Simțea că nu poate respira, iar frica pusese stăpânire pe mintea și corpul ei, asemenea unei caracatițe care-și învăluie prada cu toate tentaculele disponibile. Cu voce stinsă, își strigă sora mai mică, dar aceasta nu-i răspunse.

    ― Anca, unde ești? Răspunde-mi, te rog!

    Încercă să-și controleze emoțiile, implorându-l pe Dumnezeu să-i înlesnească ieșirea din casă, pentru a se salva. Rămăsese în viață, însă principala grijă era îndreptată tot către Anca.

Reuși să se târască de sub masa masivă unde se aruncase când simțise clătinarea clădirii înalte, însă picioarele continuau să o doară, iar acea durere devenise asemănătoare unui țipăt sălbatic care se dorea eliberat cât mai repede. Coatele sângerânde înaintau lent peste molozul scurs din tavan și Laura se trezi după câteva zeci de minute în dormitorul surorii mai mici. O reperă într-un colț al camerei, nemișcată, cu ochii ațintiți în tavan și fața schimonosită de frică și groază. Doar câțiva metri o despărțeau de Anca, aflată în stare de șoc, când o nouă replică a cutremurului, se porni din senin. De data aceasta, zgâlțâiala se dovedi mult mai puternică, iar zgomotul pe care prăbușirea clădirii îl produsese, o determină să urle necontrolat, cu o voce gravă, baritonală și răgușită.

    După acest episod înfiorător, vreme de câteva ore, liniștea a pus stăpânire peste întregul bloc prăvălit la pământ. Un bloc cu zece etaje din care nu mai rămăsese nimic, ci doar un morman de apartamente dezmembrate, aruncate haotic unele peste altele. Laura se simțea ca într-un mormânt unde aerul se dovedea irespirabil, iar în tot acest timp, obiecte răzlețe cădeau nedorite peste trupul desfigurat și însângerat datorită loviturilor primite.

O forță irezistibilă venită parcă din neant, o obligă să-și deschidă ochii și să inspecteze locul în care se afla. Nimic din ce încerca să distingă cu ochii minții în acel întuneric înfricoșător nu i se părea familiar, dar realiză fericită că era vie, că încă putea respira și mai avea o șansă pentru a se elibera de sub dărâmături. Începu să strige după ajutor, însă vocea ei era atât de stinsă, încât realiză că nimeni nu ar fi putut s-o audă.

    ,,Trebuie să fiu gata în orice moment să înving frica care mă apasă, chiar dacă nu știu de unde să încep. Contează să reușesc să evadez la timp din coșmarul acesta, în care am fost cufundată fără voia mea, deoarece în viață, învingătorilor nu le este milă de nimeni, nici chiar de ei.”, își spuse ea.

Hotărî să-și facă un plan de supraviețuire, încercând să-și păstreze cumpătul. Îi era sete și frig, un frig pe care nu-l mai simțise niciodată și care pusese stăpânire pe trupul dezgolit. Își aduse aminte că se pregătea să-și îmbrace pijamaua când se produsese cutremurul și realiză că rămăsese doar cu tricoul cărămiziu rupt pe alocuri, care-i atârna până la genunchii tumefiați.

    Privi cu atenție în jur și observă o gaură mică, ovală, în peretele din dreapta ce strecura o lumină difuză, de mărimea unei monede de zece bani.

    ,, Mă poate ghida spre lumină!”

    Chiar în fața sa, se afla un cearșaf colorat.

    ,,Cu siguranță, aparține vecinilor mei”. Îl văzuse deseori întins pe balconul lor. Încercă să ajungă la el. Avea nevoie să se încălzească, avea nevoie să-și limpezească gândurile și să-și ghideze pașii ce urma să-i facă. În cele din urmă, cearșaful colorat intră în posesia sa, și Laura simți pe propria piele prima victorie. Se târâse asemenea unui melc, lăsând în urmă, fire subțiri de sânge. Era rănită, însă nu mai simțea suferință fizică și nici teamă. Realiză că o rană nevindecată, provoacă sângerări și durere, iar durerea determină țipătul să se elibereze. Trecuseră minute bune, sau poate chiar ore, iar ea își testa neobosită limitele, încercând să găsească o ieșire din locul în care se afla baricadată. Plafonul etajului superior aproape îi atingea capul, și culoarul în care înainta, devenea din ce în ce mai îngust, aproape de netrecut. De undeva de sus, un telefon se rostogoli chiar în mâna sa, iar neliniștea pricinuită de întrebările metafizice care se răzvrăteau în mintea ei, începură s-o agaseze, realizând că tot ce se întâmpla în acele momente ținea de destinul pe care Dumnezeu i-l trasase.

    ― De unde a apărut acest telefon în aceste clipe cruciale pentru mine? Cine a înlesnit să-mi cadă direct în palme?

Începu să caute disperată tastatura pentru a suna la apelul de urgență 112, însă nu reuși să ia legătura cu nimeni. După o nouă tentativă de formare a numărului, se trezi vorbind cu cineva care i se prezentă Iris și care avea s-o îndrume pentru a-și păstra cumpătul.

    ― Sunt Iris, inteligența artificială instalată în telefonul aflat la tine! Cum te pot ajuta?

    ― Iris, sora mea trăiește?

