Eugène – Scrisoare către dictatorul meu
(traducere de Dumitru Scorţanu)
Născut la 15 iulie 1969 la București, Eugène Meiltz a plecat în 1975 în Elveția pentru a-și urma părinții, care fugiseră de dictatura românească a lui Nicolae Ceaușescu în 1974, începînd deci o nouă viață la vîrsta de șase ani. După ce a studiat, la facultatea de Litere a Universității din Lausanne, limba franceză, filozofia și istoria artei, el a lucrat ca ziarist la radioul Elveției francofone și la diferite cotidiene, dedicîndu-se apoi aproape în întregime scrisului. Din 2006, predă la Institutul Literar elvețian din Biel. Acest scriitor elvețian francofon de origine română concentrează în sine caracteristicile unei identităţi mixte. Fiu al unor azilanți politici, el s-a format ca om deplin într-o țară occidentală dezvoltată, în limba franceză, avînd totuși la bază limba română ca limbă maternă. Această întrepătrundere dintre înnăscut și dobîndit i-a construit o personalitate cu o sensibilitate complexă, în care se îmbină cele două specificități ale bătrînului nostru continent, estul și vestul.
Nedumerit, el a urmărit la televizor răscoala populară de la București din 1989, farsa din procesul dictatorului căzut și execuția brutală a acestuia. Eugène trăiește, fiind cetățean elvețian, pe malul pitorescului lac Geneva. Dar dictatorul României, care a înrobit țara și a modelat astfel și soarta lui Eugène, nu îi permite să se odihnească nici măcar acum, deși aflat în mormînt de atîta vreme. Eugène citește, călătorește și scrie pentru a se elibera din ghearele sale; a compus piese de teatru, romane, rubrici și primul său roman: Valea tinereții. La cincizeci de ani a aflat de la mama sa că el îi datorează viața dictatorului, pentru că fără interzicerea strictă a avortului de către Ceaușescu în 1969, ea nu ar fi dus sarcina la termen. Eugène crede că îi datorează ceva lui Ceaușescu. El vrea să risipească această „vinovăție iritantă” cu o epistolă deschisă. Scrisoare către dictatorul meu este o examinare a cicatricilor produse de o dictatură, fiind un text caracterizat de umor, furie și umanitate.
Pentru volumul Lettre à mon dictateur (apărut în 2022 la editura elvețiană Slatkine), Juriul federal elvețian pentru literatură i-a decernat în 2023 Premiul elveţian pentru literatură. Conceput sub forma unei scrisori adresate dictatorului român Nicolae Ceaușescu, volumul prezintă relația autorului cu umbra care a planat asupra vieții sale și a parcursului său de emigrant. Este o puternică mărturie, concepută ca o scrisoare deschisă adresată celui care le-a marcat viețile celor născuți în România.
Prezentăm un fragment din traducerea în limba română apărută în 2024 la editura Fides din Iași.
Nicolae,
M-am născut în țara pe care tu ai tiranizat-o timp de 22 de ani. Părinții mei au fugit din cauza poliției tale politice care spiona și teroriza populația. La vîrsta de șase ani, m-am alăturat părinților mei în Elveția, o țară care nu are încredere în lideri și își schimbă președintele în fiecare an. Tu ai fost împușcat în anul în care eu împlineam 20 de ani. Astăzi am 52. Sînt 32 de ani de cînd te afli în groapă, Nicolae.
Am devenit o persoană care probabil nu ți-ar fi plăcut. Poveștile mele evocă absurditatea lumii. Ador ironia și consider că autoderiziunea este binevenită. Pe scurt, mă mîndresc cu faptul că nu am nimic în comun cu tine. Și totuși, îți datorez ceva. Am o obligație. Deranjantă și iritantă.
La început, povestea noastră era frumoasă. Chipul tău apărea pe afișele lipite pe ziduri, pe palisade și pe pînzele mari acoperind fațadele clădirilor. Nu era bulevard în București fără portretul tău. Pietonii, pasagerii din tramvaie, automobiliștii îți admirau isprăvile.
