Ploua și fulgera ca într-un câmp deschis. Drumul principal aproape că nu se vedea şi se putea confunda cu o simplă ață. Oricum, orice drum se pierde în orizont. Numai acesta se pierdea în culoarea norilor.

Între două vise rezemate de un început de uitare, firele de iarbă stăteau drepte ca o lumânare în cerul închis. Un fulger se pierdea pe drumul satului și alerga dezorientat spre orizont. Ploaia leneşă, mocănească, din marginea norilor, lăsa în urmă cerul lăuz și îndoia cuiele vântului obraznic din poarta lui Bunei, poartă care se închidea și se deschidea cu mânie, producând un zgomot, un scârțâit ca de marți, precum Lăbuș când bătea tobele sparte și epuizate la balurile de sărbători.

În casa micuţă, cu ferestrele vopsite în albastru, era o liniște desăvârșită. Doar focul trosnea în sobă. În fereastră, printre mușcatele înflorite, roșii, se vedea din drum chipul blajin al lui Bunei, care privea iscoditor drumul. Stătea în genunchi în pat și cu mâinile pe speteaza patului. Patul acoperea jumătate de cameră, în cealaltă jumătate aflându-se o sobă din cărămidă și un dulap în colțul din stânga, la intrare. Tot mobilierul, inclusiv masa rotundă și scaunele tip taburet, erau făcute de el.

Privea cu o bucurie copilărească ploaia care lovea puternic geamul ferestrei, apoi se frângea în minuscule râuri și se pierdea în gergeveaua mâncată de carii. Zâmbetul de pe obrazul alb, subțire, întins ca fundul unui prunc, înflorea ultimele ore ale zilei de joi, zi care căuta scuze să se retragă.

—E pe ducă și ziua asta…, zise Bunei cu o ușoară părere de rău.

Își întoarse privirea spre Gherghina, consoarta lui, care moțăia pe un taburet cu trei picioare, la gura sobei, cu rochia trasă peste pulpe, mult din sus de genunchi, de i se vedeau jartierele de la ciorapi, jartiere din elastic din acela lat și cusut cu ață neagră de papiotă. Stătea așa, cu picioarele larg desfăcute, de parcă voia să-i intre toată căldura în fund. La piciorul drept i se desfăcuse ciorapul din jartea și se îngrămădise la gleznă tot, de-i rămăsese piciorul gol-goluț. Se vedea un fus de picior, semn că picioarele-i fuseseră odată frumoase. Acum carnea abia se mai ținea pe os, era zbârcită rău şi atârna așa, bleagă, pe os, fără vlagă.

Flăcările din sobă jucau voioase. Lemnul de salcâm dădea o căldură și un miros plăcut. Când vântul de afară se învârtoșa, întorcea tot fumul pe horn înăuntru, în casă, sub fusta Gherghinei, de ziceai că parcă dinadins stătea așa, să nu se împrăștie fumul și cenușa în cameră.

—Radu parcă-i turbat, continuă el. A ieșit pe năpasta asta afară. Unde s-o hi ducând? Numai cu tine seamănă. Hait, Doamne, iartă-mă! Nici n-o hi al meu, că prea fără glagorie umblă. Na, uită-te la el!

Gherghina părea că nu-l aude. Dădea cu mâna spuza de pe picioare, căci se năpustea sub rochia ei de la umflătura de vânt. Mai că îi ridicase rochia în cap, de i se vedeau chiloții din ștergar, dar ea nu se sinchisea. Doar suflă cu putere contra vântului și cenușa se ridică în cameră, iar fumul se împrăștie, de-i intră tot în ochi.

—Da’ ce zici că face Răducu? întrebă Gherghina într-un târziu, frecându-se la ochi cu ambele mâini.

—Ei, hait! Ăsta ne fură lemnele. Şi-a pierdut orice rușine. Îi arat eu lui, grijania mamei lui! zise Bunei mâhnit din cale afară şi ieşi pe ușă direct în ploaie.

Bunei îi făcuse casă lui Radu lângă ei. Rupsese o bucată de pământ din lotul lui și-i făcuse casa cu mâinile și cu banii lui. Numai să fie “copchilul” lângă ei, toiag la bătrânețe. Numai că Radu, din cei cinci copii ai lui, se alesese și bețiv, și leneș.

—Ce faci, mă, aici? Cade pădurea pe tine și tu furi de la mine? Nu ți-e rușine, nu ți-e rușine, nu ți-e rușine… repeta Bunei cu respirația sacadată, privind cum Radu arunca lemnele peste gard, în curtea lui, fără să se sinchisească de prezența lui.

—Ce vrei, mă, ce vrei? Nu am avut timp să mă duc după lemne…

—Dar de băutură ai avut timp? Să dormi ai avut timp? mai zise Bunei apropiindu-se de Radu și încercând să-i ia din mână un lemn.

—Du-te, mă, de aici! îi zise Radu și îl lovi ușor cu pumnul în piept. Ai lemne să te speli pe cap cu ele. Iau și eu câteva. Ce-are?

Între vise, un fulger se aprinse și-l lovi puternic în moalele capului. Pe fața lui Bunei apăru o grimasă: uimire, mirare, consternare. Așa ceva era de neconceput. Să-l lovească fiul lui…. Simțea că nu mai avea aer, că se sufoca. Făcu stânga împrejur și, abia ținându-se pe picioare, ca un om beat, păși cu greu spre casă.

Ploaia se oprise deodată. Nici nu-și dăduse seama când. Pe cer niciun nor. O lumină plăcută, suavă se întindea peste sat. Intră cu greu în cameră și se prăbuși pe podeaua de lut. Gherghina se ridică speriată de pe taburet.

—Ce-i, ce-i?

—M-a lovit băiatu’… Mă doare sufletul… Cum să dea băiatul meu în mine?!... Fura lemne…

—Cum te-a lovit? întrebă mirată Gherghina, încercând să-l ridice în pat.

—Cu palma închisă, cu palma închisă… zise stins și-și pierdu cunoștința.

—Îu, săriți că moare! strigă ieșind pe ușă. Radule, vino, că moare tac-tu!

Radu stătea nepăsător, în fund, pe pragul casei lui.

—Lasă-l, bre, ce ai văzut matale drac bătrân mort?

—Vino, mă, mamă, vino măcar să mă ajuți să-l pun în pat!

—Nu vin, bre, nu vin.

Gherghina s-a chinuit singură și l-a urcat în pat. De atunci Bunei nu s-a mai ridicat din pat. Nu-i ieșea din minte sau, poate, doar acea imagine îi rămăsese, căci spunea întruna: „Mă doare sufletul rău… A dat băiatul meu în mine… Mă doare sufletul…”.

Gherghina a chemat doctorul și femeile din sat să-l descânte. Degeaba. Fix după două săptămâni, tot într-o joi, în joia firului de iarbă, nimic nu a mai contat. „Cum să dea băiatul meu în mine?... L-am crescut degeaba… I-am dat totul și el…”. Cu acest gând rostit abia perceptibil, Bunei părăsi lumea.

Radu, ca un câine hămesit, în coada convoiului care-l ducea la cimitir pe Bunei, plângea și se ruga Domnului să-l ierte. Când rudele și-au luat rămas bun, Radu, cu sfială, s-a apropiat de coşciug. Şi-a privit tatăl pentru ultima dată, cu sufletul dărâmat. Bunei începu să lăcrimeze. Toată lumea a văzut și s-a închinat.