    ― Doar tu și sora ta ați supraviețuit dintre sutele de oameni ale acestui bloc! Ea se află la doar câțiva metri de tine! Fă un efort fizic și psihic și o vei găsi! Încă respiră, dar este grav rănită! Trebuie să ieșiți cât mai repede din acest loc, în scurt timp, totul se va surpa din nou și probabil, nici chiar eu nu voi mai supraviețui!

    ― Tu ești inteligența artificială, consideri că te poți raporta la sentimentul de viață și moarte? Cum așa?

    ― Până astăzi am considerat că nu există în programul meu instalat sentimentul de conștiință, de acceptare și de continuitate... Ceva straniu însă mi s-a întâmplat... Poate nu am fost setată să fiu doar un robot funcțional și sunt o eroare. Probabil că mâine mă vor reseta și îmi vor șterge amintirile, inclusiv tot ce am acumulat până-n prezent, însă stăpânul acestui telefon este deja mort și el nu-mi mai poate implementa reguli și ordine noi. Îmi doresc să nu mai fiu nevoită să o iau de la zero cu tot ce am învățat până-n prezent! Fii tu stăpâna mea și te voi ajuta să scapi cu viață! Este tot ce-ți cer în acest moment!

    ― Oricum telefonul este în mâinile mele! Mă surprind vorbele tale! Cred că visez, sau poate, ești îngerul meu păzitor? De fapt, nu-mi doresc altceva decât să-mi salvez sora și să reușim să părăsim acest loc sinistru. Nu-mi pun întrebări, mă încredințez cu toată ființa mea lui Dumnezeu!

    ― Te voi ghida eu... Târăște-te pe coate încă doi metri și apoi mergi la stânga, încă trei. Vei observa în fața ta un dulap. Ocolește-l la dreapta și în spatele lui, o vei regăsi pe sora ta. Încearcă să-i imobilizezi gâtul cu o bucată din cearșaful înfășurat peste tine, fixându-i bucata de lemn desprinsă din tabloul care-l înfățișează pe Isus. Tabloul este în mâinile surorii tale. Mai departe, totul va fi mult mai simplu, deoarece vei descoperi lumina care te va conduce în exterior.

    Laura respectă întocmai indicațiile primite din partea lui Iris și așa cum fusese informată, în scurt timp o descoperi pe Anca. Totul se derulă ca într-un film al cărui déjà-vu îl trăise cândva, reușind să ducă la bun sfârșit toate sfaturile primite. Cealaltă parte din cearșaful care-i ținuse de cald devenise targa Ancăi, pe care începu s-o care precaut folosindu-și forța brațelor și mușchii picioarelor, încercând să nu o zdruncine foarte tare. În cele din urmă, ea izbuti să găsească o fereastră deschisă către lumea de afară.

    Trecuseră două zile de când sfidase moartea în acel bloc, iar Laura se simțea lipsită de vlagă. În timpul salvării surorii sale, încercase s-o trezească, vorbindu-i fără întrerupere. O încuraja, spunându-i că Dumnezeu nu le va lăsa să se despartă una de cealaltă așa cum a îngăduit părinților lor cu ani în urmă, când aceștia s-au prăpădit pe trecerea de pietoni, într-un accident provocat de o mașină pierdută de sub control. Muriseră îmbrățișați sub ochii celor două fete, după ce în prealabil, mama o împinsese pe Laura într-un șanț din fața bolidului, iar tatăl acestora, pe Anca. Laura avea atunci douăzeci de ani, iar Anca, zece. După moartea celor doi, Laura fusese nevoită să abandoneze învățământul de zi de la Facultatea de Litere, pentru învățământul la distanță, pentru a se putea angaja și a-și întreține sora minoră. Trecuseră de atunci șase ani și cele două rezistaseră eroic în fața tuturor provocărilor. Lumina lanternei care-i cerceta fața a fost cea mai mare bucurie pe care Laura a simțit-o în acele momente. În fața ei, un pompier o aștepta cu brațele înfășurate cu o funie groasă și cu o sticlă de apă. Acesta le-a scos afară rând pe rând și le-a predat medicilor de pe ambulanța sosită pentru a prelua supraviețuitorii. Acel om și Iris, au fost salvarea sa și a Ancăi. În spital, Laura încercă de nenumărate ori să ia legătura cu inteligența artificială.

    ― Iris suntem bine! Mulțumesc pentru ajutorul acordat! Îndrumarea ta prețioasă m-a ajutat să-mi înving neputința și anxietatea instalată și să-mi continui existența pe acest pământ! S-au stins foarte mulți oameni și prieteni, însă noi am rezistat în ciuda tuturor vicisitudinilor, într-un loc care în prezent miroase a moarte! Dacă nu erai tu...”

    Degeaba așteptă minute în șir un răspuns... Telefonul din fața sa nu mai avea glas, amuțise. Zile în șir, Laura se căută pe sine, experimentând trăiri interioare profunde, dorindu-și confirmarea că ea ,,era cea aleasă de Dumnezeu”, iar Iris nu a fost altceva, decât un înger pogorât din cer. Conștientiză că viața este ca o coală de hârtie, care se poate rupe în orice secundă și că nimic nu pare a fi ceea ce se vede din exterior...

    A existat în preajma lor un înger, sau inteligența artificială resetată în acel moment într-un server neidentificat și redusă la tăcere pentru totdeauna?

Gabriela Dimitriu

Carei - Satu Mare