Conduceai un tractor pe un cîmp de grîu auriu. Dădeai drumul unui porumbel deasupra unei fabrici. Te aplecai spre un grup de școlari care te sărutau oferindu-ți buchete de trandafiri. Îmi surîdeai de la fiecare colț de stradă. Acasă, pe ecranul televizorului alb-negru, chipul tău se ivea în fiecare zi. În cabina de pilotaj a unui vapor imens, țineai cîrma pe care ți-o cedase, umil, căpitanul. Dădeai ordine generalilor purtînd caschete mari și care te ascultau cu o atenție incredibilă. Urcai în avioane sub blițurile fotografilor. Coborai grăbit dintr-o mașină lungă și neagră. Cocoțat pe balconul unui palat, salutai mulțimea care plîngea de bucurie ascultîndu-ți discursurile. Cu un zîmbet carnivor, pozai lîngă ursul carpatic pe care tocmai l-ai împușcat.
Toată lumea te iubea și nu aveai teamă de nimic. Aveam impresia că Dumnezeu face parte din familia mea.
Propaganda comunistă nu funcționa doar pentru copiii de cinci ani.
La începutul domniei tale, în 1965, popularitatea ta nu era falsă. Poporul tău chiar te iubea. Trei ani mai tîrziu, cînd Moscova a trimis tancurile pentru a zdrobi Primăvara de la Praga, România a fost singura țară din Pactul de la Varșovia care nu a trimis trupe. Mai mult! Ai condamnat public represiunea organizată de Kremlin: „Pătrunderea trupelor celor cinci țări socialiste în Cehoslovacia constituie o mare greșeală și o primejdie gravă pentru pacea în Europa, pentru soarta socialismului în lume“, ai strigat tu din balconul sediului Partidului Comunist Român din București. O mulțime extrem de mîndră te-a aplaudat.
Pactul de la Varșovia, blocul din Est, U.R.S.S., zidul Berlinului… Te avertizez, Nicolae, cuvintele acestea au iz de formol. Astăzi, tinerii europeni nu își imaginează că întreg continentul a fost tăiat în două timp de decenii.
M-am născut în blocul din Est, cu șase zile înainte ca Neil Armstrong să pună piciorul în Marea Liniștii. În acel faimos iulie 1969, România era singura țară din blocul sovietic care a autorizat difuzarea televizată a aselenizării americane.
Mi-i imaginez pe ginecologii și infirmierele din maternitate cu ochii ațintiți la micul televizor instalat în cabinetul directorului. Îmi imaginez nopțile albe ale personalului de gardă: o fi decolat racheta Apollo? O fi deja capsula pe orbită în jurul Lunii? S-a detașat oare modulul lunar? A aselenizat? Au ieșit astronauții? Au pășit pe lună? Datorită ție, primele mele zile pe pămînt s-au petrecut într-un fel de veselie cosmică. Îți sînt recunoscător pentru asta.
Din punctul de vedere al mamei, lucrurile nu s-au derulat chiar atît de calm. Bebelușul care eram se prezenta rău: cu picioarele în față. Prea nerăbdător să descopere bucuria toboganului. Imposibil să mă întoarcă. Medicul ginecolog a trebuit să se decidă: peridurală și cezariană. Operația a decurs bine. Mama nici nu a gemut și nici nu a țipat ca atunci cînd s-a născut fratele meu mai mare. Totuși, ea avea o senzație îngrozitoare. De parcă i-ar fi mutat cineva din loc măruntaiele cu mîinile. În cele din urmă a leșinat. S-a trezit cîteva ore mai tîrziu în cuptorul salonului comun. Cele două ventilatoare din tavan hotărîseră să facă grevă.
Părinții mei locuiau lîngă Gara de Nord, într-un fost atelier de artist. O singură cameră de 20 de metri pătrați, cu chicinetă și o baie de mărimea unei cești de cafea. Sobă de teracotă într-un colț al încăperii, care trebuia alimentată cu lemne. Rezerva de lemne era ascunsă sub dușumea: o pivniță cu pardoseala de lut în care se intra printr-o trapă.
