os ori chiar mai adânc într-un gest al prețuirii pentru ceea ce-a fost piedică în calea uitării am închis ochii să revăd tot ce am petrecut pietre nu am întors ramuri nu am rupt n-am scrijelit pe stâncă... în urma mea fiecare pas era înghițit de următorul ce dezamăgire pământul acela pe care l-am văzut era doar o insulă în depărtare priveam de pe mal către ea cum stătea lipită pe acel orizont și-mi părea un capăt de drum al apelor care îmi udau tălpile afundate în nisip unde am rămas să-mi prindă rădăcini gustul cuibărit în oase


Din volumul în lucru “Exerciţiu de leac”

Despre fericire, data viitoare

ce este fericirea pentru tine? o fi împletirea unor cuvinte bine aranjate, ori doar gândurile care te pătrund în timpul cât reușești să zbori, chiar și numai dacă zborul tău este o cădere. poate că-i clipa aceea când te trezești dintr-un vis despre nefericire, în care priveai cum furnicile aleargă înșiruite, despre care ai să afli mai târziu că se aflau în dansul fericirii, dar tu, ascuns, le numărai doar pentru a nu pierde jocul supraviețuirii. dar... asta este doar despre o zi. în toate celelalte cauți să ai câte o mască. dacă ai ști câte vor urma ți-ai face un depozit ori, poate și mai mult, le-ai fabrica, dar, chiar și mai bine, le-ai crea, iar chipul fericirii l-ai alege folosind conceptul asemănării. ce este fericirea pentru tine? o fi atâtea încercări în care să deslușești că nu știi sau nu poți, până când alegi să nu lași nimic întâmplării și hotărăști că Dumnezeu este unul dintre noi, că rând pe rând ne lasă să-i jucăm rolul, în felul nostru; oricum n-am ști altfel, iar el, în timpul ăsta, caută fericirea, să o aducă printre noi, să-i simțim gustul. dar asta va fi în altă zi și de aceea îți spui că fericirea este altădată.


Hora

dacă nu ai o lume perfectă cauți una mai pe margine acolo unde oamenii încă mai dansează în ploaie îl iei de mână pe cel din stânga îl iei de mână pe cel din dreapta și te pierzi într-o horă nebună lăsând să îți curgă pe frunte pe obraji pe umeri șiroaie amestecate cu lacrimi despre care nici nu vei mai ști care sunt ale tale și asculți și asculți și asculți acorduri pe care în mijlocul acestei lumi le-ai aflat și știi durerea cântă doar celui aflat în suferință pentru ceilalți este mută


Trup de lut

o brazdă adâncă gândurile-mi ară ar trebui să las acolo sămânța nespuselor să o păstrez sub un giulgiu până când va germina în cuvinte întregi care ar putea să zboare dar nu ca baloanele din iarmaroc să zboare ca rândunicile atunci când la început de toamnă își scriu peste albastrul înalt povestea care-a început de astă-primăvară mi-ar trebui o mie de vieți în una să tac în alta să spun în una să acopăr în alta s-adun tot ce am semănat sub toate brazdele grăunțele rămase-n așteptare de soare și ploi după ce-au stat adormite sub zăpada ultimului anotimp din cealaltă viață


Vis dezbrăcat

hainele pe care nu le-ai mai purtat să mă despart de ele nu pot aștept să le mai îmbraci o dată cred că unele ți-ar fi largi altele strâmte dar oricum ar fi aș vrea să te văd cum le probezi să-mi aduc aminte povestea lor și a ta le pun pe pat mă acopăr cu ele și visez culorile tale mă pătrund iar eu rod din fibrele țesute pe care tu le porți și caut să te ating cu buzele să te gust dar te pierzi în toate cele ce sunt îți pui haine noi să te arăți lumii lumea este multă și se uită la tine doar cei cărora le-au ars hainele în focul dorului doar ei te și văd... un gând într-un vis dezbrăcat primesc un colet pe care scrie destinatarul nu a fost găsit la adresă îl desfac sunt hainele tale pe care nu le-ai mai purtat demult


Încredere

dacă îl ții de mână ca pe un copil e un copil îi dai drumul când se împiedică de o floare nu-l cerți floarea nu o rupi îl înveți să mângâie culorile și îi arăți petalele care se joacă în vânt îndemni s-alerge după ele dacă îl ții de mână ca pe un om mare e un om mare frunzelor care îi cad peste umeri nu le ceri socoteală pe aceea rătăcită prin părul lui o iei și îi mulțumești cu un zâmbet nu-i grea povară dar îți place jocul de-a fi cumva din mâna aceea îți sorbi seva și mai crești în petale s-au spulberat mâinile și-ntre frunze s-a rătăcit linia vieții dimineața soarele a topit respirațiile spre seară mănuși de mătase mângâie nervurile palmelor veștejite iar tu visezi și încă îl mai ții de mână


În fața blocului

dacă ar fi să jucăm șotronul iubirii aș ocupa cu inima mea pătrățelul de lângă cel ocupat de inima ta și-aș sări într-un picior peste misterul care pulsează între ele m-aș lăsa învins doar să te văd râzând atunci când îți iei prada și-o duci să petreacă noaptea alături de tine a doua zi te-aș ruga să-mi dai inima înapoi să ne mai putem juca o dată


Schimb

îngerii care au tăcut nu au uitat vorbirea nici în temnița muțeniei nu sunt își vorbesc doar între ei sătui de zarva unei lumi muribunde au prins gustul tăcerii atunci când au ajuns în lumea aceasta unde mirosul de putregai și ură se înălța într-un abur atât de dens încât aripile n-au avut scăpare prea grele și îmbibate le atârnă pe spate de la ei au învățat unii oameni dârzenia și că lupta nu este cu moartea ci cu neputința lor în fața acesteia de la ei au învățat să citească poemele scrise în Braille să poată privi zarea cântată în versuri în semn de recunoștință oamenii le-au desenat contururi în care îngerii zboară


Alegere

cântecul alege cine să-l asculte așa cum razele de soare aleg cui să mângâie chipul cum apa alege cui să potolească setea iar cerul cărei inimi să-i primească ruga cântecul alege în care clopote să răsune iar clopotele clopotele prind în umbrele lor aripa luminii și lumina astfel rănită lasă pe obraz lacrima să cearnă clipele-n oftatul celui care le ascultă toate acestea te-au ales pe tine încă de pe vremea când dormeai printre stele și-au pătruns în miezul ce-ți creștea înainte să ți se prindă carnea în chip toate te-au ales tu le-ai primit?