Nimic în comun cu locuințele tale opulente. Ca un nesătul de lux, treceai de la palat la vilă și de la castel la cabana de vînătoare. Nemulțumit să călătorești prin draga ta patrie, te invitai la puternicii acestei lumi. De la șahul Iranului pînă la marele cîrmaci Mao, pe cîți nu ai îmbrățișat călduros? Cum nu erai „aliniat“ la politica Kremlinului, președinții occidentali te adorau. Îți dai seama, Nicolae? Ai călătorit în Statele Unite mai des decît regina Angliei!
Jos pălăria. Știai să-ți aranjezi ploile.
În mai 1968, Charles de Gaulle te-a vizitat timp de o săptămînă. Fumul mașinilor incendiate sufoca Parisul; Cartierul Latin dispărea sub baricade; studenții aruncau bolovani din pavaj în cei 6.000 de jandarmi CRS (Compagnies Républicaines de Sécurité) veniți să-i aresteze; Sorbona era ocupată de studenți care dezbăteau febril; nemulțumirea din universități amenința să se întindă și la clasa muncitoare. Totuși, de Gaulle nu a găsit nimic mai urgent decît să zboare la București. Sîmbătă, 18 mai, în timp ce un milion de muncitori în grevă paralizau Franța, Charles de Gaulle a mers la Universitatea din București. A fost aclamat de o mulțime de studenți încîntați.
În vara următoare, președintele Nixon a venit să-ți facă o mică vizită de două zile. Mii de studenți din toată America îl huiduiau pe acest președinte umilit, care trimisese o jumătate de milion de soldați americani să pîrjolească Vietnamul cu napalm. Dar, la Universitatea din București, Nixon a avut dreptul la ovații prelungite!
Îmi imaginez cancelariile occidentale transmițîndu-și unele altora informația: „Sînteți criticat în țara dumneavoastră? Vă detestă tineretul? Nu mai îndrăzniți să coborîți din limuzină în propria voastră capitală? Nu mai ezitați: oferiți-vă o baie de mulțime în România lui Ceaușescu. Aplaudimetrul la maximum. Ambianță binevoitoare, garantată“.
Să nu blamăm tineretul român aclamîndu-l pe Nixon. Aceste revărsări de bucurie față de președinții străini dovedeau mai ales dorința de deschidere. Libertatea de circulație fusese anulată o dată cu proclamarea Republicii Populare Române, după cel de-al doilea război mondial.
În 1961, construcția zidului traversînd Berlinul a servit drept simbol pentru întregul continent. Numit „zidul libertății“ de către Germania de Est care l-a ridicat și „zidul rușinii“ de către germanii din vest. Liberi, fiind zidiți de vii? Propaganda comunistă îndrăznea orice.
Totuși, în România pe care o conduceai, erau tolerate unele scurte călătorii în străinătate. Pentru a se asigura revenirea acasă, direcția pentru pașapoarte se baza pe o regulă simplă: separarea rudelor. Dacă era vorba despre un cuplu fără copii, atunci unul dintre cei doi parteneri trecea granița, în timp ce celălalt rămînea în țară. Dacă era vorba despre o familie, atunci părinții călătoreau fără copiii lor. Întoarcere garantată.
Atîta doar că n-a ținut.
Tata și cu mama au obținut o viză turistică de 30 de zile. Fratele meu – în vîrstă de șapte ani – și cu mine – în vîrstă de cinci ani – fuseserăm lăsați în grija mătușii, unchiului și a bunicii noastre. Părinții mei au părăsit capitala ta într-o dimineață însorită de iulie 1974. În Renault-ul lor 8 fabricat în România sub marca Dacia 1100, au condus spre orașul Timișoara, în vestul țării.
Ei au plănuit o mică regie pentru vameșii tăi. După cum îți amintești, cu siguranță, cetățenilor tăi li se permitea să scoată doar o mică sumă de bani din țară. Prin sondaj, vameșii percheziționau vehiculele. Dacă suma autorizată era depășită, surplusul trecea în buzunarele lor. Tatăl meu și mama și-au etalat sărăcia, punînd două pleduri pe bancheta din spate:
— N-avem nici cît să dormim măcar o noapte la hotel. Vom dormi în Dacia.
— Bine, bine. Circulați.
Am să-ți încredințez un secret, Nicolae. În realitate, tata și mama au ascuns un fișic mare de dolari în bagajele lor. Vrei să știi unde? Astăzi fapta s-a prescris. Îți pot dezvălui că dolarii erau aproape la vedere, în borcanul de Nescafé! Ce zici de asta? Curcanii tăi n-au bănuit nici o clipă nimic.
Părinții mei au condus în Ungaria ca printr-un tunel în flăcări. Cu accelerația apăsată pînă la podea, au străbătut ultima țară din blocul estic fără măcar să facă o pauză la Budapesta. Au terminat sandvișurile cu brînză și au golit termosul de cafea din mers. Fugeau de tine. Fugeau de tine cu 100 de kilometri pe oră. Dar în capul lor, în inimă, li se părea că abia se mișcă. Nu putem fugi de tine niciodată destul de repede…
La sfîrșitul după-amiezii, cei doi turiști au trecut de cortina de fier. Emoție uriașă pentru mama mea, care nu părăsise pînă atunci niciodată blocul estic, în timp ce tatăl meu rămînea concentrat pe trafic. Oricum, cu cîțiva ani mai devreme, el avusese dreptul de a mai călători la Paris cu colegii săi de la Institutul de Fizică Atomică: respirase deci „aerul libertății“, după cum spunea el.
Următoarea oprire: Viena. În acest oraș necunoscut, fosta capitală a unui imperiu dispărut, ei s-au orientat cu dificultate. În cele din urmă, Roata Mare din Prater le-a servit drept far în noapte. Puțin înainte de miezul nopții, au oprit Dacia sub un platan, au tras pledurile peste ei și, mînă în mînă, au adormit. Și-au promis să se întoarcă aici într-o bună zi dacă planul lor se va derula așa cum era prevăzut, ca să urce în Roata Mare.
A doua zi, Dacia a traversat Austria de la est la vest. Pînă la urmă s-au rătăcit prin Alpi. Mama cunoștea doar lanțul Carpaților, vîrfurile lor cele mai înalte depășind rareori 2.500 de metri. Ea s-a temut ca niciodată în viața sa pe serpentinele alpine, nu departe de Innsbruck. Au trecut granița cu Elveția lîngă lacul Constanța. Epuizați, au decis să parcheze mașina lîngă malul lacului. Au adormit buștean, admirînd luna reflectată în apă. Trădătorii de țară au un suflet romantic…
Zori întîmpinați cu Nescafé rece. Niște biscuiți de calitate românească (deci făinoși) în chip de mic dejun. Și în mașină! Ah! Autostrăzile elvețiene! Nici o asperitate, nici cea mai mică denivelare de evitat: adevărate mese de biliard. Minuni construite timp de zece ani de către muncitori spanioli, portughezi și italieni cărora autoritățile elvețiene le interziceau reîntregirea familiei. Dar părinții mei nu știau acest lucru.
Destinația finală: Lausanne. Neștiind unde să se oprească, tatăl meu a parcat Dacia în cartierul Sous-Gare, mai exact pe bulevardul Grancy.
Nici o hîrtie de ambalaj pe trotuare, jardiniere cu begonii pe care nici un cîine vagabond nu a urinat, o brutărie care vinde pîine din cinci cereale, tarte cu cireșe și plăcinte. Un chioșc de ziare unde se găseau Le Monde, The New York Times, Der Spiegel. Și, mai ales, nici un portret de-al tău, nicăieri! „Am ajuns în paradis“, a șoptit mama.
©2024 editura Fides
Traducere și prezentare de Dumitru Scorțanu
22.03.2025